Discutarea hermeneutica a ontologiei carteziene a „lumii“

Discutarea hermeneutica a ontologiei carteziene a „lumii“

Se pune urmatoarea īntrebare critica: aceasta ontologie a „lumii“ īn genere cauta de fapt fenomenul lumii? si daca nu, determina ea cel putin o fiintare intramundana pīna īntr-atīt īncīt sa poata fi facut vizibil īn ea caracterul ei mundan? Īn ambele cazuri raspunsul trebuie sa fie negativ. Fiintarea pe care Descartes īncearca sa o surprinda īn temeiul ei ontologic cu ajutorul lui extensio este, dimpotriva, una care poate fi des-coperita abia dupa ce am str&# 424e421e 259;batut fiintarea intramundana asa cum ni se arata ea īn prima instanta, anume ca fiintare-la-īndemīna. Īnsa chiar si asa, chiar daca caracterizarea ontologica a acestei fiintari intramundane determinate (īn speta natura) — atīt ideea de substantialitate cīt si, sensul lui existit si al lui ad existendum implicate īn definitia ei — sfīrseste īn obscuritate, ramīne totusi posibilitatea ca, prin intermediul unei ontologii care se bazeaza pe separarea radicala dintre Dumnezeu, eu si „lume“, sa se puna si sa se promulge problema ontologica a lumii īntr-un anumit sens. Dar daca nici aceasta posibilitate nu ramīne, atunci se impune īn chip explicit faptul ca Descartes nu se limiteaza la o determinare eronata a lumii, ci ca interpretarea sa si fundamentele ei au avut drept consecinta pierderea din vedere a fenomenului lumii cīt si pe cea a fiintei fiintarii intramundane avīnd īn prima instanta calitatea-de-a-fi-la-īndemīna.

Cu ocazia expunerii problemei mundaneitatii (§ 14) s-a aratat importanta dobīndirii unui acces adecvat la acest fenomen. Propunīndu-ne sa discutam critic tipul de abordare cartezian, vom avea asadar de pus urmatoarea īntrebare: care e felul de a fi al Dasein-ului pe care Decartes īl fixeaza ca fiind modul de acces adecvat la acea fiintare cu a carei fiinta — ca extensio — el echivaleaza fiinta „lumii“? Singurul acces adecvat la aceasta fiintare este cunoasterea, intellectio, si anume īn sensul de cunoastere matematico-fizica. Cunoasterea matematica trece drept acel mod de a sesiza fiinta care poate oricīnd sa dea asigurarea ca poseda neīndoielnic fiinta fiintarii pe care a sesizat-o. Ceea ce, potrivit felului sau de a fi, este astfel īncīt satisface fiinta care este accesibila prin cunoasterea matematica —acela este cu adevarat. Aceasta fiintare este aceea care este īntotdeauna ceea ce ea este; de aceea, ceea ce constituie [96] fiinta propriu-zisa īn cazul fiintarii experimentate īn lume este acel ceva despre care se poate arata ca are caracterul ramīnerii constante — remanens capax mutationum. Ceea ce ramīne īn permanenta este cu adevarat. El constituie obiectul de cunoastere al matematicii. Ceea ce este accesibil īntr-o fiintare prin matematica constituie fiinta acestei fiintari. Astfel, pornind de la o anume idee de fiinta — aceea care este cuprinsa īn conceptul de substantialitate — si de la ideea unei cunoasteri care cunoaste astfel fiintarea este, asa zicīnd, dictata „lumii“ fiinta sa. Descartes nu permite ca felul de a fi al fiintarii intramundane sa fie dat de catre aceasta, ci el, ca sa spunem asa, prescrie lumii fiinta ei „autentica“ pe temeiul unei idei de fiinta (fiinta = simpla-prezenta permanenta) nedezvaluite īn originea ei si a carei legitimitate nu a fost dovedita. Astfel, ontologia lumii nu e determinata īn primul rīnd de faptul ca se sprijina pe o stiinta apreciata īn chip aleatoriu ca deosebita — matematica, ci de faptul ca ea, ontologic vorbind, īsi ia din principiu ca reper fiinta ca simpla-prezenta permanenta, a carei sesizare cunoasterea matematica o satisface īn cel mai īnalt grad. Descartes īnlocuieste astfel filozofic explicit influenta ontologiei traditionale cu cea a fizicii matematice moderne si a fundamentelor ei transcendentale.

