Dilemele exegezei evagriene: filologie sau/si congenialitate

Dilemele exegezei evagriene:
filologie sau/si congenialitate*

Faimos ascet si parinte duhovnicesc al Egiptului sfârsitului secolului IV, bucurându-se atât în Orient, cât si în Occident de discipoli înzestrati si influenti (Paladie, Ioan Cassian), dar si de adversari redutabili (Ieronim, Iustinian), avva Evagrie Ponticul (345-399) a fost una din figurile decisive în conturarea profilului si fixarea terminologiei spiritualitatii Rasaritului crestin. Diviziunea tripartita a vietii spirituale, catalogul celor opt duhuri sau patimi principale (care prin reductie vor deveni în Occidentul medieval cele sapte pacate capitale), psihologia trihotomica, teoria rugaciunii pure sau a rugaciunii mintii sunt doar câteva din contributiile evagriene în acest sens. Întemeietor al genului literar al "centuriilor" sau aforismelor (kephalia, capete) ascetice si mistice dispuse în felurite grupaje al caror numar reflecta semnificatii simbolice, autor al unei serii de opuscule ascetice, de profunde comentarii mistice la Psalmi, Proverbe sau Iov, Evagrie Ponticul a încercat în gândirea sa o sinteza personala între teologia trinitara a Parintilor Capadocieni, cosmologia si eshatologia lui Origen si experienta spirituala a Parintilor desertului. Disputele origeniste (din anii 399 404 si prima jumatate a secolului VI) si distorsiunea unora din scrierile sale într-un sens panteist, eretic, aveau sa conduca însa la controversata dar persistenta condamnare a operei si memoriei sale (alaturi de Origen si Didim) de catre Sinodul V Ecumenic (Constantinopol, 553). Asa s-a ajuns la situatia paradoxala ca, în ciuda influentei covârsitoare a asceticii si misticii sale asupra spiritualitatii bizantine (în care gândirea sa a revenit indirect prin traducerea greaca a scrierilor avvei Isaac Sirul, în secolul IX), posteritatea sa sa cunoasca un destin ingrat iar opera sa aiba în originalul grec o supravietuire contorsionata, selectiva si fragmentara: operele ascetice si faimosul tratat-opuscul Despre rugaciune (în 153 de aforisme) au supravietuit copiate fiind sub numele Sfântului Nil, comentariile biblice vor fi transmise anonim în "catenele" exegetice bizantine, iar operele speculative si scrisorile vor fi distruse. Ele se vor pastra însa în traduceri siriene si armene. Pentru Bisericile vechi-orientale nechalcedoniene (mai ales cele siriene) avva Evagrie Ponticul a continuat sa fie însa maestrul incontestabil al asceticii si misticii crestine. Daca Biserica bizantina îl condamnase în 553 pentru origenism, Biserica armeana îl cinsteste pâna azi ca sfânt, pomenindu-l în fiecare an pe 11 februarie, iar în Biserica copta Viata sa se citea ca "sinaxar" în duminica a cincea din Post 959x2317j ul Mare (dedicata în Bisericile Ortodoxe pomenirii Sfintei Maria Egipteanca).

