Exemplificarea faptului-de-a-salaslui-in pornind de la un mod derivat*: cunoasterea lumii

Exemplificarea faptului-de-a-salaslui-în pornind de la un mod derivat*: cunoasterea lumii

Daca faptul-de-a-fi-în-lume este o constitutie fundamentala a Dasein-ului, în care el se misca nu numai în general, ci cu precadere în modul cotidianitatii, atunci înseamna si ca el este experimentat ontic din capul locului. Ar fi de neînteles ca el sa ramîna total învaluit, [60] atîta vreme cît Dasein-ul dispune de o întelegere a propriei sale fiinte, fie ea oricît de nedeterminata. Însa deîndata ce însusi "fenomenul cunoasterii lumii" a fost surprins, el a fost deja supus unei explicită 24324d320y ;ri "exterioare", formale. Ca este asa o vedem din considerarea, raspîndita si astazi, a cunoasterii ca o "relatie între subiect si obiect", considerare care ascunde în ea tot atît "adevar" cîta goliciune. Subiectul si obiectul nu sînt unul si acelasi lucru cu Dasein-ul si lumea.

Chiar daca ar fi posibil sa determini ontologic faptul-de-a-salaslui-în pornind în primul rînd de la faptul-de-a-fi-în-lume care cunoaste, atunci sarcina care s-ar impune prima ar ramîne tot caracterizarea fenomenala a cunoasterii ca o fiinta aflata în lume si care se raporteaza la ea. Cînd reflectam asupra acestei relatii de fiinta, ne este data în prima instanta o fiintare numita natura, ea fiind acel ceva care trebuie cunoscut. Cunoasterea însasi nu poate fi întîlnita la aceasta fiintare. Daca în genere cunoasterea "este", atunci ea apartine doar fiintarii care cunoaste. Însa si în cazul acestei fiintari, al lucrului numit "om", cunoasterea nu este ceva simplu-prezent. În orice caz, ea nu poate fi determinata în chip exterior asa cum se determina proprietatile corporale. Iar în masura în care cunoasterea apartine acestei fiintari, însa nu este o proprietate exterioara, ea trebuie sa fie "interioara". Cu cît se stabileste mai limpede ca aceasta cunoastere este în prima instanta si de fapt "interioara", ba chiar ca ea nu are nimic din felul de a fi al unei fiintari fizice si psihice, cu atît mai mult se crede ca se avanseaza fara presupozitii în întrebarea privitoare la esenta cunoasterii si în lamurirea relatiei dintre subiect si obiect. Caci de-abia de-acum poate sa ia nastere problema cum anume ajunge acest subiect cunoscator din "sfera" sa interioara într-una "alta si exterioara", cum poate în genere cunoasterea sa aiba un obiect, cum trebuie sa fie gîndit obiectul însusi pentru ca în cele din urma subiectul sa-l poata cunoaste, fara sa aiba nevoie sa riste saltul într-o alta sfera. Oricît de variate ar fi modurile de abordare, ramîne însa în picioare întrebarea privitoare la felul de a fi al acestui subiect cunoscator, al carui mod de a fi îl avem totusi permanent ca tema (chiar daca neexprimat) atunci cînd tratam despre felul în care el cunoaste. Sîntem, ce-i drept, de fiecare data asigurati ca interiorul si "sfera interioara" a subiectului nu sînt defel gîndite ca o cutie sau ca o carcasa. Însa ce înseamna în chip pozitiv "interiorul" imanentei în care este închisa în prima instanta cunoasterea si cum anume se întemeiaza caracterul de fiinta al acestei "fiinte interioare" a cunoasterii în felul de a fi al subiectului - în privinta acestor întrebari domneste tacerea. Însa oricum am interpreta aceasta sfera interioara, de îndata ce este pusa întrebarea cum anume cunoasterea reuseste sa iasa "afara" din ea [61] si sa dobîndeasca o "transcendenta", devine evident ca aceasta cunoastere apare problematica, atîta vreme cît nu s-a lamurit în prealabil cum este si ce anume este o asemenea cunoastere în genere, învaluita în atîtea enigme.

Abordînd lucrurile astfel ramînem orbi fata de ceea ce este spus deja în chip neexplicit pîna si în cea mai provizorie tematizare a fenomenului cunoasterii: cunoasterea este un mod de a fi al Dasein-ului ca fapt-de-a-fi-în-lume, ea este fundata ontic în aceasta constitutie de fiinta. Numai ca invocînd astfel acest dat fenomenal - cunoasterea este un fel de a fi al faptului-de-a-fi-în-lume - ni s-ar putea replica: dar printr-o asemenea interpretare a cunoasterii problema cunoasterii este anulata! Caci asupra a ce mai avem a ne întreba, de vreme ce se presupune ca faptul-de-a-cunoaste este deja în-preajma lumii sale, pe care totusi el urmeaza sa o atinga abia prin transcenderea subiectului? Facînd abstractie de faptul ca în aceasta din urma întrebare reapare "punctul de vedere" constructivist, nelegitimat fenomenal, trebuie sa ne întrebam care anume este instanta care va decide daca si în ce sens trebuie sa existe o problema a cunoasterii daca nu fenomenul cunoasterii însusi si felul de a fi al fiintarii cunoscatoare?