Descartes nu are nevoie sa-si puna problema accesului adecvat la fiintarea intramundana. Data fiind dominatia nestirbita a ontologiei traditionale, modul de sesizare adecvata a fiintarii autentice este hotarīt din capul locului. El rezida īn noe‹n, „intuitia“ īn sensul cel mai larg, īn vreme ce dianoe‹n, „gīndirea“ este doar o forma derivata a lui noe‹n. Iar pe baza acestei orientari ontologice de principiu Descartes face „critica“ unui alt mod de acces posibil la fiintare, a celui care percepe prin intuitie, īn speta sensatio (a‡sqhsij) prin opozitie cu intellectio.

Descartes stie foarte bine ca fiintarea nu se arata īn prima instanta īn fiinta sa autentica. „Īn prima instanta“ nu este decīt aceasta bucata de ceara cu culoarea, gustul, duritatea, raceala si vibratia ei sonora bine determinate. Īnsa toate acestea si īn genere tot ce ne ofera simturile nu au, ontologic vorbind, nici o semnificatie. Satis erit, si advertamus sensuum perceptiones non referri, nisi ad istam corporis humani cum mente coniunctionem, et nobis quidem ordinarie exhibere, quid ad illam externa corpora prodesse possint aut nocere18. Simturile nu ne fac defel sa cunoastem fiintarea īn fiinta ei, ci ele se limiteaza sa semnaleze utilitatea sau nocivitatea lucrurilor intramundane „exterioare“ pentru [97] fiinta umana dotata cu corp. Nos non docent, qualia (corpora) in seipsis existant; prin simturi noi nu primim nici un fel de lamurire privitor la fiintare īn fiinta sa. Quod agentes, percipiemus naturam materiae, sive corporis in universum spectati, non consistere in eo quod sit res dura vel ponderosa vel colorata vel alio aliquo modo sensus afficiens: sed tantum in eo, quod sit res extensa in longum, latum et profundum.

Daca vom supune unei analize critice interpretarea pe care Descartes o face experientei duritatii si rezistentei (cf. § 19), va rezulta cīt de putin reuseste el sa faca sa se livreze īn felul sau propriu de a fi fiintarea care se arata īn senzorialitate si de asemenea sa determine acest fel de a fi.

Duritatea este conceputa ca rezistenta. Aceasta, īnsa, ca si duritatea, nu este īnteleasa īntr-un sens fenomenal, ca ceva experimentat īn el īnsusi si care printr-o astfel de experienta poate fi determinat. Rezistenta nu īnseamna pentru Descartes altceva decīt: a nu se clinti din loc, adica a nu suferi o schimbare a locului. Atunci a rezista īnseamna, pentru un lucru: a ramīne īntr-un loc determinat, prin raport cu un alt lucru care īsi schimba locul; respectiv a schimba locul cu asemenea viteza īncīt sa poata fi „ajuns din urma“ de acest lucru. Aceasta interpretare a experientei duritatii anuleaza felul de a fi al perceperii senzoriale si, astfel, posibilitatea sesizarii īn fiinta sa a fiintarii care este īntīlnita īntr-o astfel de percepere. Descartes transpune felul de a fi al unei perceperi a ceva īn singura varianta pe care o cunoaste: atunci cīnd are loc perceperea a ceva, doua res extensae de ordinul simplei-prezente stau alaturi īn mod determinat ca simple-prezente, iar raportul de miscare dintre cele doua este el īnsusi īn modul lui extensio, care caracterizeaza din capul locului simpla-prezenta a lucrului corporal. Desigur, ca sa fie posibila „īmplinirea“ unei raportari de ordinul atingerii, e necesar ca lucrul ce poate fi atins sa se afle īntr-o „apropiere“ specifica. Īnsa acest lucru nu īnseamna ca atingerea si, sa spunem, duritatea care se anunta prin ea, constau, ontologic vorbind, īn viteza diferita a doua lucruri corporale. Duritatea si rezistenta nu se arata defel atīta vreme cīt nu este avut īn vedere un fel de a fi ca cel al Dasein-ului sau, cel putin, ca al unei vietuitoare.