Beneficiar al unei asemenea posteritati contrastante, avva Evagrie si opera sa n-aveau cum sa evite nici fatalitatea unor exegeze contradictorii în stiinta teologica sau istorica moderna. Un prim handicap îl reprezenta absenta unor editii pentru o serie întreaga de opere. Aceasta lacuna a ajuns sa fie completata încetul cu încetul în secolul XX, desi suntem înca departe de ceea ce ar putea fi o editie critica stiintifica a întregului corpus al scrierilor evagriene. Pâna în primul deceniu al secolului nostru se cunosteau doar scrierile ascetice republicate deficitar, dupa editii superficiale din secolul XVII, în Patrologia Graeca 40 si 79. Un grupaj masiv de scrieri ascetice (Antirrhetikos), speculative (faimoasele Kephalaia Gnostika însotite de comentariul lui Babai cel Mare) si epistolele au fost publicate necritic (cu retroversiune greaca si traducere germana) în 1912 de Frankenberg într-un volum masiv. Lacunele textelor grecesti din Patrologia Graeca, si siriene din editia Frankenberg vor fi completate între 1931 1961 printr-o serie întreaga de publicatii, de catre Muyldermans. În 1958, Antoine Guillaumont publica o a doua traducere siriaca (S₂) a speculativelor Kephalaia Gnostika, demonstrând autenticitatea si anterioritatea ei fata de versiunea siriaca (S₁) publicata de Frankenberg în 1912. Data fiind prezenta coplesitoare a ideilor origeniste în aceasta scriere si descoperirea unor citate exprese în cuprinsul anatematismelor antiorigeniste din 553, publicarea acestei versiuni (pastrate într-un singur manuscris) avea sa provoace un veritabil "cutremur" în exegeza evagriana, asupra caruia vom reveni numaidecât. Sa mai mentionam ca sotii Antoine si Claire Guillaumont lucreaza de mai bine de patru decenii si la proiectul unei editii critice integrale în colectia "Sources Chrétiennes" a operelor grecesti ale monahului pontic. Pâna acum au aparut exceptionalele editii comentate ale tratatelor Praktikos (1971) si Gnostikos (1993), în care editorii etaleaza o impresionanta eruditie filologica si aduc o remarcabila clarificare unei traditii manuscrise extrem de complexe. O prima abordare a operei exegetice (enigmaticele hiera) evagriene îngropate în anonimatul "catenelor" bizantine a tentat înca din 1939 pe un Hans Urs von Balthasar. Primele rezultate aveau sa apara mult mai târziu: în 1960 si 1982 M.-J. Rondeau anunta identificarea în manuscrisul Vatic. gr. 754 a masivului comentariu sub forma de scolii la Psalmi (din nefericire editia pregatita nu a fost înca publicata), iar în 1987 si 1993 P. Géhin restituia în editii critice impecabile, tot în colectia "Sources Chrétiennes", pentru întâia oara scoliile la Proverbe si, respectiv, la Ecleziast.

Prin forta împrejurarilor, restituirea gândirii evagriene în secolul nostru a fost în mare masura opera filologilor. Câstigul stiintific al demersului lor este imens mai cu seama sub aspect textual, chiar daca si în aceasta privinta lucrurile sunt înca departe de a se apropia de ceea ce ar putea fi o editie integrala definitiva a întregului corpus evagrian. Teologi cu aptitudini filologice adecvate au adus si ei contributii în acest sens: notabile sunt studiile evagriene ale protestantului W. Bousset (publicate postum în 1928), precum si numeroasele articole ale profesorului iezuit de la Institutul Pontifical Oriental din Roma, Irénée Hausherr (printre altele, în 1934, acesta din urma va demonstra paternitatea evagriana a tratatului Despre rugaciune încercând totodata si o prima exegeza, republicata în 1960, a acestui fascinant text, ce contine suma misticii evagriene). Carentele interpretative ale unei abordari precumpanitor filologice se resimt însa în judecatile de valoare emise asupra fondului gândirii monahului din Kellia: uzul frecvent al termenilor "intelect" sau "unitate" (monas) în textele evagriene îl fac pe I. Hausherr (1934, 1935, 1960) sa vorbeasca despre "intelectualismul" "spiritualitatii evagriene" (careia i s-ar opune "sentimentalismul" "omiliilor macariene") sau despre "monismul" misticii avvei Evagrie care (chiar si în tratatul Despre rugaciune!) ar ramâne astfel "mai mult filozofica decât propriu-zis teologica", nereusind în cele din urma "sa integreze în mistica teologia trinitara". Iar pentru H. Urs von Balthasar (1939), acest fapt ar pune în cauza însusi caracterul crestin al "misticii" lui Evagrie ("Evagrie este un mistic autentic. Dar este el pentru aceasta si un mistic crestin?"). "Mai origenist decât Origen însusi", Evagrie "ar fi în esenta mai aproape de budism decât de crestinism", în vreme ce "metafizica" sa s-ar înrudi îndeaproape cu emanationismul si panteismul monist neoplatonic, mai degraba decât cu creationismul biblic.

