Despre imposibilitatea definirii pozitive a apeiron-ului

Despre imposibilitatea definirii pozitive a apeiron-ului

Pentru a ne pune aceasta intrebare despre apeirion-ul anaximandrian, va trebui sa ne plasam cu gandul in situatia de gandire in care se afla Anaximandru insusi. Aceasta necesitate a gandirii se afla prinsa intr-un paradox.Noi pe de o parte, si Anaximandru pe cealalta parte formam doua paradigme diferite, doua paradigme culturale ,initial departate de o distanta in timp de 2600 de ani. De aceea situatia este paradoxala; pentru a putea depasi aceasta incompatibilitate paradigmatica, avem doua solutii: ori noi ne plasam in paradigma anaximandriana, si ne pierdem astfel pe noi insine, sau il plasam pe anaximandru in paradigma noastra, pierzandu-l pe acesta. De aceea va trebui sa alegem raul cel mai mic: sa ne plasam noi in paradigma lui Anaximandru.Nu este cadrul aici sa discutam pana la urma cat de daunatoare este aceasta plasare in paradigma aximandriana, si in general in cea presocratica( parerea mea este ca din contra.a alege aceasta plasare, nu este sub nici o forma rea, ci este benefica pentru gandirea filosofica care se intoarce astfel la "origini", daca putem spune asa).Deci plasandu-ne in paradigma culturala presocratica(prefer acest termen general celui individual:anaximandriana),va trebui sa reluam intrebarea care a condus gandirea de la filo-mythie la filo-sophie,asa cum precizeaza si Vladutescu in "Ontologie si metafizica in grecia antica.Presocraticii".

Astfel, care este acea intrebare singulara, care a reusit sa condu 131l118b ca gandirea la ceea ce a ajuns astazi cultura Europeana?Eu cred ca intrebarea fundamentala a paradigmei presocratice este urmatoarea: cum putem justifica,altfel decat mitic, lumea ca ordine, cum putem justifica kosmos-ul?Pentru a realiza cum se putea raspunde la aceasta intrebare, va trebui sa ne intoarcem privirea catre cartea lui Vernant:"Mit si gandire in Grecia antica". Ceea ce ne intereseaza pe noi de acolo este situatia miticului in gandirea greaca, inainte de aparitia filo-sophiei prin Thales.Vernant spune ca pentru grecul antic, divinul era contaminat de uman, si umanul de divin(la aceasta parere subscriu si eu, fiind total deacord cu ea). Deci ne aflam in fata unei puternice imixtiuni, imixtiuni care nu lasa loc gandirii sa se situeze intr-o taietura, o taietura intre mitic si religios. De aceea eroii si zeii din scrierile lui Homer sau Hesiod nu putea decat sa fie umanizati, sa fie devorati de acte de gelozie sau invidie,sa fie afemeiati,sau le fie frica de proprii lor copii care ii vor detrona. Umanul era si el divnizat, printr-o dubla contagiune: una prin originea divina a speciei, alta prin heirofanii care populau in mod "brutal" realul fizic, adica pe care grecul le putea gasi la tot pasul.

In acest context al imixtitudinii se gaseste gandirea cand incepe sa apuce calea filosofiei.De aceea intrebarea presocratica devine esentiala: cautam o alta justificare a lumii ca un kosmos fara sa ne servim de explicatia de factura mitica.Astfel paseste gandirea pe un nou taram, in care experienta anterioara a vreunei ordini a gandului nu ii mai poate servi.Asa ca primul pas pe care gandirea il face pe calea filosoficului, este sa se intrebe daca lumea este inteligibila,pentru ca gandirea realizeaza ca o prima conditie a posibilitatii ei de existenta ca aceasta noua ordine, e sa poata trasnpune in ea(in gandire), la nivelul ei, realitatea fizica.Si raspunsul la aceasta intrebare il gaseste prin Thales.Primul dintre milesieni, considerand un principiu fizic temeiul ontologic al lumii arata ca gandirea isi poate apropia realitatea fizica si o poate transforma inceea ce se va numi realitate conceptuala. De fapt Thales , prin filosofia sa creeaza conceptul de lume conceptuala, il face posibil. De aici incolo gandirea este posibila pe drumul filosofiei.Creand realitatea conceptuala, Thales creeaza modul filosofic de a gandi, si prin aceasta gandirea. Asa ca de acum, gandirea nu mai avea nevoie de realul fizic, pentru ca isi creease propriul sau obiect, primul obiect adevarat al gandirii: realul conceptual.Si de acum incolo gandirea va incerca sa fundamenteze ca ordine acest real conceptual.

