ALTE DOCUMENTE |
Delimitarea legaturii existential-ontologice dintre temporalitate, Dasein si timpul lumii de conceptia hegeliana asupra relatiei dintre timp si spirit
Istoria, care este prin esenta ei una a spiritului, decurge "īn timp". Prin urmare, "dezvoltarea istoriei se petrece īn cadrul timpului". Hegel nu se multumeste īnsa numai sa instituie ca fapt intratemporalitatea spiritului, ci cauta sa īnteleaga cum e posibil ca spiritul sa cada sub incidenta timpului, care este "ceva cu totul abstract si totodata sensibil" Timpul trebuie, ca sa spunem asa, sa poata asimila spiritul; iar acesta, la rīndul lui, trebuie sa aiba ceva īn comun cu timpul si cu esenta acestuia. Acem de aceea de discutat doua lucruri: 1. īn ce fel delimiteaza Hegel esenta timpului? 2. ce anume apartine esentei spiritului si face posibil ca acesta "sa cada īn timp"? Raspunsul la aceste doua īntrebari nu serveste unei deslusiri prin care sa delimitam prezenta interpretare a Dasein-ului ca temporalitate. Ea nu are pretentia sa trateze īn mod complet problemele care, la Hegel, sīnt legate īn chip necesar de aceasta, fie aceasta completitudine doar una relativa. si aceasta cu atīt mai mult cu cīt nu īsi propune sa-l "critice" pe Hegel. Delimitarea ideii de temporalitate expuse aici de conceptul de timp al lui Hegel se impune mai cu seama deoarece conceptul de timp al lui Hegel reprezinta cea mai radicala - si prea putin remarcata - configurare prin concept a īntelegerii obisnuite a timpului.
a) Conceptul de timp al lui Hegel
"Locul sistematic" īn care este realizata o interpretare filozofica a timpului poate avea valoarea unui criteriu prin care sa judecam conceptia funda 252q1613c mentala despre timp, cea care are īn acest caz un rol director. Prima interpretare pe care traditia ne-a transmis-o si care trateaza tema īn detaliu o aflam īn Fizica lui Aristotel, deci īn contextul unei ontologii a naturii. "Timpul" este legat de "loc" si de "miscare". [429] Analiza hegeliana a timpului, fidela traditiei, este situata īn partea a doua a Enciclopediei stiintelor filozofice, ce poarta titlul Filozofia naturii. Prima sectiune trateaza despre mecanica, iar primul capitol din aceasta sectiune este dedicat consideratiilor despre "spatiu" si "timp". Ele sīnt "exteriorul abstract".
Cu toate ca Hegel asociaza spatiul si timpul, aceasta nu are loc īnsa numai īn sensul unei alaturari exterioare: spatiu "si deopotriva timp". "Filozofia combate acest <deopotriva>". Trecerea de la spatiu la timp nu īnseamna numai īnlantuirea paragrafelor īn care se trateaza despre ele, ci "spatiul īnsusi trece". Spatiul "este" timp, si anume timpul este "adevarul" spatiului. Daca timpul este gīndit dialectic īn ceea ce el este, atunci aceasta fiinta a timpului ni se dezvaluie, dupa Hegel, ca timp. Īn cel fel trebuie gīndit spatiul?