O prima tentativa de a prezenta o imagine de ansamblu asupra lui Evagrie pe baza documentatiei întregite în 1912 de editia Frankenberg si valorificând studiile partiale anterioare (ale lui Zöckler, Melcher, Bousset, Hausherr, Viller) a reprezentat-o teza de doctorat cu titlul Evagrie din Pont. Viata - scrieri - învatatura sustinuta la Atena (1937; rezumat românesc, 1939) de viitorul patriarh al României, Iustin Moisescu. Lucrarea se distinge prin sobrietatea si limpezimea expunerii si, mai ales, prin echilibrul judecatilor de evaluare emise asupra unei gândiri extrem de controversate cum este cea evagriana: "Evagrie ramâne fara îndoiala un origenist, dar un origenist moderat". "El a alcatuit un sistem care în aparenta nu se opune dreptei credinte, însa în fond are multe puncte de baza potrivnice credintei crestine." "Daca însa Evagrie are în sistemul sau teologic conceptii gresite, lucru care nu poate fi pus la îndoiala, acestea privesc îndeosebi punctele de credinta asupra carora Biserica nu-si spusese pâna atunci cuvântul în mod oficial. Înarmat cu întinse cunostinte filozofice, el s-a încumetat sa dezlege cu mintea sa si probleme asupra carora nu-i îngaduit ratiunii singure sa se avânte." "Daca învatatura sa dogmatica a fost respinsa de Sinoadele Ecumenice, în schimb Biserica n-a spus niciodata nimic privitor la învatatura sa practica - veacuri de-a rândul hrana duhovniceasca pentru sufletele cucernice din lumea crestina." "Pecetluita de ortodoxia Sfântului Maxim Marturisitorul - cel mai fidel partizan al învataturii practice a lui Evagrie din Pont - învatatura practica si mistica a acestuia a devenit temelia vietii spirituale în Biserica rasariteana din secolul IV si pâna în vremea isihasmului. Întelegem marea opera pe care Evagrie din Pont a realizat-o chiar lasând la o parte viata plina de virtute pe care a dus-o si promovarea teologiei prin scrierile sale cu caracter dogmatic" (1939, p. 273-274, 230).

Imaginea "canonica" despre Evagrie în stiinta patrologica a ultimelor decenii (ea s-a impus în enciclopedii, manuale etc.) avea sa fie însa data de masiva monografie din 1962 a lui A. Guillaumont (profesor la Sorbona si Collčge de France), "Kephalaia Gnostika" si istoria origenismului la greci si sirieni. Redactata pe baza unei documentatii manuscrise si istorice exhaustive, lucrarea este un veritabil monument de eruditie filologica si istorica în patristica stiintifica a secolului XX, o mina de informatii pretioase, o lucrare standard în problema, un reper bibliografic cu neputinta de ocolit. Reconstituirea controverselor origeniste si a avatarurilor complexe ale traditiei origeniste la greci si la sirieni este remarcabila prin acuratetea prezentarii. Punctul sensibil al lucrarii este însa din nou legat de mentinerea pe pozitiile unei interpretari strict filo­logiste, al carei scop este demonstrarea caracterului origenist, deci heterodox, al doctrinei din Kephalaia Gnostika, care ar fi reprezentat în acelasi timp sursa principala a origenismului palestinian condamnat în anatematismele din 553. Sinodul V Ecumenic ar fi respins atunci chiar origenismul evagrian, dat fiind ca paralele textuale ar demonstra incontestabil ca "hristologia lui Evagrie este absolut identica cu aceea a monahilor izohristi". Acestia credeau ca intelectul în starea de contemplatie pura devine "egal cu Hristos" (Care n-ar fi identic cu Logosul divin, ci ar fi un intelect creat ce n-ar fi cazut o data cu celelalte spirite în materie). Între cele doua hristologii ar exista deci "nu numai identitate doctrinara, ci si literara" (1962, p. 156). Sigur, Evagrie nu a tras el însusi consecintele panteiste si moniste ultime din sistemul sau - o va face mai târziu stefan bar Sudaili, misticul sirian de la începutul secolului VI în asa-numita "carte a lui Ierotei" (atribuita dascalului lui Dionisie Areopagitul) -, el ramânând în Kephalaia Gnostika în chip fundamental creationist, iar nu emanationist (p. 42) cum ar lasa sa se înteleaga anumite expresii din Epistula ad Melaniam "care ar expune unele din ideile sale cele mai îndraznete" (p. 121, 166, 325). Concluzia finala a cartii este ca atât grecii, cât si sirienii au denaturat doctrina ezoterica autentica din Kephalaia Gnostika (primii "au mutilat-o", ceilalti "au falsificat-o"; p. 336), scriere care ni-l arata pe Evagrie ca un origenist autentic, adept al unei "metafizici heterodoxe" condamnate în 553. Pe de alta parte, "mistica" evagriana expusa mai ales în tratatul Despre rugaciune ar culmina în starea de "rugaciune pura" în care intelectul n-ar avea o vedere directa a lui Dumnezeu, ci s-ar vedea doar pe sine, dar în lumina care e Dumnezeu Însusi. Aceasta teorie a rugaciunii pure ar fi provocat, tot dupa profesorul Guillaumont, în replica miscarea "antropomorfitilor" (1962, p. 61), prezentata ca o reactie a "maselor" de monahi simpli fata de grupul restrâns al monahilor "intelectuali" origenisti (p. 59). Verdictul final al profesorului Guillaumont este deci urmatorul: în ultima instanta Evagrie a fost "un filozof în desert", înclinat spre speculatii personale hranite de lectura asidua a operei lui Origen (1971); de aceea, "atunci când Evagrie se prezinta ca purtatorul de cuvânt al monahilor desertului, nu suntem obligati sa-l credem orbeste".