In acest peisaj apare Anaximandru, al doilea dintre milesieni.O prezenta filosofica destul de ignorata de-a lungul istoriei filosofiei, noi vom arata aici ca Anaximandru este fundamental pentru intreaga gandire ce i-a urmat, pentru ca ceea ce el va fundamenta prin al sau apeiron va modifica odata pentru totdeauna gandirea.Sa revenim la acest context al intemeierii gandirii in sine si sa revedem peisajul.Realitatea conceptuala exista,vrem sa o justificam ca ordine.care este urmatorul pas pe care trebuie sa il facem?Pai pentru a putea jsutifica realul conceptual ca ordine,.ca logos in sensul unui discurs la nivelul gandului, nu putem ramane in acest real, nu putem inchide gandirea in el. Asa ca asumandu-ne diferenta, iesim din confortul lucrului deja intemeiat, si ne plasam cu gandirea in diferenta.Astfel incat scoatem gandirea din realul conceptual si o deplasam in exterioritatea acestuia.Aceasta miscare a gandirii,este motivata initial de credinta ca daca iesim din real, vom putea,privind din afara sa realizam ordinea care justifica acel real, si,revenind, sa justificam realul, inchieind demersul.De fapt drumul nostru de-abia acum incepe.Pentru ca ,plasandu-ne in diferenta,gandirea constientizeaza diferenta.Aceasta constientizare a diferentei, indeparteaza gandirea de realul conceptual, si o face sa se "trezeasca" in ceva cu totul nou, intro ordine ABSOLUT noua. Aceasta ordine absolut noua, pe care Anaximandru o va fundamenta, este ONTOLOGICUL. Acesta este meritul extraordinar al lui Anaximandru: el fundamenteaza si inteligibilizeaza ontologicul, si nu temeiul.

Aceasta este prima afirmatie de care va trebui sa dam seama, si anume aceea ca Anaximandru inteligibilizeaza ontologicul, si nu temeiul.Si ne vom intreba, de ce nu putea Anaximandru sa inteligibilizeze temeiul, asa cum nici Thales nu putea sa inteligibilizeze ontologicul.Raspunsul pe care il cautam il vom gasi punand urmatoarea intrebare:pentru a inteligibilza temeiul, de ce era nevoie?Pentru a putea inteligibiliza temeiul, trebuia sa ne putem plasa cu gandul in ontologic; aceasta plasare a gandului in ontologic, facea ca noi sa putem sa gandim temeiul, sa gandim pe acelasi plan ca si onotlogicul, ceva insa diferit de acesta.Aceasta necesitate a ontologicului nu putea fi satisfacuta in cazul lui Anaximandru,pentru ca inaintea lui ontologicul nu mai fusese inteligibilizat.De aceea, el este pus in situatia de a-l inteligibiliza pe acesta din urma, pentru ca mai apoi gandirea sa isi continue drumul, de la ontologic la temei. Aceasta graduatie a inteligibililor, asigura in fond ca gandirea nu colapseaza in ea insasi, in incercarea sa originara de a gasi ordinea realului conceptual.

