Enuntul ca mod derivat al explicitarii

Enuntul ca mod derivat al explicitarii

Orice explicitare īsi are temeiul īn īntelegere. Ceea ce este articulat ca atare prin explicitare si prefigurat īn general prin īntelegere ca ceva articulabil este sensul. Īn masura īn care enuntul ("judecata") īsi are temeiul īn [154] īntelegere si reprezinta o forma derivata prin care explicitarea se īmplineste, el "are" la rīndul lui un sens. si totusi acest sens nu poate fi definit ca ceva care survine "īntr"-o judecata laolalta cu judecarea īnsasi. Analiza explicita a enuntului īn contextul prezent are mai multe scopuri.

Īn primul rīnd, se poate demonstra, cīnd e vorba de enunt, īn ce fel structura lui "ca" - constitutiva pentru īntelegere si explicitare - poate fi modificata. Īntelegerea si explicitarea sīnt astfel si mai bine puse īn evidenta. Īn al doilea rīnd, analiza enuntului are o pozitie privilegiata īn problematica ontologiei fundamentale, deoarece īn perioada decisiva a īnceputurilor ontologiei antice, lŅgoj-ul a functionat ca unic fir calauzitor pentru accesul la fiintarea autentica si pentru determinarea fiintei acestei fiintari. Īn sfīrsit, enuntul trece, din vechime si pīna īn ziua de azi 212h715c , drept "locul" primordial si autentic al adevarului. Acest fenomen al adevarului este atīt de strīns legat de problema fiintei īncīt cercetarea de fata, asa cum va decurge īn continuare, se va izbi īn chip necesar de problema adevarului; de altminteri ea se afla deja, desi īn chip neexplicit, īn aceasta dimensiune. Analiza enuntului trebuie sa contribuie la pregatirea acestei problematici.

Īn cele ce urmeaza vom da termenului de enunt trei semnificatii. Ele sīnt extrase din fenomenul astfel desemnat, sīnt interdependente si delimiteaza, īn unitatea lor, structura deplina a enuntului.

1. Enuntul īnseamna īn chip primordial punere īn evidenta. Īn felul acesta pastram sensul originar de lŅgoj ca ¢pŅfansij: a face fiintarea sa se vada pornind de la ea īnsasi. Īn enuntul "ciocanul este prea greu" ceea ce este des-coperit pentru privire nu este un "sens", ci o fiintare īn modalitatea calitatii-de-a-fi-la-īndemīna care-i e proprie. Chiar si atunci cīnd aceasta fiintare nu este īndeajuns de aproape pentru a fi apucata si "vazuta", punerea īn evidenta are īn vedere fiintarea īnsasi, si nu, sa zicem, o pura reprezentare a acesteia, fie ca e vorba de ceva "pur reprezentat", fie de o stare psihica a celui care face enuntul, adica de reprezentarea sa despre aceasta fiintare.

2. Enuntul nu īnseamna nici mai mult nici mai putin decīt predicatie. "Enuntam" un "predicat" despre un "subiect"; subiectul e determinat de predicat. Potrivit acestei semnificatii a enuntului, lucrul enuntat nu este predicatul, ci "ciocanul īnsusi". Pe de alta parte, elementul care e enuntat, adica cel ce determina, rezida, dimpotriva, īn "prea greu". Lucrul enuntat, potrivit celei de a doua semnificatii a enuntului, īn speta determinatul ca atare, [155] a suferit, prin raport cu lucrul enuntat, potrivit primei semnificatii a enuntului, o īngustare de continut. Orice predicatie nu este ceea ce ea este decīt ca punere īn evidenta. A doua semnificatie a enuntului īsi are fundamentul īn prima. Elementele articulatiei predicative - subiect si predicat - se nasc īnauntrul punerii īn evidenta. Nu prin determinare ajungem sa des-coperim mai īntīi ceea-ce-se-arata ca atare - īn speta ciocanul -, ci, atunci cīnd are loc determinarea, vederea este restrīnsa īn prima instanta la ceea-ce-se-arata, astfel īncīt, prin restrīngerea explicita a privirii, ceea-ce-este-manifest este facut īn chip explicit manifest īn determinatia sa. Fata de ceea ce e deja manifest - ciocanul care e prea greu -, determinarea face mai īntīi un pas īnapoi; "punerea subiectului" reduce fiintarea la "ciocanul acesta", cu scopul de a face sa se vada, prin chiar realizarea acestei reduceri, manifestul īn caracterul sau determinat ca unul ce poate fi determinat. Punerea subiectului, punerea predicatului si punerea lor laolalta sīnt pe de-a-ntregul "apofantice" īn sensul riguros al cuvīntului.