Daca ne întrebam acum ce anume se arata în datul fenomenal al cunoasterii însesi, atunci este limpede ca însasi cunoasterea îsi are temeiul prealabil într-un fapt-de-a-fi-deja-în-preajma-lumii, care constituie în chip esential fiinta Dasein-ului. În prima instanta, acest a-fi-deja-în-preajma nu este doar un mod de a-ti fixa privirea asupra a ceva care nu este decît simplu-prezent. Fiind preocupare, faptul-de-a-fi-în-lume este acaparat de lumea preocuparii. Pentru ca faptul-de-a-cunoaste sa fie posibil ca determinare a unei fiintari-simplu-prezente prin pura ei considerare este nevoie în prealabil ca faptul-de-a-avea-de-a-face cu lumea în forma preocuparii sa sufere o deficienta. Abia prin desprinderea de orice producere, de orice mînuire etc. preocuparea se transpune în singurul mod care mai ramîne din faptul-de-a-salaslui-în, în faptul-de-a-te-rezuma-sa-zabovesti-în-preajma. Tocmai pe temeiul acestui fel de a fi raportat la lume, care face ca fiintarea intramundana sa nu mai poata fi întîlnita decît în purul ei aspect (edoj), si tocmai ca mod al acestui fel de a fi este posibila o vizare expresa a fiintarii astfel întîlnite. Aceasta vizare este de fiecare data o anumita directionare catre., un mod de a avea în vedere ceea ce este simplu-prezent. Ea extrage în prealabil din fiintarea pe care o întîlneste un "punct de vedere". O astfel de vizare ajunge sa fie ea însasi un mod specific de a adasta în-preajma fiintarii intramundane. În aceasta "adastare" - ca abtinere de la orice mînuire si utilizare - se împlineste perceperea a ceea-ce-este-simplu-prezent. [62] Felul în care perceperea se împlineste este interpelarea si discutarea a ceva ca ceva. Pe temeiul acestei explicitari în sensul cel mai larg, perceperea devine determinare. Ceea ce a fost perceput si determinat poate fi exprimat în propozitii si poate fi pastrat si conservat ca ceva ce a fost astfel enuntat. Aceasta pastrare perceptiva a unui enunt despre ceva este ea însasi o modalitate a faptului-de-a-fi-în-lume si poate fi interpretata ca un "proces" prin care un subiect îsi procura reprezentari despre ceva, depozitîndu-le pe acestea, o data asimilate, în "interiorul" sau, chiar daca eventual ramîne apoi sa te întrebi cum se "acorda" ele cu realitatea.

În orientarea catre. si în sesizarea [fiintarii], nu se întîmpla ca Dasein-ul sa iasa mai întîi din sfera sa interioara, în care în prima instanta el se afla încapsulat, ci, potrivit felului lui primordial de a fi, el este întotdeauna deja "afara", în-preajma unei fiintari pe care o întîlneste în lumea de fiecare data deja des-coperita. Iar faptul ca Dasein-ul se mentine în-preajma fiintarii care e de cunoscut (fapt determinant pentru Dasein) nu înseamna defel o parasire a sferei interioare, ci, chiar în acest "fapt-de-a-fi-în-afara" în-preajma obiectului, Dasein-ul este, într-un sens corect înteles, "înauntru", adica este el însusi ca fapt-de-a-fi-în-lume care cunoaste. si iarasi, perceperea cunoscutului nu este o revenire, o data prada obtinuta, din iesirea care a permis sesizarea si o reintrare în "carcasa" constiintei, ci chiar si în percepere, conservare si pastrare, Dasein-ul care cunoaste ramîne ca Dasein afara. Atunci cînd "pur si simplu" cunosc o corelatie de fiinta a fiintarii, atunci cînd nu fac "decît" sa-mi reprezint aceasta corelatie, cînd ma "gîndesc" la ea si "doar atît", eu nu sînt mai putin afara în lume în-preajma fiintarii decît în cazul unei sesizari originare. Chiar si uitarea a ceva, în care aparent se stinge orice relatie de fiinta cu ceea ce a fost cunoscut anterior, trebuie sa fie conceputa ca o modificare a salasluirii-în originare si acelasi lucru este valabil pentru orice iluzie si orice eroare.

Am aratat cum aceste moduri ale faptului-de-a-fi-în-lume care sînt constitutive pentru cunoasterea lumii sînt corelate în fundarea lor; acest lucru face limpede ca în cunoastere Dasein-ul obtine un nou statut de fiinta în raport cu lumea de fiecare data deja des-coperita în Dasein. Aceasta noua posibilitate de fiinta poate sa se formeze de sine statator, ea poate sa devina un obiectiv anume urmarit si, luînd chipul stiintei, sa guverneze faptul-de-a-fi-în-lume. Însa nici cunoasterea nu creeaza, ea mai întîi, un commercium al subiectului cu o lume si nici acesta nu ia nastere dintr-o înrîurire a lumii asupra subiectului. Cunoasterea este un mod al Dasein-ului fundat în faptul-de-a-fi-în-lume. De aceea faptul-de-a-fi-în-lume, fiind o constitutie fundamentala, cere o interpretare prealabila.