Imaginea negativa despre Evagrie origenistul care a initiat în spiritualitatea rasariteana un curent intelectualist si spiritualist, introducând o viziune nebiblica, elenica despre om, timp si eshatologie, a fost receptata si de o mare parte din teologii academici ortodocsi contemporani. Ei urmeaza în aceste sens prezentarii "crizei origeniste" de catre parintele John Meyendorff (cf. cap. 3 din Hristos în gândirea crestina rasariteana, 1969, 1975²; trad. rom. de Pr. N. Buga, 1997, p. 49 sq.) care în sintezele sale istorice (alaturi de imaginea nefavorabila a lui "Pseudo-Dionisie" neoplatonicul, vehiculata de decenii în patrologia occidentala) preia necritic si portretul lui Evagrie origenistul facut de Guillaumont, conferindu-i precipitat o semnificatie canonica abuziva. În plus, prezentarea parintelui Meyendorff mai sufera de o deficienta structurala legata de un suparator schematism dialectic al interpretarii "curentelor" si tendintelor manifestate în istoria teologiei si spiritualitatii patristice si bizantine. Acesta duce la exacerbarea existentialista a opozitiei între elenism si biblicism, intelectualism si evanghelism, între o antropologie si o spiritualitate a mintii si alta a inimii, între Evagrie si Macarie. Alternanta lor dialectica ar revendica nu doar un statornic corectiv hristologic, ci ar postula si necesitatea depasirii antitezei lor într-o cuprinzatoare sinteza (de tip hegelian) adusa abia de isihasm (a se vedea devastatoarea critica din anii 1960 1961 a parintelui Ioannis Romani­dis asupra acestei prezentari a "palamismului" de catre parintele John Meyen­dorff în monografia din 1958 despre Sfântul Grigorie Palama).

Filologismul patrologiilor occidentale devine astfel pretextul unei inedite "fenomenologii" dialectice a istoriei spiritualitatii rasaritene pe cât de tentanta ca si construct intelectual, pe atât de inadecvata fondului duhovnicesc al Traditiei rasaritene, careia îi aplica o grila interpretativa perfect exterioara naturii ei. Aceasta fenomenologie filologico-dialectica a devenit într-un fel versiunea "canonica" standard, veritabila "vulgata" academica consacrata prin preluarea ei în enciclopedii, manuale, lucrari de popularizare, cu intentia de a da o teorie-cadru, o schema integratoare cu valoare orientativa. Scopul ei este acela de a oferi studentilor sau cititorilor interesati în lectura textelor spiritualitatii rasaritene, si pierduti aici într-un hatis impenetrabil, câteva repere "sigure" cu caracter "stiintific". Un numar impresionant de scrieri patristice si duhovnicesti au fost publicate si se publica în continuare în traduceri moderne însotite de introduceri si comentarii mai mult sau mai putin erudite. În covârsitoarea lor majoritate însa ele sufera de o carenta cronica majora: scrierile duhovnicesti ale Parintilor sunt tratate în exclusivitate ca texte sau pretexte de analize filologice, de divagatii literare sau consideratii istorice. Se uita mai mult sau mai putin vinovat faptul ca aceste scrieri trebuie întelese ca facând parte dintr-o Traditie duhovniceasca si ecleziala, a carei asimilare prealabila de catre cititorii contemporani lor era presupusa de autori. În absenta acestei Predanii, textele antice ramân o enigma perpetua, si desi publicate, sunt ca si cum n-ar fi. Chiar si anticii necrestini stiau aceasta, dupa cum arata episodul si corespondenta dintre Aristotel si Alexandru Macedon relatate de Aulus Gellius (Nopti atice XX, 5, 1 13). Când Alexandru i-a reprosat lui Aristotel ca a publicat cursurile de uz intern, destinate auditorilor avansati (tratatele "acroamatice", distincte de cele "exoterice", sau de popularizare), filozoful i-a raspuns urmatoarele: "Aristotel catre regele Alexandru, sanatate! Mi-ai scris despre lectiile acroamatice, socotind ca eu trebuie sa le tin ascunse. Sa stii ca eu le-am publicat si nu le-am publicat. Caci ele sunt inteligibile numai pentru cei ce m-au ascultat". Iar mai recent cercetatori ai filozofiei antice de talia unui Anton Dumitriu în Philosophia mirabilis. Încercare asupra unei dimensiuni necunoscute a filozofiei grecesti (1974) si în Aletheia. Încercare asupra ideii de adevar în Grecia Antica (1984) sau Pierre Hadot în cartea sa Exercices spirituelles et philosophie antique (Paris, 1981, 1987², 1993³) redescopera dimensiunea existentiala ce sustinea întreg edificiul speculativ al filozofiei antice. Departe de a fi fost un simplu discurs retoric despre om, gândire si lucruri sau numai o constructie conceptuala, filozofia antica era înainte de toate o arta de a trai, gândi, comunica si muri în chip filozofic, legata de un întreg set de practici ascetice si meditativ-contemplative ("exercitii spirituale") ce constituiau traditia ei nescrisa.