3. Enunt īnseamna comunicare, rostire pur si simplu. Īn aceasta ipostaza, el are un raport direct cu enuntul īn prima si īn a doua semnificatie. El este fapt-de-a-face-ca-altul-sa-vada-laolalta-cu-noi ceea ce a fost pus īn evidenta īn modalitatea determinarii. Faptul-de-a-face-ca-altul-sa-vada-laolalta-cu-noi īmpartaseste cu un altul fiintarea pusa īn evidenta īn caracterul ei determinat. Ceea ce este "īmpartasit" astfel este fiinta noastra raportata la fiintarea pusa īn evidenta, o fiinta prin care vedem īn comun. Trebuie sa ne fie limpede ca aceasta fiinta raportata la. este faptul-de-a-fi-īn-lume, īn speta īn acea lume de la care pornind este īntīlnita fiintarea pusa īn evidenta. Fiind o comunicare-īmpartasire īnteleasa īn acest fel existential, enuntul trebuie sa fi fost exprimat. Ca lucru comunicat, ceea ce este enuntat poate fi "īmpartasit" de catre altii cu cel care enunta, fara ca fiintarea pe care acesta a pus-o īn evidenta si a determinat-o sa se afle īn-preajma celorlalti, pentru a putea fi atinsa sau vazuta. Ceea ce este enuntat poate fi "spus mai departe". Cercul comunicarii reciproce bazate pe vedere se largeste acum. Īnsa totodata, ceea ce e pus īn evidenta poate fi din nou īnvaluit o data cu aceasta spunere transmisa mai departe, desi chiar cunoasterea si cunostintele care se nasc dintr-un asemenea colportaj continua sa aiba īn vedere fiintarea īnsasi si nu sa "afirme", asa zicīnd, un "sens valabil" care e pus pe seama ei. Chiar si colportajul este un fapt-de-a-fi-īn-lume si o fiinta raportata la ceea ce e auzit.

Teoria "judecatii", orientata catre fenomenul "valabilitatii" si care este preponderenta īn zilele noastre, nu va constitui aici obiectul unei discutii detaliate. Va fi suficient sa trimitem la caracterul cu totul problematic al acestui fenomen de "valabilitate", care de la Lotze īncoace este īndeobste prezentat ca un "fenomen originar" ireductibil. Faptul ca el poate sa joace acest rol este datorat exclusiv neclaritatii sale ontologice. "Problematica" [156] ce s-a nascut īn jurul acestui idol verbal nu este mai putin opaca. Īn primul rīnd, valabilitatea are īn vedere "forma" de realitate care īi revine continutului judecatii, īn masura īn care acesta, spre deosebire de procesul "psihic" schimbator al judecatii, ramīne neschimbat. Daca se are īn vedere felul īn care a fost caracterizata īntrebarea privitoare la fiinta īn general īn introducerea acestei lucrari, atunci cu greu ne vom putea astepta ca "valabilitatea", īn chip de "fiinta ideala", sa se distinga printr-o claritate ontologica aparte. Īn al doilea rīnd, valabilitatea īnseamna atunci īn acelasi timp valabilitate a sensului judecatii, care e valabila īn raport cu "obiectul" vizat īn judecata; īn felul acesta, valabilitatea revine la semnificatia de "validitate obiectiva" si de obiectivitate īn general. Īn sfīrsit, acest sens care este astfel "valabil" cu privire la fiintare si care este valabil īn el īnsusi "atemporal", este "valabil" īnca o data īn sensul lui a fi valabil pentru oricine care judeca rational. Valabilitate īnseamna acum obligativitate, "caracter universal-valabil". Chiar daca s-ar pleda pentru o teorie "critica" a cunoasterii, potrivit careia subiectul nu "se revarsa" "propriu-zis" īnspre obiect, atunci validitatea ca valabilitate a obiectului - obiectivitatea - este īntemeiata pe continutul de valabilitate al sensului adevarat (!). Cele trei semnificatii evidentiate ale lui a fi valabil - ca mod al fiintei idealului, ca obiectivitate, ca obligativitate - nu numai ca sīnt opace īn ele īnsele, ci īn chip constant se confunda una cu alta. Prudenta metodologica ne cere sa nu alegem asemenea concepte nesigure ca fir calauzitor pentru interpretare. Noi nu restrīngem mai īntīi conceptul de sens la semnificatia de "continut al judecatii", ci īl īntelegem ca fenomen existential pe care deja l-am caracterizat, īn cuprinsul acestuia devenind vizibil īn genere cadrul formal a ceea ce poate fi deschis prin īntelegere si articulat prin explicitare.

