Delimitarea legaturii existential-ontologice dintre temporalitate, Dasein si timpul lumii de conceptia hegeliana asupra relatiei dintre timp si spirit

Delimitarea legaturii existential-ontologice dintre temporalitate, Dasein si timpul lumii de conceptia hegeliana asupra relatiei dintre timp si spirit

Istoria, care este prin esenta ei una a spiritului, decurge "în timp". Prin urmare, "dezvoltarea istoriei se petrece în cadrul timpului". Hegel nu se multumeste însa numai sa instituie ca fapt intratemporalitatea spiritului, ci cauta sa înteleaga cum e posibil ca spiritul sa cada sub incidenta timpului, care este "ceva cu totul abstract si totodata sensibil" Timpul trebuie, ca sa spunem asa, sa poata asimila spiritul; iar acesta, la rîndul lui, trebuie sa aiba ceva în comun cu timpul si cu esenta acestuia. Acem de aceea de discutat doua lucruri: 1. în ce fel delimiteaza Hegel esenta timpului? 2. ce anume apartine esentei spiritului si face posibil ca acesta "sa cada în timp"? Raspunsul la aceste doua întrebari nu serveste unei deslusiri prin care sa delimitam prezenta interpretare a Dasein-ului ca temporalitate. Ea nu are pretentia sa trateze în mod complet problemele care, la Hegel, sînt legate în chip necesar de aceasta, fie aceasta completitudine doar una relativa. si aceasta cu atît mai mult cu cît nu îsi propune sa-l "critice" pe Hegel. Delimitarea ideii de temporalitate expuse aici de conceptul de timp al lui Hegel se impune mai cu seama deoarece conceptul de timp al lui Hegel reprezinta cea mai radicala - si prea putin remarcata - configurare prin concept a întelegerii obisnuite a timpului.

a) Conceptul de timp al lui Hegel

"Locul sistematic" în care este realizata o interpretare filozofica a timpului poate avea valoarea unui criteriu prin care sa judecam conceptia funda 252q1613c mentala despre timp, cea care are în acest caz un rol director. Prima interpretare pe care traditia ne-a transmis-o si care trateaza tema în detaliu o aflam în Fizica lui Aristotel, deci în contextul unei ontologii a naturii. "Timpul" este legat de "loc" si de "miscare". [429] Analiza hegeliana a timpului, fidela traditiei, este situata în partea a doua a Enciclopediei stiintelor filozofice, ce poarta titlul Filozofia naturii. Prima sectiune trateaza despre mecanica, iar primul capitol din aceasta sectiune este dedicat consideratiilor despre "spatiu" si "timp". Ele sînt "exteriorul abstract".

Cu toate ca Hegel asociaza spatiul si timpul, aceasta nu are loc însa numai în sensul unei alaturari exterioare: spatiu "si deopotriva timp". "Filozofia combate acest <deopotriva>". Trecerea de la spatiu la timp nu înseamna numai înlantuirea paragrafelor în care se trateaza despre ele, ci "spatiul însusi trece". Spatiul "este" timp, si anume timpul este "adevarul" spatiului. Daca timpul este gîndit dialectic în ceea ce el este, atunci aceasta fiinta a timpului ni se dezvaluie, dupa Hegel, ca timp. În cel fel trebuie gîndit spatiul?

Spatiul este indiferenta lipsita de mediere a exterioritatii naturii. Aceasta înseamna: spatiul este multitudinea abstracta a punctelor ce pot fi distinse în cuprinsul lui. Prin acestea, spatiul nu este întrerupt, dar el nici nu ia nastere prin ele si citusi de putin în maniera unei alaturari. Spatiul, ce se distinge prin punctele ce pot fi distinse si care sînt, la rîndul lor, spatiu, ramîne indistinct. Diferentierile au ele însele acelasi caracter cu ceea ce ele disting. Însa, cu toate acestea, punctul, în masura în care distinge ceva în spatiu, este negatie a spatiului, totusi în asa fel încît, fiind o astfel de negatie (punctul este foarte bine spatiu) ramîne el însusi în spatiu. Punctul nu se distinge ca fiind un altceva în raport cu spatiul. Spatiul este exterioritatea indistincta a multiplicitatii punctelor. Însa spatiul nu este punct, ci, cum spune Hegel, "punctualitate" . "Pe aceasta se bazeaza propozitia prin care Hegel gîndeste timpul în adevarul sau, si anume ca timp:

"Negativitatea care se raporteaza ca un punct la spatiu si care îsi dezvolta în el determinarile sale ca linii si suprafete, este însa în sfera exteriorizarii ca si pentru sine si determinarile sale în aceasta, [430] însa totodata ca sezînd în afera exterioritatii, aparînd ca indiferenta în raport cu succesiunea calma. Astfel pusa pentru sine, ea este timpul."