Asa se face ca la Descartes discutarea modurilor posibile de acces la fiintarea intramundana ajunge sub dominatia unei idei de fiinta care, la rīndul ei, este extrasa dintr-o regiune determinata a īnsasi acestei fiintari.

Ideea de fiinta ca simpla-prezenta constanta nu numai ca motiveaza o determinare extrema a fiintei fiintarii intramundane si identificarea acesteia cu lumea īn general, ci īn acelasi timp ea īmpiedica aducerea comportarilor Dasein-ului sub o privire ontologic adecvata. Īnsa īn felul acesta este complet blocata si calea care ne-ar face sa vedem caracterul derivat al oricarei perceperi senzoriale si intelective si sa o īntelegem ca posibilitate a faptului-de-a-fi-īn-lume. Īnsa fiinta „Dasein“-ului, din a carui constitutie fundamentala face parte faptul-de-a-fi-īn-lume, Descartes o concepe īn acelasi fel precum fiinta lui res extensa, ca substanta.

Īnsa prin aceste discutii critice nu i se atribuie oare lui Descartes o sarcina care cade complet īn afara orizontului lui, pentru ca ulterior sa se „demonstreze“ ca el nu a rezolvat-o? Cum ar putea Descartes sa identifice cu lumea o fiintare intramundana determinata si fiinta ei, de vreme ce fenomenul lumii si, implicit, intramundaneitatea, nu-i sīnt defel cunoscute?

Cīnd e vorba de o confruntare pe terenul principiilor, aceasta nu poate sa ramīna numai la teze ce pot fi surprinse doxografic, ci ea trebuie sa se orienteze dupa tendinta de continut a problematicii, chiar daca aceasta tendinta nu e mai mult decīt un mod obisnuit de a concepe lucrurile. Ca prin res cogitans si res extensa Descartes nu numai ca a vrut sa puna problema „eu si lumea“, ci a pretins chiar rezolvarea ei radicala — acest fapt este limpede daca privim Meditatiile sale (cf. īn special I si VI). Discutiile de mai sus au vrut sa arate ca orientarea sa ontologica fundamentala catre traditie, lipsita de orice critica pozitiva, l-a īmpiedicat pe Descartes sa elibereze o problematica ontologica originara a Dasein-ului si l-a facut sa piarda din vedere fenomenul lumii, ontologia „lumii“ fiind astfel constrīnsa sa se limiteze la ontologia unei fiintari intramundane determinate.

Īnsa, se poate replica, chiar daca īn fapt problema lumii cīt si fiinta fiintarii nemijlocit īntīlnite īn lumea ambianta ramīn pentru el acoperite, Descartes a pus totusi temeiul pentru caracterizarea ontologica a acelei fiintari intramundane care fundeaza īn fiinta sa orice alta fiintare, īn speta natura materiala. Pe ea, pe acest strat fundamental, se īnalta celelalte straturi ale realitatii intramundane. Īn lucrul īntins ca atare se īntemeiaza īn prima instanta determinatiile care īmbraca, ce-i drept, aspectul de calitati, dar care „īn fond“ sīnt modificari cantitative ale modurilor lui [99] extensio īnsasi. Apoi, pe aceste calitati īnca reductibile, se sprijina calitatile specifice precum frumos, urīt, adecvat, neadecvat, utilizabil, neutilizabil; daca luam ca reper primordial reitatea, atunci aceste calitati trebuie sa fie concepute ca predicate de valoare necuantificabile, prin care lucrul, mai īntīi doar material, ajunge sa fie socotit ca un bun. Īnsa cu aceasta stratificare meditatia ajunge īn cele din urma la fiintarea pe care am caracterizat-o ontologic ca ustensil aflat-la-īndemīna. Analiza carteziana a „lumii“ face astfel cu putinta edificarea solida a structurii fiintarii-la-īndemīna, cea pe care o īntīlnim īn prima instanta; ea nu are nevoie decīt sa adauge lucrului din natura acele calitati care fac din el un lucru menit folosirii, ceea ce de altminteri este lesne de realizat.