Prezenta în subtextul operelor filozofice antice, dimensiunea traditionala, de "predanie" (paradosis) nescrisa, devine esentiala si centrala în viata sacramentala si spirituala a Bisericii crestine, asimilarea ei existentiala fiind considerata dintotdeauna drept conditia sine qua non a întelegerii adecvate a "textelor" biblice sau patristice. Liturghia si spiritualitatea au fost percepute dintotdeauna în Rasarit (si în Occident pâna la triumful scolasticii) drept cheia traditionala a întelegerii Scripturii si a scrierilor Sfintilor Parinti, acestea din urma fiind la rândul lor sesizate ca parte integranta a Predaniei în sens teologic, "vertical", profund, de experienta duhovniceasca, de "viata a Duhului Sfânt în biserica" (V. Lossky, 1958). Sensul Scripturii si al scrierilor Parintilor devenea astfel accesibil printr-o lectura existentiala, spirituala, legata de un ansamblu de practici ascetice si meditativ-contemplative al caror scop era asimilarea si întruparea în viata cititorului sau ascultatorului a Cuvântului viu al lui Dumnezeu si al Sfintilor Parinti. Chiar si fara pregatire filologica speciala, monahii si crestinii îmbunatatiti, cu viata duhovniceasca, stiau sa citeasca în profunzime Scriptura si Parintii, dincolo de simpla lor literalitate; ei au stiut ca scrierile si gândirea avvei Evagrie trebuiau pastrate si transmise (chiar si sub alte nume, ba chiar fara a-l numi, ca în cazul "conferintelor" duhovnicesti ale lui Ioan Cassian, în care, cum arata S. Marsili înca din 1936, "îl citim de fapt pe Evagrie"). Nu acelasi lucru se poate spune despre monahii sau teologii oficiali care au început sa trateze scrierile evagriene nu ca "predanie" duhovniceasca, ci ca "texte" ezoterice si "pre-texte" pentru a reconstitui din ele sisteme speculative mistice sau metafizice, ce au dus în cele din urma la condamnarea persoanei si operei monahului din Pont. Schematizând, filologia si spiritualitatea, textualismul literalist sau speculativ si congenialitatea duhovnicesc-traditionala au reprezentat asadar, si reprezinta în continuare, dilemele exegezei evagriene. Spiritualitatii fara filologie a monahilor specialisti în Traditie, i s-a opus în epoca moderna filologia fara spiritualitate a savantilor si patrologilor contemporani, specialisti în "texte". Între cele doua tabere domneste o acuta neîncredere, cele doua demersuri - spiritual si stiintific - fiind percepute ca exclu­zându-se reciproc si ca atare ireconciliabile.

Cel care, dupa profesorul Guillaumont si într-un sens opus demersului acestuia, si-a consacrat viata demonstrarii stiintifice a autenticitatii si coerentei traditionale a gândirii avvei Evagrie Ponticul, este ieromonahul benedictin Gabriel Bunge (n. 1940). Cunoscut deja publicului românesc prin doua carti privitoare la Practica rugaciunii personale dupa Traditia Sfintilor Parinti (Deisis, 1996) si Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov (1994; Deisis, 1996), parintele Gabriel Bunge este pâna acum autorul unor excelente traduceri comentate a "scrisorilor" conservate numai în siriaca (1986) si a "tratatului practic" (1989) ale lui Evagrie Ponticul, precum si a unei "trilogii" de micro-monografii tematice privitoare la teme evagriene esentiale, respectiv la învatatura acestuia despre "akedia" sau plictiseala (1983), la "rugaciunea mintii" (1987, o versiune tripla ca volum e în curs de redactare) sau la "paternitatea duhovniceasca" si rolul ei în "gnoza crestina" (1988). Parintele Gabriel se prezinta acum cititorului român* cu o "introducere" generala în viata, personalitatea si învatatura duhovniceasca a avvei Evagrie Ponticul (redactata si publicata în 1986 ca introducere la versiunea germana comentata a "epistolelor") la care s-au adaugat câteva studii mai mici ce detaliaza aspecte particulare ale gândirii evagriene privitoare la cele trei faze ale vietii spirituale, la asa-numitul "intelectualism" al spiritualitatii evagriene si sensul exegezei mistice a Scripturii. Volumul se încheie cu traducerea comentata a Vietii copte a avvei Evagrie si a celor doua "epistole dogmatice" despre Sfânta Treime si, respectiv, catre Melania; aparute acum pentru prima data în româneste, ele sunt singurele texte sistematice ale monahului pontic care ne permit o privire asupra articulatiilor generale ale gândirii sale teologice, exprimate altfel cu precadere în modalitatea fragmentara a aforismelor, scoliilor sau meditatiilor ascetice.