Daca strīngem laolalta, īntr-o privire unitara asupra īntregului fenomen, cele trei semnificatii analizate ale "enuntului", atunci putem avansa urmatoarea definitie: enuntul este punere īn evidenta care da o determinare si care comunica. Ramīne īnsa sa ne īntrebam cu ce drept concepem noi īn general enuntul ca mod al explicitarii. Daca el este asa ceva, atunci trebuie sa reapara īn el structurile esentiale ale explicitarii. Punerea īn evidenta pe care o realizeaza enuntul se īmplineste pe temeiul a ceea ce a fost deja deschis prin īntelegere, respectiv des-coperit la nivelul privirii-ambientale. Enuntul nu este un comportament desprins de orice, care, prin el īnsusi si īn chip primordial, ar putea deschide fiintarea īn genere, ci el se mentine dintotdeauna pe temeiul faptului-de-a-fi-īn-lume. Ceea ce am aratat mai īnainte8 referitor la cunoasterea lumii [157] este īn aceeasi masura valabil si pentru enunt. El are nevoie de o detinere-prealabila a ceea ce a fost īn genere deschis, adica a acelui ceva pe care el īl pune īn evidenta dīndu-i o determinare. Īn plus, īn orice abordare care īsi propune sa dea o determinare este implicata deja o perspectiva obtinuta īn prealabil asupra a ceea ce trebuie enuntat. Atunci cīnd fiintarea data dinainte primeste īn acest fel o determinare, functia determinantului o preia tocmai privinta īn care ea este vizata. Enuntul are nevoie de o privire-prealabila prin care predicatul ce trebuie degajat si atribuit este, asa zicīnd, desprins din starea lui de incluziune neexplicita īn fiintarea īnsasi. Īn calitatea lui de comunicare care determina, enuntului īi apartine de fiecare data o articulare si aceasta articulare se petrece la nivelul semnificatiei; enuntul aduce cu sine un anumit mod de a concepe ceea ce a fost pus īn evidenta: ciocanul este greu, greutatea apartine ciocanului, ciocanul are proprietatea de a fi greu. Conceperea-prealabila, care este īntotdeauna implicata īn enunt, trece cel mai adesea neobservata, deoarece limba ascunde de fiecare data īn sine un mod de a concepe pe deplin constituit. Īntocmai ca si explicitarea, enuntul īsi are īn chip necesar fundamentele existentiale īn detinerea-prealabila, īn privirea-prealabila si īn conceperea-prealabila.

Īnsa īn ce masura devine enuntul un mod derivat al explicitarii? Ce s-a modificat īn el? Aceasta modificare o vom putea pune īn evidenta daca ne vom concentra asupra acelor cazuri-limita de enunturi care īn logica trec drept normale si care sīnt date ca exemple pentru "cele mai simple" fenomene de tip enuntiativ. Ceea ce logica īsi ia drept tema atunci cīnd enunta o propozitie categorica de genul "ciocanul este greu", ea a īnteles deja, īnaintea oricarei analize, "īn chip logic". "Sensul" propozitiei "obiectul-ciocan are proprietatea de a fi greu" este deja presupus, chiar daca el ramīne neexaminat. La nivelul privirii-ambientale pe care o pune īn joc preocuparea nu exista "mai īntīi" asemenea enunturi. Īnsa, ce-i drept, privirea-ambientala īsi are modalitatile ei specifice de explicitare care, īn comparatie cu "judecata teoretica" amintita, pot suna astfel: "Ciocanul este prea greu" sau mai degraba: "Ciocanul asta e prea greu; da-mi-l pe celalalt!" Realizarea originara a explicitarii nu rezida īntr-o propozitie enuntiativa teoretica, ci īntr-o privire-ambientala izvorīta din preocupare, care īndeparteaza sau schimba unealta improprie, "fara ca pentru asta sa iroseasca cuvinte". Din faptul ca lipsesc cuvinte nu trebuie sa se conchida ca explicitarea lipseste. Pe de alta parte, explicitarea exprimata la nivelul privirii-ambientale nu este īn chip necesar deja un enunt īn sensul īn care l-am definit pe acesta. Care sīnt atunci modificarile existential-ontologice prin care enuntul ia nastere din explicitarea realizata la nivelul privirii-ambientale?