Spatiul este indiferenta lipsita de mediere a exterioritatii naturii. Aceasta īnseamna: spatiul este multitudinea abstracta a punctelor ce pot fi distinse īn cuprinsul lui. Prin acestea, spatiul nu este īntrerupt, dar el nici nu ia nastere prin ele si citusi de putin īn maniera unei alaturari. Spatiul, ce se distinge prin punctele ce pot fi distinse si care sīnt, la rīndul lor, spatiu, ramīne indistinct. Diferentierile au ele īnsele acelasi caracter cu ceea ce ele disting. Īnsa, cu toate acestea, punctul, īn masura īn care distinge ceva īn spatiu, este negatie a spatiului, totusi īn asa fel īncīt, fiind o astfel de negatie (punctul este foarte bine spatiu) ramīne el īnsusi īn spatiu. Punctul nu se distinge ca fiind un altceva īn raport cu spatiul. Spatiul este exterioritatea indistincta a multiplicitatii punctelor. Īnsa spatiul nu este punct, ci, cum spune Hegel, "punctualitate" . "Pe aceasta se bazeaza propozitia prin care Hegel gīndeste timpul īn adevarul sau, si anume ca timp:
"Negativitatea care se raporteaza ca un punct la spatiu si care īsi dezvolta īn el determinarile sale ca linii si suprafete, este īnsa īn sfera exteriorizarii ca si pentru sine si determinarile sale īn aceasta, [430] īnsa totodata ca sezīnd īn afera exterioritatii, aparīnd ca indiferenta īn raport cu succesiunea calma. Astfel pusa pentru sine, ea este timpul."
Daca spatiul este reprezentat, adica daca este intuit īn chip nemijlocit īn subzistenta indiferenta a diferentelor sale, atunci negatiile sīnt, ca sa spunem asa, date pur si simplu. Īnsa aceasta reprezentare nu sesizeaza īnca timpul īn fiinta sa. Acest lucru este posibil doar prin gīndirea īnteleasa ca sinteza ce traverseaza teza si antiteza, asumīndu-le pe amīndoua. Spatiul nu este gīndit decīt atunci cīnd negatiile nu subzista īn continuare pur si simplu īn indiferenta lor, ci sīnt suprimate, adica sīnt ele īnsele negate. Prin negarea negatiei (adica a punctualitatii) punctul se pune pentru sine si iese astfel din sfera indiferentei subzistentei. Ca unul ce este pus pentru sine, el se distinge de unul si de altul, el nu mai este acesta sau nu este īnca celalalt. Prin punerea de sine pentru sine īnsusi, el instituie succesiunea īn care el sta, sfera exterioritatii care, de asta data, este cea a negatiei negate. Asimilarea punctualitatii ca indiferenta īnseamna a nu mai sta īn "linistea paralizata" a spatiului. Punctul "se īmpotriveste" celorlalte puncte. Aceasta negare a negatiei, īnteleasa ca punctualitate, este, dupa Hegel, timpul. Daca aceasta discutia are un sens legitimabil, aceasta nu īnseamna decīt ca: instituirea de sine si pentru sine a fiecarui punct este un aici-acum, aici-acum si asa mai departe. Fiecare punct "este", pus pentru sine, un punct-al-unui-"acum". "Punctul are deci realitate īn timp". Acel ceva prin care punctul se poate pune pe sine si pentru sine este de fiecare data un "acum". Conditia posibilitatii punerii-se-sine-pentru-sine a punctului este "acum"-ul. Aceasta conditie de posibilitate constituie fiinta punctului iar fiinta este totodata faptul-de-a-fi-gīndit (Gedachtheit). Deoarece asadar gīndirea pura a punctualitatii, adica a spatiului, "gīndeste" de fiecare data "acum"-ul siexterioritatea "acum"-ului, spatiul "este" timpul. Cum va fi acesta īnsusi determinat?
"Timpul, ca unitate negativa a exterioritatii, este la fel ceva pur abstract, ideal. - El este fiinta care, fiind, nu este si care, nefiind, este: esenta intuita; adica faptul ca diferentele pur momentane, care se suprima nemijlocit sīnt determinate ca exterioare, totusi lor īnsele exterioare." Timpul se dezvaluie pentru aceasta explicitare ca [431] "devenirea intuita". Aceasta īnseamna, dupa Hegel, o trecere de la fiinta la nimic, respectiv de la nimic la fiinta . Devenirea este precum nasterea si disparitia. Fiinta "trece", respectiv nefiinta. Ce īnseamna toate acestea daca ne gīndim la timp? Fiinta timpului este "acum"-ul; īnsa īn masura īn care orice "acum" nu mai este "acum" sau īnca-nu-este, el poate fi conceput ca nefiinta. Timpul este devenirea intuita, adica trecerea, care nu a fost gīndita, ci care se ofera pur si simplu īn suita "acum"-urilor. Daca esenta timpului este determinata ca "devenire intuita", atunci devine evident un lucru: timpul este īnteles īn chip primordial pornind de la "acum", si anume īn asa fel īncīt el este accesibil printr-o intuire pura.