Parintele Gabriel este un excelent si unic în felul sau model de împletire moderna a eruditiei cu duhovnicia, a stiintei cu spiritualitatea. Doctor în istorie antica, a intrat în 1962 ca monah în cunoscuta abatie benedictina de rit slavo-bizantin cu hramul "Înaltarea Sfintei Cruci" de la Chevetogne (Belgia). Convingerea sa profunda e aceea a urgentei unei reasumari existentiale a Traditiei spirituale originare a Bisericii (comuna Rasaritului si Occidentului crestin în primul mileniu), distorsionate, reformate si progresiv abandonate sau uitate în Occident ca si în Rasarit în timpul celui de-al doilea mileniu crestin. Din 1980 vietuieste împreuna cu un alt confrate ca eremit în sihastria Sfintei Cruci de lânga Roveredo (Capriasca) din Ticino (sudul Elvetiei) dupa o regula similara celei a monahilor egipteni din desertul Kellia si Sketis în secolele IV si V. Cu alte cuvinte, vietuieste, mediteaza Scriptura, se roaga si scrie exact asa cum o facea acum saisprezece secole si avva Evagrie Ponticul, fiindca stie ca pentru a gândi ca Parintii din vechime trebuie sa traiesti cum traiau ei, si pentru a recupera congenialitatea gândirii cu ei este imperios necesara o comuniune existentiala, vitala cu acestia. Pornind de la aceasta comuniune, parintele Gabriel îsi consacra ragazurile oferite de o existenta monahala austera si o sanatate precara, traducerii si interpretarii, lecturii studioase stiintifice si explicarii duhovnicesti congeniale a operei si gândirii evagriene. În explicatiile sale, parintele Gabriel aplica principiul exegezei "interne", interpretându-l cu alte cuvinte pe Evagrie "prin el însusi" (iar nu prin aplicarea unor "grile" exterioare universului sau spiritual), adica asa cum el s-a vazut pe sine si cum l-au vazut contemporanii sai, iar nu prin lentila deformatoare a controverselor si posteritatii origeniste. (Într-un fel, apararea lui Evagrie de catre parintele Gabriel seamana cu apologia lui Origen de catre "omul duhovnicesc" Rufin împotriva "filologului" Ieronim.) Nu este nicidecum vorba de o simpla relectura, de un "revizionism" patristic comun deja în stiinta patrologica în care abunda tentativele de "reabilitare" a marilor ereziarhi (Arie, Nestorie, Sever etc.) condamnati de Sinoadele Ecumenice, ci de a-l restitui pe Evagrie Traditiei din care facea parte si pe care a exprimat-o. Perfect stapân pe eruditia filologica elina sau siriaca, parintele Gabriel stie tot ce stie si A. Guillaumont, si înca ceva pe deasupra (ca sa parafrazez cunoscuta formula a lui Berdiaev despre relatia dintre Dostoievski si Nietzsche). Ineditul spectaculos chiar al studiilor sale publicate sau în curs de elaborare (dupa cum îmi marturisea, toate au în spate o îndelunga gestatie, uneori de decenii, fiind scrise si rescrise de mai multe ori înainte de publicare) consta tocmai în faptul ca resursele eruditiei filologice si istorice sunt puse în joc pentru a argumenta în final coerenta viziunii si imaginii traditionale despre monahul din Kellia.