Sa revenim deci la situatia lui Anaximandru. El se gasea cu gandirea in ceva , esentialmente nou pentru aceasta; fara a propune vreo nuanta de localizare, Anaximandru este un act de constientizare a gandirii a situatiei in care se afla;pentru ca gandirea, mergand pe drumul filosfiei isi modifica ordinea in functie de obiectul pe care si-l creeaza si in relatie cu care ea se plaseaza ca subiect;deci ontologicul trebuia inteligibilizat si ca actul in sine de a gandi in ordine filosofica sa ramana intemeiat, pentru ca gandirea sa nu se piarda.Asa ca Anaximandru va face ceea ce situatia ii va cere.Acum sa revenim la intrebarea originara din titlu,si anume de ce poate apeiron sa fie definit doar negativ. Sa ne reamintim atunci,ce este ontologicul in ordinea gandirii grecesti, ontologicul inteles ca ordin al gandirii.Pana acum aveam doar doua mari ordine ale gandirii: realul fizic si miticul.Ontologicul este deci cel de-al treilea ordin( nu putem inca considera realul conceptual ca un ordin al gandirii pentru ca acesta nu fusese justificat pe calea inteligibilizarii filosofice)pe care gandirea trebuie sa si-l asume, ordin care trebuia acum institutit .Instituirea ontiologicului se face prin inteligibilizarea acestuia, iar inteligibilizarea prin numire.A-peiron este nume pentru ontologic, regim de existenta pentru acesta, dar si mijlocire a gandirii prin acesta.Si acum sa motivam de ce A-peiron inteles nu ca lipsa de determinari, ci imposibilitatea oricarei determinari in discurs, gandire si conceptualizare atribuita ontologicului.Si aici facem referinta directa la traducerea lui Burnet, care in "Early greek philosophy", traduce apeiron-ul prin Ilimitatul; deacord cu articolul definit, care transforma predicatia in subiect, dar a il afirma pe Apeiron ca Ilimitatul, sau ca Ilimitatul este principiu, inseamna deja a da o determinatie; ori a da o determinatie in aceasta situatie a gandirii inseamna deja a inteligibiliza temeiul; ori, asa cum am vazut mai inainte, Anaximandru nu putea sa inteligibilizeze temeiul inca in oridinea gandirii presocratice de pana la el.Deci A-peiron este Ne-determinatul, adica imposibilitaeta oricarei determinatii; si de ce era imposibil ca celui de-al treilea regim de existenta sa I se dea vreo determinare? Inca o data , plasandu-ne in contextul de gandire al lui Anaximandru aflam raspunsu. Pentru ca ONTOLOGICUL trebuia sa fie ceva esentialmente nou, pentru ca ONTOLOGICULtrebuia sa fie ceva radical diferit atat de realul fizic , cat si de mythos.Numai plasandu-l in diferenta pe ONTOLOGIC, gandirea il putea gasi si inteligibiliza; ori a-l plasa in diferenta ,inseamna a il lipsi de caracteristicile definitorii ale celor doua ordine care il preced, inseamna a-l priva de determinatie.Mai mult, opozitia si ne-determinarea se pot fundamenta si altfel.In fond, a inteligibiliza ONTOLOGICUL, putem considera, inseamna a face ontologie netgativa, adica a spune ce nu este. Ori, ne putem intreba acum, care este caracteristica principala a realului fizic si al miticului? Desigur, determinarea, predicabilitatea. Despre orice din fizic, despre orice din divin, grecul antic putea sa afirme ceva, adica putea sa dea o determinatie in orice situatie de gandire a acestora doua. Ori, a spune ce nu este, inseamna a renunta la aceasta principala   caracteristica, determinabilitatea. Ontologicul este nedeterminabil; insa tocmai in imposibilitatea determinarii sta inteligibilitatea acestuia,sta unicitaea si individalizarea sa fata de celelalte regimuri ale gandirii si implicit ale discursului.

Pe drumul initiat de Anaximandru,va inaintea gandirea ontlogica a presocratica, dupa acesta. Si datorita lui Anaximandru, pentru ca el a facut posibila plasarea gandirii efectiv IN ontologic, ca ordine si regim, si prin aceasta a facut posibila inteligibilizarea temeiului.In aceste conditii de inteligibilitatea ale temeiului ,acesta putea sa fie ontologic conceptualizat ca unic, in identitate cu sine, nepieritor s.a.m.d, pentru ca in fond, atunci cand fac ontologie Parmenide si Heraclit nu au cum sa se certe , pentru ca temeiul, ca si realitatea conceptuala, este intelegibil doar in anumite conditii, unice, aceleasi pentru orice gandire;pentru ca nu inteligibilizam in gandirea vreunui filosof, ci inteligbilizam IN GANDIRE! Astfel, ca drumul ontologiei a continuat cu ceea ce era aproape necesar, pentru a ne putea justifica intrebarea initiala identificata de noi, si anume aceea despre ordonorarea relului conceptual si apoi a realului fizic.Drumul ontologiei este departe de a se fi terminat, desi ,istoric, ontologia, moare dupa Parmenide si Heraclit, urmatorii filosofi, plonjand in metafizica si nu ontologie. Urmatoarea intrebare, in ordinea discursului ontologic(care este cum am vazut pana acum un discurs al inteligibilizarilor),este,cred eu, intrebarea despre inteligibilitatea intemeierii, cum paote inteligibilzat actul institurii de catre temeiul considerat ca o realitate conceptuala, si nu una metafizica(pentru ca in oridne metafizica, intrebarea este echivalenta cu realtia Unu Multiplu, profund discutata pana acum)a realului conceptual.De aceea cred eu, ca astazi, in secolul XXI gandirea trebuie sa se reintoarca la gandul presocratic, intels ca ontologie si nu metafizica(aceasta intoarcere nu trebuie facuta asa cum o anunta Heiddegger, doar in scris, o intoarcere REALA la ontologia presocratica nefiind infaptuita de Heiddegger nici chiar in cursul sau despre Parmenide);intorcandu-se in situatia presocraticilor, gandirea trebuie sa continuie ,punandu-si intreabrea despre intelgibilitatea intemeierii, si apoi ,mergand pe cursul inteligibilizarilor, sa ajunga la realul conceptual, pentru ca in final, facand pasul invers fata de cel al lui Thales, sa se reintoarca de la acesta la realul fizic, pe care sa il justifice in final.

Referat realizat de Calin Alexandru-Stefan,

Anul I , Filosofie, Gr. 352