Īnsa o data ce am facut abstractie de problema specifica a lumii, este oare posibil, apucīnd pe aceasta cale, sa surprindem ontologic la fiinta fiintarii pe care o īntīlnim īn prima instanta īnauntrul lumii? O data cu aceasta reitate materiala nu este oare postulata tacit o fiinta — calitatea reica de simpla-prezenta constanta — care printr-o īnzestrare ulterioara a fiintarii cu predicate de valoare realizeaza īn atīt de mica masura o complinire ontologica, īncīt, dimpotriva, aceste caractere de valoare nu ramīn decīt determinari ontice ale unei fiintari care are felul de a fi al lucrului? Adaosul de predicate de valoare nu este cītusi de putin capabil sa dea o noua deslusire cu privire la fiinta bunurilor, ci nu face decīt sa reintroduca pentru acestea presupozitia felului de a fi al simplei-prezente. Valorile sīnt determinatii ale unui lucru si ele sīnt de ordinul simplei-prezente. Originea lor ontologica ele nu si-o obtin, īn cele din urma, decīt din postularea prealabila a realitatii reice ca strat fundamental. Īnsa deja experienta prefenomenologica arata īn fiintarea pretins reica ceva care nu devine pe deplin inteligibil prin reitate. Asa se face ca fiinta reica are nevoie sa fie completata cu ceva. Ce īnseamna atunci din punct de vedere ontologic fiinta valorilor sau „valabilitatea“ lor, pe care Lotze a conceput-o ca pe un mod al „afirmarii“? Ce īnseamna din punct de vedere ontologic aceasta „alipire“ a valorilor la lucruri? Cīta vreme aceste determinari ramīn īn obscuritate, reconstructia lucrului menit folosirii pornind de la lucrul din natura este o īntreprindere ontologic discutabila, facīnd complet abstractie de faptul ca ea presupune si o totala distorsionare a problematicii. si oare aceasta reconstructie a lucrului menit folosirii, care mai īntīi a fost „despuiat“, nu are īntotdeauna nevoie de privirea prealabila, pozitiva asupra fenomenului a carui totalitate aceasta reconstructie trebuie sa o refaca? Īnsa daca constitutia de fiinta cea mai proprie a acestui lucru nu este īn prealabil adecvat explicata, nu se realizeaza atunci reconstructia fara nici un plan? Īn masura īn care aceasta reconstructie si „complinirea“ operata de ontologia traditionala a „lumii“ ajunge ca rezultat la aceeasi fiintare de la care a pornit analiza de mai sus a calitatii-de-a-fi-la-īndemīna a ustensilului si a totalitatii menirilor functionale, [100] ea creeaza iluzia ca fiinta acestei fiintari ar fi īn fapt lamurita sau ca macar ea a devenit o problema. Descartes nu reuseste cītusi de putin sa ajunga la fiinta substantei cu ajutorul lui extensio ca proprietas; tot astfel, recursul la proprietatile de „valoare“ nu reuseste nici macar sa aduca īn cīmpul privirii fiinta īn ipostaza ei de calitate-de-a-fi-la-īndemīna, ca sa nu mai vorbim de posibilitatea transformarii ei īntr-o tema ontologica.