Care sunt articulatiile esentiale acel acestei demonstratii? Punctul de plecare, ca si cel de sosire, este unul simplu, are banalitatea evidentei (nu însa si pentru filologii si istoricii moderni): Evagrie nu este "filozoful" si intelectualul desertului, ci prin excelenta "monahul" din Kellia. Aceasta deplasare de perspectiva aduce cu sine, pe de-o parte, o revalorizare a traditiei monahale egiptene în care s-a format duhovniceste Evagrie, iar, pe de alta parte, o recentrare valorica a scrierilor ce alcatuiesc corpusul evagrian. Cu alte cuvinte, daca Eva­grie e un monah egiptean de la sfârsitul secolului IV, în centrul preocuparilor sale nu sta speculatia cosmologica (condensata în enigmaticele Kephalaia Gnostika), ci asceza (scrierile "practice" în care este descrisa psihologia patimilor si lupta cu ele), meditatia biblica asupra Cuvântului lui Dumnezeu (scoliile exegetice) si mistica (concentrata în tratatul Despre rugaciune). Accesul cel mai direct la persoana si preocuparile sale esentiale îl ofera însa Scrisorile, restituite de parintele Gabriel în întreaga lor bogatie de semnificatii: smerenia, blândetea si iubirea apar aici iar si iar drept unicul acces la gnoza si mistica în cadrele traditionale fixate de institutia harismatica a paternitatii spirituale.

Într-o serie de studii masive si ultraerudite, parintele Gabriel a oferit toate elementele demonstratiei unor aspecte particulare cheie, puse în joc de perspectiva sa interpretativa traditionala. As fi tentat sa le calific drept senzationale prin faptul ca rezultatele la care ajung concluziile acestora înseamna tot atâtea rasturnari spectaculoase ale imaginii impuse de studiile profesorului Guil­laumont.

Astfel, un prim studiu din 1983 despre relatiile dintre "Evagrie si cei doi Macarie" din desertul egiptean (cel Mare si Alexandrinul), al caror ucenic a fost, ne restituie adevarata fata a monahismului egiptean retusata sensibil de redactarea finala epurata a "apoftegmelor" Patericului egiptean de dupa prima controversa origenista; aici locul central e acordat figurii "practice" a avvei Pimen, adversarii origenismului, ca episcopii Epifanie si Teofil, sunt la loc de cinste, în timp ce origenistii sunt epurati - cazul "fratilor lungi" - sau marginalizati - cazul lui Evagrie. Parintele Gabriel arata ca nu se poate vorbi de o "spiritualitate evagriana", "savanta", a monahilor intelectuali origenisti, opusa uneia biblice a majoritatii monahilor copti, analfabeti. Opozitia intelectual-analfabet e un anacronism modern inacceptabil, proiectat retroactiv si nejustificat în surse. Citite cu atentie, ele arata ca, departe de a fi niste "trogloditi , monahii simplii, analfabeti, cunosteau practic pe de rost întreaga Scriptura, ba chiar si opere întregi ale lui Origen. Imaginea reala a monahismului din Kellia apare dintr-o data ca mult mai "evagriana" (nici Evagrie, nici Paladie, nici Rufin, nici Ioan Cassian n-au falsificat aceasta imagine într-un sens intelectualist), desigur nu în sensul ca Evagrie e cel care i-ar fi dat profilul specific, ci dimpotriva, pentru ca în scrierile sale el nu ne prezinta o "spiritualitate eva­griana" proprie, ci pur si simplu "spiritualitatea din Kellia si Sketis" traditionala aici înca înaintea crizei origeniste declansate în 399 de patriarhul Teofil.

Prezenta "origenismului" si "gnosticismului" în scrisul lui Evagrie se explica din ratiuni polemice, argumenteaza ulterior un studiu pe aceasta tema din 1986, si provine din nevoia de a da pe propriul sau teren un raspuns gnosticismului heterodox. Fuzionat si cu arianismul, acesta era recrudescent în monahismul egiptean la sfârsitul secolului IV (cum arata bibliotecile gnostice descoperite în secolul nostru tocmai în vecinatatea unor manastiri), amenintând serios pozitiile ortodoxiei trinitare si creationiste niceene. În orice caz însa, în viziunea parintelui Gabriel Bunge nu speculatiile cosmologice din Kephalaia Gnostika ne ofera cheia gândirii lui Evagrie: având ca obiect contemplatia naturii, ele nu sunt obiect la revelatiei si nu sunt necesare pentru mântuire. Ele sunt doar o tentativa (discutabila adeseori) de a contrapune o gnoza ortodoxa gnozei heterodoxe, o încercare cifrata de a umple cu mijloacele intelectuale si speculative ale epocii spatiul dintre asceza "practica" si mistica "teologica". (Iar misticii tuturor epocilor trec direct de la asceza la mistica, fara a mai strabate cosmologia, cf. 1983, p. 360 361.) Ele, si numai ele în ansamblul corpusului evagrian, sunt într-adevar o opera de speculatie intelectuala, dar privata, asupra unui spatiu cosmologic cu valoare de interval între om si Dumnezeu, si deci nu se situeaza nicidecum în inima spiritualitatii evagriene însesi.