Nu e nevoie sa discutam cu aceasta ocazie, pentru a face clar faptul ca Hegel se misca cu interpretarea pe care el o ofera timpului īn directia īntelegerii obisnuite a timpului. Caracterizarea hegeliana a timpului pornind de la "acum" presupune ca structura deplina a acestuia sa fie nivelata si acoperita, pentru a fi intuita ca ceva "ideal", care este simplu-prezent.
Ca Hegel realizeaza interpretarea timpului orientīndu-se primordial catre "acum"-ul nivelat o arata urmatoarele fraze: "<Acum>-ul are o legitimitate enorma - el nu <este> decīt un <acum> izolat, īnsa aceast element exclusiv, īn īmpotrivirea lui fata de altele, este dizolvat, topit, pulverizat īn masura īn care īl exprim" "Īn rest, īn natura, acolo unde timpul este <acum>, nu se ajunge la diferente durabile īntre acele dimensiuni" (trecut si viitor) . "De aceea, īn sensul pozitiv al timpului se poate spune: doar prezentul este, <īnainte> si <dupa> nu sīnt; īnsa prezentul concret este rezultatul trecutului si el este umplut de viitor. Adevaratul prezent este astfel eternitatea"
Cīnd Hegel numeste timpul "devenirea intuita", īn cuprinsul acestui timp nici nasterea si nici disparitia nu detin vreo preeminenta. Cu toate acestea, el caracterizeaza īn mod ocazional timpul ca "abstractie a īnghitirii/devorarii" si ajunge astfel sa formuleze īn chipul cel mai radical, experienta si explicitarea obisnuita a timpului. Pe de alta parte, Hegel este destul de consecvent pentru a nu permite, īn definitia propriu-zisa a timpului, ca devorarea si disparitia sa aiba preeminenta, care, pe buna dreptate, se afla īn experienta [432] cotidiana a timpului; caci Hegel nu doreste cītusi de putin sa īntemeieze dialectic aceasta preeminenta, precum "īmprejurarea", introdusa de el ca de la sine īnteleasa, ca "acum"-ul apare tocmai cīnd punctul se pune pe sine pentru sine. si astfel, si prin caracterizarea pe care o face timpului ca devenire, Hegel īntelege aceasta devenire īntr-un sens abstract, care depaseste granitele reprezentarii despre "fluxul" timpului. Expresia adecvata a conceptiei hegeliene despre timp rezida de aceea īn determinarea timpului ca negatie a negatiei (deci ca punctualitate). Suita "acum"-urilor este aici formalizata la extrem si nivelata īn cel mai īnalt grad . Numai pornind de la acest concept formal-dialectic de timp Hegel poate produce o legatura īntre timp si spirit.
b) Interpretarea hegeliana a legaturii dintre timp si spirit
[433] Cum este īnteles spiritul īnsusi, pentru a putea spune ca īi este conform sa cada prin realizarea sa īn timpul īnteles ca negatie a negatiei? Esenta spiritului este conceptul. Prin aceasta, Hegel nu īntelege generalul intuit al unei specii ca forma a ceva care a fost gīndit, ci forma gīndirii īnsesi care se gīndeste pe sine: conceperea de sine - ca sesizare a non-eului. Īn masura īn care sesizarea non-eului prezinta o diferenta, īn conceptul pur ca sesizare a acestei diferente rezida o diferentiere a diferentei. De aceea poate Hegel determina formal-apofantic esenta spiritului ca negatie a negatiei. Aceasta "negativitate absoluta" ofera interpretarea logic formalizata a lui cogito me cogitare rem a lui Descartes, īn care el vede esenta lui conscientia.