Fiintarea care se afla īn detinerea-prealabila, bunaoara ciocanul, este īn prima instanta la-īndemīna ca ustensil. Daca aceasta fiintare devine "obiect" [158] al unui enunt, atunci, de īndata ce facem acest enunt, survine o mutatie īn detinerea-prealabila. Se trece de la acel ceva aflat la-īndemīna cu care avem de-a face atunci cīnd realizam ceva la acel ceva "despre care" vorbeste enuntul si pe care el īl pune īn evidenta. Detinerea-prealabila este atintita de asta data asupra a ceea ce este simplu-prezent īn fiintarea-la-īndemīna. Prin simpla-privire si pentru ea, fiintarea-la-īndemīna devine īnvaluita ca fiintare-la-īndemīna. Prin acest mod de a des-coperi calitatea-de-a-fi-simpla-prezenta si care totodata acopera calitatea-de-a-fi-la-īndemīna, fiintarea-simplu-prezenta pe care o īntīlnim este determinata īn al sau fapt-de-a-fi-simpla-prezenta-īn-cutare-sau-cutare-fel. De-abia acum este deschis accesul la ceva de genul proprietatilor. Cīnd enuntul determina fiintarea-simplu-prezenta el o face vorbind despre ea ca despre un "ce", iar acest "ce" este extras din fiintarea-simplu-prezenta ca atare. Structura de "ca" a explicitarii cunoaste astfel o modificare. "Ca"-ul, avīnd functia de apropriere a ceea ce a fost īnteles, nu mai ajunge la o totalitate a menirilor functionale. Īn ce priveste posibilitatile sale de articulare a relatiilor de trimitere, el pierde contactul cu semnificativitatea care, ca atare, constituie mundaneitatea lumii ambiante. "Ca"-ul este īmpins īnapoi pe planul uniform al fiintarii care nu e decīt simpla-prezenta. El decade, ajungīnd sa fie doar acea structura prin care nu facem decīt sa vedem fiintarea-simplu-prezenta si sa-i dam o determinare. Aceasta nivelare a "ca"-ului originar, propriu explicitarii de la nivelul privirii-ambientale, prin transformarea lui īn "ca"-ul prin care determinam calitatea-de-a-fi-simpla-prezenta, este privilegiul enuntului. Numai astfel obtine el posibilitatea de a pune īn mod pur īn lumina prin simpla-privire.

Astfel, enuntul nu poate tagadui faptul ca el provine ontologic din explicitarea de ordinul īntelegerii. "Ca"-ul originar al explicitarii (~rmhne.a) care īntelege la nivelul privirii-ambientale īl vom numi "ca"-ul existential-hermeneutic spre deosebire de "ca"-ul apofantic al enuntului.

Īntre explicitarea īnca pe-de-a-ntregul īnvaluita īn īntelegerea izvorīta din preocupare si cazul extrem opus al unui enunt teoretic īn marginea unei fiintari-simplu-prezente exista o multime de trepte intermediare: enunturi despre evenimente din lumea ambianta, descrieri ale fiintarii-la-īndemīna, "raporturi despre o situatie", īnregistrarea si stabilirea unei "stari de fapt", descrierea unei situatii, relatarea unor incidente. Aceste "propozitii" nu pot fi reduse la propozitii enuntiative teoretice decīt daca vrem sa le pervertim īn chip esential sensul. Asemeni propozitiilor enuntiative, ele īsi au "originea" īn explicitarea de la nivelul privirii-ambientale.

O data cu progresul cunoasterii privitoare la structura lŅgoj-ului, era inevitabil ca acest fenomen al "ca"-ului apofantic sa fie luat īn consideratie īntr-o forma sau alta. Felul īn care acesta a fost vazut īn prima instanta nu este cītusi de putin īntīmplator si el n-a īntīrziat sa se faca simtit īn istoria ulterioara a logicii.

Considerat filozofic, lŅgoj-ul īnsusi este o fiintare, iar potrivit orientarii ontologiei antice el este o fiintare-simplu-prezenta. Īn prima instanta cuvintele sīnt simplu-prezente, adica ele pot fi aflate exact cum pot fi aflate lucrurile, si la fel se petrece si cu suita de cuvinte īn care lŅgoj-ul se exprima. Aceasta prima cautare a structurii lŅgoj-ului ca simpla-prezenta se soldeaza cu o simpla-prezenta-īmpreuna a mai multor cuvinte. Ce anume fundeaza unitatea acestui "īmpreuna"? Ea rezida, asa cum Platon a īnteles, īn aceea ca lŅgoj-ul este īntotdeauna lŅgoj tinŅj. Prin lŅgoj devine manifesta o fiintare, iar din perspectiva ei cuvintele sīnt asezate īmpreuna īntr-un singur īntreg verbal. Aristotel a mers si mai departe; orice lŅgoj este deopotriva sŚnqesij si dia.resij; el nu este sau una - bunaoara "judecata afirmativa" -, sau alta -, "judecata negativa". Dimpotriva, orice enunt, fie el afirmativ sau negativ, adevarat sau fals, este deopotriva de originar sŚnqesij si dia.resij. Punerea īn lumina īnseamna luare īmpreuna si separare. Ce-i drept, Aristotel nu a īmpins īntrebarea sa analitica pīna la punctul īn care sa survina urmatoarea problema: care este fenomenul care, īnauntrul structurii lŅgoj-ului, permite si chiar ne obliga sa caracterizam fiecare enunt ca sinteza si diareza?