Dar poate cea mai senzationala demonstratie filologica de pâna acum a parintelui Gabriel este cea din 1989 în care a precizat în sfârsit, la capatul unei laborioase investigatii pe texte, sensul exact al faimoaselor notiuni centrale ale teologiei si misticii evagriene: henas si monas. Preluata de la Origen, expresia compusa henas kai monas (unime si unicitate) desemneaza - cum arata si Epistula ad Melaniam - unitatea absoluta si non-numerica a Treimii, în timp ce expresia simpla monas semnifica numele unitatii non-numerice finale între creat si Creatorul treimic: este o unitate al carei model e Treimea, de aceea nu poate fi vorba de o unitate monista. Termenul-cheie al misticii unirii cu Dumnezeu este deci la Evagrie monas, nu henas (rezervat unitatii absolute a fiintei divine). Diferenta cruciala între Evagrie si orgenismul palestinian din secolul VI, condamnat în 553, sta în faptul ca acesta din urma a falsificat fundamental gândirea evagriana; folosind pentru unirea dintre creat si Necreat termenul henas (el apare de cinci ori în cele cincisprezece anatematisme din 553, iar în faimoasele sale Ambigua Sfântul Maxim Marturisitorul va respinge aceeasi conceptie despre "henada" fiintelor rationale cu Dumnezeu), origenistii palestinieni au deviat într-un sens radical panteist gândirea evagriana. Contrar însa a ceea ce credeau Hausherr si von Balthasar, spiritualitatea evagriana are în inima sau în vârful ei o mistica sau o spiritualitate riguros trinitara. E ceea ce arata parintele Bunge într-un exceptional studiu, tot din 1989, în care lamureste natura trinitara a "misterului unitatii" în gândirea evagriana. Încifrat în Kepha­laia Gnostika, în criptograma termenului monas, acest mister se reveleaza în cele doua Epistole dogmatice traduse mai jos, precum si în tratatul Despre rugaciune, ca având o structura riguros trinitara: mintea, nucleul persoanei, se uneste în rugaciune si în starea eshatologica, nu cu o esenta abstracta, ci cu Tatal prin Fiul în Duhul Sfânt. Evagrie se dovedeste aici a fi un discipol fidel al Parintilor Capadocieni, cei care au dat expresia finala dogmei Sfintei Treimi; pentru el mistica nu este în ultima instanta decât "teologie trinitara interiorizata" (verinnerlichte Trinitätstheologie)*.

Teolog trinitar niceean consecvent si monah autentic, discipol al Capado­cienilor si al celor doi Macarie din desertul egiptean, aceasta ar putea fi cea mai succinta caracterizarea a adevaratului Evagrie din Pont. Origenismul sau nu este altul decât cel al Capadocienilor si al Parintilor desertului; el este mentinut în cadrele unei Ortodoxii trinitare riguroase si este clar distinct de distorsiunea heterodoxa produsa la monahii palestinieni ai secolului VI condamnati în 553. Foarte pe scurt acestea ar fi clarificarile esentiale aduse de lectura congenial-filologica a parintelui Gabriel Bunge imaginii distorsionate a lui Evagrie în istoria Bisericii sau în reductiile savantilor moderni. Sigur, nu toate problemele au fost rezolvate - de mai multi ani el lucreaza la un studiu asupra hristologiei evagriene, unul din punctele cele mai controversate ale chestiunii evagriene - dar jaloanele principale au fost puse, iar câteva rezultate - în special caracterul trinitar al misticii evagriene - sunt deja achizitii valoroase definitive. Chiar si savantii care nu-i împartasesc optiunile metodologice si toate demonstratiile - ca M. O'Laughlin în 1992 (p. 532) - sunt însa nevoiti sa admita ca "parintele Gabriel Bunge trebuie recunoscut drept cel mai important învatat ce publica astazi despre Evagrie. El ne-a dat o noua si foarte importanta perspectiva asupra monahului din Pont, una modelata de propria sa experienta personala si de o vasta cunoastere a Parintilor. Punctul sau principal, acela ca «origenismul» a devenit o eticheta care distorsioneaza mai degraba decât clarifica viata lui Evagrie, e corect. N-avem nici o îndoiala ca va continua sa aduca una din cele mai importante contributii în acest domeniu, caci are multe sa ne învete".

Înca o data se dovedeste ca în cele duhovnicesti Traditia are întotdeauna dreptate.