Descartes a īngustat si mai mult īntrebarea privitoare la lume īn directia lucrurilor din natura considerate ca fiintare intramundana, care este accesibila īn prima instanta. El a consolidat opinia potrivit careia cunoasterea ontica poate cea mai riguroasa a unei fiintari ar reprezenta totodata calea posibila de acces la fiinta primordiala a fiintarii des-coperite printr-o atare cunoastere. Se cuvine īnsa deopotriva sa īntelegem ca īnsesi „complinirile“ aduse ontologiei lucrului se misca īn principiu pe aceeasi baza dogmatica pe care se misca si Descartes.

Am lasat deja sa se īnteleaga (§ 14) ca daca lumea si fiintarea pe care o īntīlnim īn prima instanta sīnt trecute cu vederea, lucrul acesta nu este īntīmplator, nu este o simpla nebagare de seama asupra careia s-ar putea reveni, ci ea īntemeiaza īntr-un fel de a fi esential al Dasein-ului īnsusi. Abia cīnd analitica Dasein-ului va fi facut transparente structurile principale ale Dasein-ului care sīnt cele mai importante īn cadrul acestei problematici si cīnd conceptului de fiinta īn general īi va fi fost conferit orizontul inteligibilitatii sale posibile, astfel īncīt calitatea-de-a-fi-la-īndemīna precum si cea de simpla-prezenta sa devina la rīndul lor inteligibile ontologic-originar — abia atunci va putea critica facuta aici ontologiei carteziene a lumii — ontologie care continua sa fie si astazi cea mai raspīndita — sa-si dobīndeasca legitimitatea filozofica.

Iata de ce se cuvine sa aratam (cf. partea I, sectiunea a treia):

1. De ce la īnceputul traditiei ontologice, care pentru noi este hotarītoare — īn chip explicit la Parmenide —, fenomenul lumii a fost trecut cu vederea; de unde izvoraste revenirea constanta a acestei omisiuni?

2. De ce īn locul fenomenului trecut cu vederea apare ca tema ontologica fiintarea intramundana?

3. De ce aceasta fiintare este des-coperita īn prima instanta īn „natura“?

4. De ce complinirea, considerata ca necesara, a unei astfel de ontologii a lumii se īmplineste prin recursul la fenomenul de valoare?

Abia dupa ce am raspuns la aceste īntrebari vom ajunge la o īntelegere pozitiva a problematicii lumii, vom dezvalui originea ratarii de pīna acum a acestei problematici si vom arata legitimitatea unei recuzari a ontologiei traditionale a lumii.

Consideratiile privitoare la Descartes si-au propus sa ne faca sa īntelegem ca daca luam ca lua ca punct de plecare — unul aparent subīnteles — lucrurile din lume sau daca ne orientam dupa cunoasterea presupusa a fi cea mai riguroasa a fiintarii, aceasta nu ne garanteaza defel dobīndirea terenului ferm pe care urmeaza sa fie fenomenal īntīlnite constitutiile ontologice nemijlocite ale lumii, ale Dasein-ului si ale fiintarii intramundane.

Īnsa daca ne amintim ca spatialitatea este īn chip manifest partasa la constituirea fiintarii intramundane, atunci o „salvare“ a analizei carteziene a „lumii“ devine īn cele din urma posibila. Punīnd īn chip radical īn evidenta extensio ca praesuppositum pentru orice determinatie a lui res corporea, Descartes a pregatit terenul pentru īntelegerea unui apriori al carui continut Kant nu a facut apoi decīt sa-l fixeze cu o precizie sporita. Analiza lui extensio ramīne īn anumite limite independenta de omiterea unei interpretari explicite a fiintei fiintarii care e dotata cu īntindere. Postularea lui extensio ca determinatie fundamentala a „lumii“ īsi are īndreptatirea ei fenomenala, chiar daca prin recursul la ea nu pot fi concepute ontologic nici spatialitatea lumii, nici spatialitatea des-coperita īn prima instanta a fiintarii īntīlnite īn lumea ambianta si, cu atīt mai putin, spatialitatea Dasein-ului īnsusi.