Daca spatiul este reprezentat, adica daca este intuit în chip nemijlocit în subzistenta indiferenta a diferentelor sale, atunci negatiile sînt, ca sa spunem asa, date pur si simplu. Însa aceasta reprezentare nu sesizeaza înca timpul în fiinta sa. Acest lucru este posibil doar prin gîndirea înteleasa ca sinteza ce traverseaza teza si antiteza, asumîndu-le pe amîndoua. Spatiul nu este gîndit decît atunci cînd negatiile nu subzista în continuare pur si simplu în indiferenta lor, ci sînt suprimate, adica sînt ele însele negate. Prin negarea negatiei (adica a punctualitatii) punctul se pune pentru sine si iese astfel din sfera indiferentei subzistentei. Ca unul ce este pus pentru sine, el se distinge de unul si de altul, el nu mai este acesta sau nu este înca celalalt. Prin punerea de sine pentru sine însusi, el instituie succesiunea în care el sta, sfera exterioritatii care, de asta data, este cea a negatiei negate. Asimilarea punctualitatii ca indiferenta înseamna a nu mai sta în "linistea paralizata" a spatiului. Punctul "se împotriveste" celorlalte puncte. Aceasta negare a negatiei, înteleasa ca punctualitate, este, dupa Hegel, timpul. Daca aceasta discutia are un sens legitimabil, aceasta nu înseamna decît ca: instituirea de sine si pentru sine a fiecarui punct este un aici-acum, aici-acum si asa mai departe. Fiecare punct "este", pus pentru sine, un punct-al-unui-"acum". "Punctul are deci realitate în timp". Acel ceva prin care punctul se poate pune pe sine si pentru sine este de fiecare data un "acum". Conditia posibilitatii punerii-se-sine-pentru-sine a punctului este "acum"-ul. Aceasta conditie de posibilitate constituie fiinta punctului iar fiinta este totodata faptul-de-a-fi-gîndit (Gedachtheit). Deoarece asadar gîndirea pura a punctualitatii, adica a spatiului, "gîndeste" de fiecare data "acum"-ul siexterioritatea "acum"-ului, spatiul "este" timpul. Cum va fi acesta însusi determinat?

"Timpul, ca unitate negativa a exterioritatii, este la fel ceva pur abstract, ideal. - El este fiinta care, fiind, nu este si care, nefiind, este: esenta intuita; adica faptul ca diferentele pur momentane, care se suprima nemijlocit sînt determinate ca exterioare, totusi lor însele exterioare." Timpul se dezvaluie pentru aceasta explicitare ca [431] "devenirea intuita". Aceasta înseamna, dupa Hegel, o trecere de la fiinta la nimic, respectiv de la nimic la fiinta . Devenirea este precum nasterea si disparitia. Fiinta "trece", respectiv nefiinta. Ce înseamna toate acestea daca ne gîndim la timp? Fiinta timpului este "acum"-ul; însa în masura în care orice "acum" nu mai este "acum" sau înca-nu-este, el poate fi conceput ca nefiinta. Timpul este devenirea intuita, adica trecerea, care nu a fost gîndita, ci care se ofera pur si simplu în suita "acum"-urilor. Daca esenta timpului este determinata ca "devenire intuita", atunci devine evident un lucru: timpul este înteles în chip primordial pornind de la "acum", si anume în asa fel încît el este accesibil printr-o intuire pura.

Nu e nevoie sa discutam cu aceasta ocazie, pentru a face clar faptul ca Hegel se misca cu interpretarea pe care el o ofera timpului în directia întelegerii obisnuite a timpului. Caracterizarea hegeliana a timpului pornind de la "acum" presupune ca structura deplina a acestuia sa fie nivelata si acoperita, pentru a fi intuita ca ceva "ideal", care este simplu-prezent.