Conceptul este asadar conceperea sinelui care se concepe pe sine, sub forma careia sinele este cu adevarat asa cum el poate fi, adica liber. "Eul este īnsusi conceptul pur, care a ajuns la existenta ca concept" "Īnsa eul este aceasta unitate primordial pura, relationata cu sine, si aceasta nu nemijlocit, ci īn masura īn care el face abstractie de orice determinatie si continut si revine la libertatea nelimitata [434] fata de el īnsusi .
Aceasta negare a negatiei este īn totalitate "nelinistea absoluta" a spiritului si revelarea de sine a sa, care apartine esentei sale. "A progresa" este, pentru spiritul ce se realizeaza īn istorie, īnseamna a contine īn sine un "principiu al excluderii" Aceasta nu devine totusi o respingere a ceea ce este exclus, ci o depasire a sa. Eliberarea de sine prin depasire si totodata care suporta caracterizeaza libertatea spiritului. De aceea, "progresul" nu īnseamna nicicīnd un "mai mult" cantitativ, ci este prin esenta sa calitativ si anume are calitatea spiritului. "Progresarea" este constienta si īsi cunoaste scopul. Īn fiecare pas al "īnaintarii sale", spiritul "are a se depasi pe sine ca piedica cu adevarat potrivnica atingerii scopului". Scopul dezvoltarii spiritului este "sa ajunga la propriul sau concept". Dezvoltarea īnsasi este "o lupta dura, nesfīrsita īmpotriva lui īnsusi" .
Deoarece nelinistea dezvoltarii spiritului ce ajunge la propriul sau concept este negatia negatiei, lui īi ramīne ca, realizīndu-se, sa cada "īn timp" ca nemijlocita negatie a negatiei. Caci "timpul este conceptul īnsusi, care este prezent si se prezinta constiintei ca intuitie goala. De aceea spiritul apare īn chip necesar īn timp si el apare īn timp atīta vreme cīt el nu a mai sesizat conceptul sau pur, adica atīt cīt nu anuleaza timpul. Timpul este Sinele pur, intuit īn mod exterior de catre Sine, nu conceput, el este conceptul numai intuit . Spiritul apare astfel īn chip necesar ca fiind prin esenta sa īn timp. "Istoria universala este deci īn general explicitarea spiritului īn timp, asa cum ideea se expliciteaza ca natura īn spatiu" . "Excluderea" care apartine miscarii dezvoltarii ascunde īn sine o relatie cu nefiinta. Acesta este timpul, īnteles pornind de la "acum"-ul ce se īmpotriveste.
Timpul este negativitatea "abstracta". Ca "devenire neintuita" el este diferentierea de sine ce poate fi aflata nemijlocit, diferentiata, [435] conceptul "prezent", adica simplu-prezent. Ca fiintare-simplu-prezenta si astfel ca exterioritate a spiritului, timpul n-are nici o putere asupra conceptului, ci conceptul "este, dimpotriva, puterea timpului"
Hegel arata posibilitatea realizarii istorice a spiritului "īn timp" prin recurs la identitatea structurii formale a spiritului si a timpului ca negare a negatiei. Abstractiunea formal-ontologica si formal-apofantica cea mai goala prin care spiritul si timpul sīnt īnstrainate, face posibila producerea unei īnrudiri īntre cele doua. Īnsa daca timpul este conceput totodata īn sensul timpului mundan nivelat si astfel provenienta sa ramīne cu totul ascunsa, el se opune spiritului ca fiind o fiintare-simplu-prezenta. De aceea trebuie ca spiritul sa cada īnainte de toate "īn timp". Ramīne obscur ce semnificatie ontologica au aceasta "cadere" si "realizarea" spiritului care este stapīn pe timp si "fiintator" īn afara lui. Pe cīt de putin elucideaza Hegel originea timpului nivelat, pe atīt de necercetata lasa el īntrebarea daca constitutia de esenta a spiritului ca negare a negatiei este īn genere altfel posibila, fie pe temeiul temporalitatii originare.
