Determinarea "lumii" ca res extensa

Determinarea "lumii" ca res extensa

Descartes distinge ego cogito ca res cogitans de res corporea. Aceasta distinctie o va determina apoi din punct de vedere ontologic pe aceea dintre "natura" si "spirit". Oricît de multe ar fi, ontic vorbind, întruchiparile în care s-a fixat aceasta opozitie, obscuritatea fundamentelor ei ontologice precum si aceea a termenilor ei îsi are radacina în distinctia facuta de Descartes. Ce fel de întelegere a fiintei pune el în joc atunci cînd determina fiinta acestei fiintari? Termenul prin care el exprima fiinta unei fiintari în ea în 222v2121c sasi este cel de substantia. Cuvîntul acesta are în vedere cînd fiinta unei [90] fiintari ca substanta, substantialitatea, cînd fiintarea însasi, o substanta. Aceasta ambiguitate proprie cuvîntului substantia, care exista deja la conceptul grec de oÙs.a, nu este întîmplatoare.

Determinarea ontologica a lui res corporea pretinde o explicare a substantei, adica a substantialitatii acestei fiintari ca substanta. Ce anume constituie adevarata fiinta-în-sine a lui res corporea? Cum poate fi în genere sesizata o substanta ca atare, în speta substantialitatea ei? Et quidem ex quolibet attributo substantia cognoscitur; sed una tamen est cuiusque substantiae praecipua proprietas, quae ipsius naturam essentiamque constituit, et ad quam aliae omnes referuntur.3 Substantele sînt accesibile prin "atributele" lor si fiecare substanta are o proprietate privilegiata, în care poate fi descifrata esenta substantialitatii unei anumite substante. Care este aceasta proprietate cînd vorbim de res corporea? Nempe extensio in longum, latum et profundum, substantiae corporeae naturam constituit. "Întinderea dupa lungime, latime si adîncime constituie adevarata fiinta a substantei corporale", pe care noi o numim "lume". Ce anume îi confera lui extensio acest privilegiu? Nam omne aliud quod corpori tribui potest, extensionem praesupponit. Întinderea este însasi constitutia de fiinta a fiintarii în discutie, care trebuie "sa fie" înaintea tuturor celorlalte determinari de fiinta, pentru ca acestea sa poata "fi" ceea ce sînt. Întinderea trebuie sa fie "atribuita" lucrului corporal în chip primordial. Asa se face ca întinderea si substantialitatea "lumii" care e caracterizata prin aceasta întindere sînt dovedite aratîndu-se felul în care toate celelalte determinari ale acestei substante - mai cu seama divisio, figura, motus - nu pot fi concepute decît ca modi ale lui extensio, în vreme ce invers, extensio ramîne inteligibila sine figura vel motu .

Asa se face ca un lucru corporal, pastrîndu-si întinderea sa totala, poate totusi sa schimbe repartitia acesteia dupa diferite dimensiuni si sa se prezinte, luînd forme felurite, ca unul si acelasi lucru. Atque unum et idem corpus, retinendo suam eandem quantitatem, pluribus diversis modis potest extendi: nunc scilicet magis secundum longitudinem, minusque secundum latitudinem vel profunditatem, ac paulo post e contra magis secundum latitudinem et minus secundum longitudinem.6 [91] Forma este un modus al lui extensio si nu în mai mica masura miscarea; caci motus nu este surprins decît si de nullo nisi locali cogitemus ac de vi aqua excitatur non inquiramus. Daca miscarea este o proprietate de ordinul fiintarii a lui res corporea, atunci, pentru a putea fi experimentata în fiinta ei, ea trebuie conceputa pornind de la fiinta acestei fiintari însasi, de la extensio, deci ca pura schimbare de loc. Ceva precum "forta" nu contribuie cu nimic la determinarea fiintei acestei fiintari. Iar determinari precum durities (duritate), pondus (greutate), color (culoare) pot foarte bine sa fie înlaturate din materie si totusi ea continua sa ramîna ceea ce este. Aceste determinari nu constituie fiinta ei autentica si în masura în care sînt ele se manifesta ca moduri ale lui extensio. Descartes încearca sa arate acest lucru în chip amanuntit în legatura cu "duritatea". Nam, quantum ad duritiem, nihil aliud de illa sensus nobis indicat, quam partes durorum, corporum resistere motui manuum nostrarum, cum in illas incurrunt. Si emim, quotiescunque manus nostrae versus aliquam partem moventur, corpora omnia ibi existentia recederent eadem celeritate qua illae accedunt, nullam unquam duritiem sentiremus. Nec ulo modo potest intelligi, corpora quae sic recederent, idcirco naturam corporis esse amissura; nec proinde ipsa in duritie consistit. Duritatea este experimentata prin pipait. Ce anume ne "spune" simtul pipaitului despre duritate? Partile lucrului dur "rezista" miscarii mîinii, sa zicem vointei de a le da la o parte. Daca dimpotriva corpurile dure, adica neretractile, si-ar modifica locul cu aceeasi viteza cu care se împlineste schimbarea de loc a mîinii care "se plimba" peste corpuri, atunci nu s-ar putea niciodata produce o atingere, duritatea nu ar fi niciodata experimentata si astfel ea nici nu ar fi vreodata. Însa nu se întelege defel de ce de pilda corpurile care se misca cu aceasta viteza ar trebui în consecinta sa-si piarda ceva din fiinta lor corporala. Daca ele o pastreaza pe aceasta chiar schimbîndu-si viteza, astfel încît ceva precum "duritatea" devine imposibil, atunci aceasta nu apartine nici ea fiintei acestor fiintari. Eadem ratione ostendi potest, et pondus, et colorem, et alias omnes eiusmodi qualitates, quae in materia corporea sentiuntur, ex ea tolli posse, ipsa integra remanente: unde sequitur, a nulla ex illis eius (sc. extensionis) naturam dependere. Ceea ce constituie deci fiinta lui res corporea este extensio, ceea ce este omnimodo divisibile, figurabile et mobile, ceea ce poate sa se modifice în orice chip al divizibilitatii, al configuratiei si al miscarii, aceea care este capax [92] mutationum, aceea care se mentine, remanet, dincolo de toate aceste modificari. Ceea ce în lucrul corporal poate sa asigure o asemenea ramînere constanta este ceea ce fiinteaza cu adevarat în el si tocmai prin aceasta este caracterizata substantialitatea acestei substante.