Fenomenul care ar trebui atins cīnd vorbim despre structurile formale de "legare" si "separare", mai exact despre unitatea acestora, este fenomenul de "ceva ca ceva". Potrivit acestei structuri, ceva este īnteles prin trimitere la ceva; el este luat īmpreuna cu el, īn speta īn asa fel īncīt aceasta confruntare care survine īn īntelegere ia īn acelasi timp separat, explicitīnd si articulīnd, ceea ce a fost luat īmpreuna. Daca fenomenul lui "ca" ramīne acoperit si mai ales daca originea sa existentiala īn "ca"-ul hermeneutic este īnvaluita, atunci abordarea fenomenologica data de Aristotel analizei lŅgoj-ului se destrama īntr-o superficiala "teorie a judecatii", potrivit careia judecata este o legare, respectiv o separare, de reprezentari si concepte.

Legarea si separarea pot fi apoi formalizate pīna la nivelul unor "relatii". Prin interventia logicii, judecata se dizolva īntr-un sistem de "coordonari", ea devine obiectul unui "calcul", nu īnsa si tema unei interpretari ontologice. Posibilitatea si imposibilitatea īntelegerii analitice a lui sŚnqesij si dia.resij, a "relatiei" din cuprinsul judecatii īn genere, sīnt strīns legate de stadiul īn care se gaseste de fiecare data problematica ontologica fundamentala.

Cīt de mult se face resimtita aceasta problematica īn interpretarea lŅgoj-ului si, invers, printr-o stranie retroactie, conceptul de "judecata" īn problematica ontologica, ne-o arata fenomenul copulei. Cīnd luam īn considerare aceasta "legatura", devine limpede ca īn prima instanta structura de sinteza [160] este abordata ca de la sine īnteleasa si de asemenea ca ea si-a pastrat functia de standard al interpretarii. Daca, īnsa, caracteristicile formale de "relatie" si "legatura" nu pot sa contribuie cu nimic din punct de vedere fenomenal la analiza structurala de continut a lŅgoj-ului, atunci rezulta ca īn cele din urma fenomenul pe care īl avem īn vedere cīnd folosim termenul "copula" nu are nimic de-a face cu o legatura si o legare. Interpretarea lui "este", fie ca e exprimata īn chip expres prin limba, fie ca e indicata prin desinenta verbala, ne trimite īnsa atunci la contextul de probleme al analiticii existentiale, īn cazul īn care enunturile si īntelegerea fiintei sīnt posibilitati existentiale de a fi ale Dasein-ului īnsusi. Elaborarea īntrebarii privitoare la fiinta (cf. partea I, sectiunea a treia) va īntīlni de altminteri din nou acest fenomen specific de fiinta cu care avem de-a face īn cuprinsul lŅgoj-ului.

Ceea ce ne-am propus deocamdata a fost doar sa aratam, dovedind felul īn care enuntul deriva din explicitare si īntelegere, ca "logica" lŅgoj-ului īsi are radacinile īn analitica existentiala a Dasein-ului. Cunoscīnd totodata faptul ca interpretarea lŅgoj-ului este ontologic insuficienta, am putut vedea totodata mai limpede ca ontologia antica este lipsita de o baza metodologica originara. LŅgoj-ul este experimentat ca ceea-ce-e-simplu-prezent, este interpretat ca atare si, deopotriva, fiintarea pe care el o pune īn evidenta are sensul simplei-prezente. Acest sens al fiintei ramīne nediferentiat ca atare si lipsit de orice relief īn raport cu alte posibilitati de fiinta, astfel īncīt fiinta care are sensul formal al faptului-de-a-fi-ceva se contopeste totodata cu acel sens, fara ca astfel sa putem obtine fie macar si o delimitare regionala bine marcata a acestor doua domenii.