Daca interpretarea hegeliana a timpului si a spiritului si a legaturii dintre ele este justificata si daca se sprijina pe fundamente ontologice originare, acest lucru īnca nu poate fi supus discutiei. Faptul ca s-a mers totusi īn directia "constructiei " formal-dialectice a legaturii dintre spirit si timp arata o anumita īnrudire dintre cele doua. "Constructia" hegeliana este impulsionata de sfortarea si lupta dusa pentru conceperea "concretizarii" spiritului. Acest lucru īl anunta fraza urmatoare, din capitolul final al Fenomeneologiei spiritului: "Timpul apare, īn consecinta, ca fiind soarta si necesitatea spiritului care nu este īnca īmplinit īn sine, - ca necesitatea de a īmbogati participarea pe care constiinta-de-sine o are īn constiinta, de a pune īn miscare nemijlocirea īnsinelui, - forma īn care substanta este īn constiinta; sau, invers, īnsinele fiind luat ca interior, de a realiza si de a revela ceea ce este mai īntīi interior, adica de a-l atribui certitudinii-de-sine a spiritului"40.
Analitica existentiala de fata a Dasein-ului īncepe, dimpotriva, cu "concretizarea" īnsasi existentei factic aruncate, pentru a dezvalui temporalitatea ca posibilizare originara a acesteia. [436] "Spiritul" nu cade mai īntīi īn timp, ci exista ca temporalizare originara a temporalitatii. Aceasta temporalizeaza timpul mundan, īn al carui orizont "istoria" poate "aparea" ca survenire intratemporala. "Spiritul" nu cade īn timp, ci: existenta factica "cade", ca una ce este supusa caderii din temporalitatea originara si autentica. Īnsa aceasta "cadere" īnsasi īsi are posibilitatea sa existentiala īntr-un mod al temporalizarii sale care apartine temporalitatii.
Hegel, Die Vernunft in der Geschichte. Einleitung in die Philosophie der Weltgeschichte / Ratiunea īn istorie. Introducere īn filozofia istoriei universale, ed. G. Lasson, 1917, p. 133.
Ibid.
Cf. Hegel, Enzyklopädie der
philosophischen Wissenschaften im Grundrisse, ed. G. Bolland,
Ibid., § 257, addendum.
Ibid., § 254.
Ibid., § 254, addendum.
Cf. Hegel, Encyklopädie, editia critica Hoffmeister, 1949, § 257.
Ibid., § 258.
Cf. Hegel, Wissenschaft der Logik / stiinta logicii, Cartea I, sectiunea I, capitolul I (ed. G. Lasson 1923), p. 66 si urm.)
Cf. Enzyklopädie, ibid., § 258, addendum.
Ibid., § 259.
Ibid., § 259, addendum.
Ibid., § 258, addendum.
Pornind de la aceasta preeminenta a "acum"-ului nivelat devine clar ca determinarea hegeliana a timpului cu ajutorul conceptelor urmeaza si ea tendinta īntelegerii obisnuite a timpului, adica, totodata, conceptul traditional de timp. Se poate vedea ca, la Hegel, conceptul de timp este extras īn mod direct din Fizica lui Aristotel. Īn Logica de la Jena (cf. editia lui G. Lasson, 1923), schitata īn vremea abilitarii lui Hegel, analiza timpului din Enciclopedie este deja configurata īn partile sale esentiale. Sectiunea despre timp se dezvaluie deja, la o examinare succinta, ca o parafraza a lucrarii despre timp a lui Aristotel. Hegel, īncepīnd cu Logica de la Jena, īsi dezvolta conceptia despre timp īn cadrul unei filozofii a naturii (p. 186), a carei prima parte este intitulata Sistemul soarelui (p.195). Legat de determinarea conceptuala a eterului si a miscarii, Hegel discuta conceptul de timp. Analiza spatiului este aici īnca subordonata. Cu toate ca dialectica s-a impus deja, ea nu are īnca forma rigida, schematica de mai tīrziu, ci face posibila īnca o īntelegere supla a fenomenelor. Pe calea care pleaca de la Kant si ajunge pīna la sistemul elaborat al lui Hegel se realizeaza īnca o data o patrundere decisiva a ontologiei si a logicii aristotelice. Acest fapt este de multa vreme cunoscut. Īnsa calea, modalitatea si limitele acestei influente au ramas si īn ziua de azi obscure. O interpretare filozofica concreta comparativa a Logicii de la Jena si a Fizicii si Metafizicii lui Aristotel vor aduce o lumina noua. Pentru observatia de mai sus sīnt de ajuns sa ne referim īn linii mari la cīteva lucruri.