Ca Hegel realizeaza interpretarea timpului orientîndu-se primordial catre "acum"-ul nivelat o arata urmatoarele fraze: "<Acum>-ul are o legitimitate enorma - el nu <este> decît un <acum> izolat, însa aceast element exclusiv, în împotrivirea lui fata de altele, este dizolvat, topit, pulverizat în masura în care îl exprim" "În rest, în natura, acolo unde timpul este <acum>, nu se ajunge la diferente durabile între acele dimensiuni" (trecut si viitor) . "De aceea, în sensul pozitiv al timpului se poate spune: doar prezentul este, <înainte> si <dupa> nu sînt; însa prezentul concret este rezultatul trecutului si el este umplut de viitor. Adevaratul prezent este astfel eternitatea"

Cînd Hegel numeste timpul "devenirea intuita", în cuprinsul acestui timp nici nasterea si nici disparitia nu detin vreo preeminenta. Cu toate acestea, el caracterizeaza în mod ocazional timpul ca "abstractie a înghitirii/devorarii" si ajunge astfel sa formuleze în chipul cel mai radical, experienta si explicitarea obisnuita a timpului. Pe de alta parte, Hegel este destul de consecvent pentru a nu permite, în definitia propriu-zisa a timpului, ca devorarea si disparitia sa aiba preeminenta, care, pe buna dreptate, se afla în experienta [432] cotidiana a timpului; caci Hegel nu doreste cîtusi de putin sa întemeieze dialectic aceasta preeminenta, precum "împrejurarea", introdusa de el ca de la sine înteleasa, ca "acum"-ul apare tocmai cînd punctul se pune pe sine pentru sine. si astfel, si prin caracterizarea pe care o face timpului ca devenire, Hegel întelege aceasta devenire într-un sens abstract, care depaseste granitele reprezentarii despre "fluxul" timpului. Expresia adecvata a conceptiei hegeliene despre timp rezida de aceea în determinarea timpului ca negatie a negatiei (deci ca punctualitate). Suita "acum"-urilor este aici formalizata la extrem si nivelata în cel mai înalt grad . Numai pornind de la acest concept formal-dialectic de timp Hegel poate produce o legatura între timp si spirit.

b) Interpretarea hegeliana a legaturii dintre timp si spirit

[433] Cum este înteles spiritul însusi, pentru a putea spune ca îi este conform sa cada prin realizarea sa în timpul înteles ca negatie a negatiei? Esenta spiritului este conceptul. Prin aceasta, Hegel nu întelege generalul intuit al unei specii ca forma a ceva care a fost gîndit, ci forma gîndirii însesi care se gîndeste pe sine: conceperea de sine - ca sesizare a non-eului. În masura în care sesizarea non-eului prezinta o diferenta, în conceptul pur ca sesizare a acestei diferente rezida o diferentiere a diferentei. De aceea poate Hegel determina formal-apofantic esenta spiritului ca negatie a negatiei. Aceasta "negativitate absoluta" ofera interpretarea logic formalizata a lui cogito me cogitare rem a lui Descartes, în care el vede esenta lui conscientia.

Conceptul este asadar conceperea sinelui care se concepe pe sine, sub forma careia sinele este cu adevarat asa cum el poate fi, adica liber. "Eul este însusi conceptul pur, care a ajuns la existenta ca concept" "Însa eul este aceasta unitate primordial pura, relationata cu sine, si aceasta nu nemijlocit, ci în masura în care el face abstractie de orice determinatie si continut si revine la libertatea nelimitata [434] fata de el însusi .

Aceasta negare a negatiei este în totalitate "nelinistea absoluta" a spiritului si revelarea de sine a sa, care apartine esentei sale. "A progresa" este, pentru spiritul ce se realizeaza în istorie, înseamna a contine în sine un "principiu al excluderii" Aceasta nu devine totusi o respingere a ceea ce este exclus, ci o depasire a sa. Eliberarea de sine prin depasire si totodata care suporta caracterizeaza libertatea spiritului. De aceea, "progresul" nu înseamna nicicînd un "mai mult" cantitativ, ci este prin esenta sa calitativ si anume are calitatea spiritului. "Progresarea" este constienta si îsi cunoaste scopul. În fiecare pas al "înaintarii sale", spiritul "are a se depasi pe sine ca piedica cu adevarat potrivnica atingerii scopului". Scopul dezvoltarii spiritului este "sa ajunga la propriul sau concept". Dezvoltarea însasi este "o lupta dura, nesfîrsita împotriva lui însusi" .