Aristotel vede esenta timpului īn nąn, Hegel īn "acum". Aristotel concepe nąn ca Óroj. Hegel ia "acum"-ul ca "limita". Aristotel īl īntelege pe nąn ca stigm», Hegel interpreteaza "acum"-ul ca punct. Aristotel īl caracterizeaza pe nąn ca tŅde ti, Hegel numeste "acum"-ul un "acesta absolut". Aristotel īl pune pe crŅnoj, potrivit traditiei, īn legatura cu sfa<ra. Hegel pune accentul pe "cursul circular" al timpului. Lui Hegel īi scapa, desigur, tendinta centrala a analizei aristotelice a timpului, aceea de a descoperi o legatura de fundare ( kolouqe<n) īntre nąn, Óroj, stigm» si tŅde ti. - Conceptia lui Bergson, īn ciuda modului diferit īn care se īntemeiaza, corespunde īn rezultatul ei cu teza lui Hegel potrivit careia spatiul "este" timpul. Numai ca Bergson spune invers: timpul (temps) este spatiu. Evident, conceptia despre timp a lui Bergson a pornit si ea de la o interpretare a lucrarii aristotelice despre timp. Nu e doar o legatura literara exterioara, faptul ca simultan cu Essai sur les données immediatés de la conscience al lui Bergson, īn care este expusa problema lui temps si durée, o lucrare a lui Bergson apare cu titlul Quid Aristoteles de loco senserit. Luīnd īn seama determinarea aristotelica a timpului ca riJmÕj kin sewj, Bergson asaza īnaintea analizei timpului una a numarului. Timpul ca spatiu (cf. Essai, p. 69) este succesiune cantitativa. Durata este descrisa pornind de la orientarea contrara dupa acest concept de timp, ca o succesiune calitativa. Nu este aici locul unei confruntari critice cu conceptul de timp al lui Bergson si cu celelalte conceptii contemporane despre timp. Īn ce masura, īn analizele actuale asupra timpului se obtine ceva esential dincolo de Aristotel si Kant, acest lucru priveste mai ales sesizarea timpului si "constiinta despre timp". Referirea la legatura directa dintre conceptul hegelian de timp si analiza lui Aristotel asupra timpului nu īsi propune sa arate vreo "dependenta" a lui Hegel, ci trebuie sa atraga atentia asupra dimensiunii ontologice fundamentale a acestei filiatii pentru Logica lui Hegel. - Despre "Aristotel si Hegel" cf. conferinta cu acelasi titlu a lui Nicolai Hartmann īn Beiträgen zur Philosophie des deutschen Idealismus, vol. 3 (1923), p. 1-36.
Cf. Hegel, stiinta logicii, vol. II (ed. Lasson 1923), partea a II-a, p. 220.
Ibid.
Cf. Hegel, Die Vernunft in der Geschichte. Einleitung in die Philosophie der Weltgeschichte, editat de G. Lasson 1917, p. 130.
Ibid., p. 132.
Ibid.
Ibid.
Cf. Hegel, Phänomenologie des Geistes, WW. II, p. 605 [Glockner, p. 613]. (ed. rom. Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, Bucuresti, 1965, traducere de Virgil Bogdan, p. 453.)
Cf. Die Vernunft in der Geschichte, ibid., p. 134
Cf. Enzyklopädie, § 258.
Cf. Hegel, Phänomenologie des Geistes, WW. II, p. 605 [Glockner, p. 613]. Cf. trad. rom., p. 453.
|