Deoarece nelinistea dezvoltarii spiritului ce ajunge la propriul sau concept este negatia negatiei, lui îi ramîne ca, realizîndu-se, sa cada "în timp" ca nemijlocita negatie a negatiei. Caci "timpul este conceptul însusi, care este prezent si se prezinta constiintei ca intuitie goala. De aceea spiritul apare în chip necesar în timp si el apare în timp atîta vreme cît el nu a mai sesizat conceptul sau pur, adica atît cît nu anuleaza timpul. Timpul este Sinele pur, intuit în mod exterior de catre Sine, nu conceput, el este conceptul numai intuit . Spiritul apare astfel în chip necesar ca fiind prin esenta sa în timp. "Istoria universala este deci în general explicitarea spiritului în timp, asa cum ideea se expliciteaza ca natura în spatiu" . "Excluderea" care apartine miscarii dezvoltarii ascunde în sine o relatie cu nefiinta. Acesta este timpul, înteles pornind de la "acum"-ul ce se împotriveste.

Timpul este negativitatea "abstracta". Ca "devenire neintuita" el este diferentierea de sine ce poate fi aflata nemijlocit, diferentiata, [435] conceptul "prezent", adica simplu-prezent. Ca fiintare-simplu-prezenta si astfel ca exterioritate a spiritului, timpul n-are nici o putere asupra conceptului, ci conceptul "este, dimpotriva, puterea timpului"

Hegel arata posibilitatea realizarii istorice a spiritului "în timp" prin recurs la identitatea structurii formale a spiritului si a timpului ca negare a negatiei. Abstractiunea formal-ontologica si formal-apofantica cea mai goala prin care spiritul si timpul sînt înstrainate, face posibila producerea unei înrudiri între cele doua. Însa daca timpul este conceput totodata în sensul timpului mundan nivelat si astfel provenienta sa ramîne cu totul ascunsa, el se opune spiritului ca fiind o fiintare-simplu-prezenta. De aceea trebuie ca spiritul sa cada înainte de toate "în timp". Ramîne obscur ce semnificatie ontologica au aceasta "cadere" si "realizarea" spiritului care este stapîn pe timp si "fiintator" în afara lui. Pe cît de putin elucideaza Hegel originea timpului nivelat, pe atît de necercetata lasa el întrebarea daca constitutia de esenta a spiritului ca negare a negatiei este în genere altfel posibila, fie pe temeiul temporalitatii originare.

Daca interpretarea hegeliana a timpului si a spiritului si a legaturii dintre ele este justificata si daca se sprijina pe fundamente ontologice originare, acest lucru înca nu poate fi supus discutiei. Faptul ca s-a mers totusi în directia "constructiei " formal-dialectice a legaturii dintre spirit si timp arata o anumita înrudire dintre cele doua. "Constructia" hegeliana este impulsionata de sfortarea si lupta dusa pentru conceperea "concretizarii" spiritului. Acest lucru îl anunta fraza urmatoare, din capitolul final al Fenomeneologiei spiritului: "Timpul apare, în consecinta, ca fiind soarta si necesitatea spiritului care nu este înca împlinit în sine, - ca necesitatea de a îmbogati participarea pe care constiinta-de-sine o are în constiinta, de a pune în miscare nemijlocirea însinelui, - forma în care substanta este în constiinta; sau, invers, însinele fiind luat ca interior, de a realiza si de a revela ceea ce este mai întîi interior, adica de a-l atribui certitudinii-de-sine a spiritului"40.

Analitica existentiala de fata a Dasein-ului începe, dimpotriva, cu "concretizarea" însasi existentei factic aruncate, pentru a dezvalui temporalitatea ca posibilizare originara a acesteia. [436] "Spiritul" nu cade mai întîi în timp, ci exista ca temporalizare originara a temporalitatii. Aceasta temporalizeaza timpul mundan, în al carui orizont "istoria" poate "aparea" ca survenire intratemporala. "Spiritul" nu cade în timp, ci: existenta factica "cade", ca una ce este supusa caderii din temporalitatea originara si autentica. Însa aceasta "cadere" însasi îsi are posibilitatea sa existentiala într-un mod al temporalizarii sale care apartine temporalitatii.