Exista un mit central al Occidentului

Exista un mit central al Occidentului ?

Comunicare prezentata la conferinta "A povesti mitul", Torino,

Salonul cartii, 19 mai 1990

Cînd era la moda doctrina raselor umane, ea era însotita de o alta, veche de cînd lumea: aceea care atribuie anumite trasaturi de caracter stabile grupurilor etnice. Asemeni teoriei raselor, si cealalta fusese adoptata din biologie, sub forma conceptului de "pseudospecie" inventat de Erik Eriksson: animalele si plantele sînt grupate în specii, în vreme ce oamenii se deosebesc mai presus de toate prin culturile lor, care functioneaza ca "pseudospecii". Fiecare din noi adapos­teste în sine mituri de acest fel, care explica de ce nemtii sînt precisi, italienii capriciosi, francezii amabili, japonezii zîmbitori. Adesea, dimpotriva, se povestesc lucruri negative. Versiuni decazute ale unor asemenea credinte se regasesc la nivelul anecdotelor, care sînt locuri comune ale mitului, nefiind astfel lipsite de o anumita eleganta si chiar profun­zime în evidenta lor eroare. De pilda, bancul care te întreaba ce fac barbatii si femeile dintr-un anumit grup etnic atunci cînd sînt împreuna. Englezii, raspunde anecdota, fac un ceai la ora 5, nemtii - pasul de gîsca sau o BMW, nu-mi aduc bine aminte, francezii vorbesc mai întîi despre dragoste, pe urma chiar fac dragoste, iar rusii... Ei bine, rusii, continua anecdota - sau poate se refera la români, sau la polonezi, sau la toti esticii - stau împreuna si spun bancuri politice chiar daca stiu ca unul dintre ei e informator... Lucruri din trecut - sau poate nu ?

În ciuda diversitatii lor etnice, popoarele occidentale si intelectualii lor au avut adeseori impresia - exprimata în diferite mituri - ca apartin unui ansamblu care se supune anumitor trasaturi distinctive, un ansamblu numit Occident. Ar fi fastidios si, la u 323i815d rma urmei, imposibil sa schitam aici vicisitudinile ideii de Occident. Asta ne-ar readuce la caderea Imperiului Roman, ba chiar, si mai departe în timp, la aparitia papalitatii si la fatalul sau recurs la unica sursa de ordine pe ruinele imperiului, un proces care începe cu Damasus si Siricius în secolul al IV-lea, continua cu Leon I si Gelasius în secolul al V-lea si culmineaza cu Grigore cel Mare spre sfîrsitul secolului al Vl-lea. Dar Biserica, în acele tulburi începuturi ale Evului Mediu, nu are o vocatie militara, de aceea visul sau de aur este sa restaureze imperiul, si sa lase aceasta creatura a ei sa-si mînjeasca mîinile, spre a se putea dedica în voie contemplatiei. Greu de stabilit daca pentru Biserica bilantul restaurarii imperiului a fost pozitiv. Foarte curînd izbucnesc grave conflicte între cele doua autoritati, iar o data cu aparitia statelor nationale divergentele nu fac decît sa sporeasca, agravîndu-se pîna la rupturi inevitabile si reapropieri dureroase. în secolul al Xl-lea, cînd Biserica occidentala se desparte definitiv de Biserica orientala, exista deja un Occident crestin cu o fizionomie tipica, foarte diferita de cea din Orient. Aici a ramas în vigoare doctrina antica a lui Eusebiu din Cezareea, cezaro-papismul, care face din împarat capul indiscutabil al Bisericii. Aceasta duce la stagnare, la scleroza, o Biserica sortita sa ramîna asa cum e, cu consimtamîntul statului, chiar daca trebuie sa absolve astfel neconditionat toate activitatile statului. si acest proces va continua în bisericile ortodoxe nationale : Biserica rusa se va ruga pentru Stalin, iar Biserica româna - pentru Ceausescu.

Dimpotriva, în Occident Biserica si Statul sînt forte rivale, motiv pentru care catolicii, sa zicem, polonezi sînt cetateni a doua state: Polonia si Biserica, astfel încît e foarte greu sa se supuna arbitrarului Statului. Aceasta dinamica istorica speciala, care se dezvolta în fenomenul numit "ultra-montanism" - recunoasterea de catre crestinii francezi, germani sau flamanzi a puterii transalpine a Vaticanului -, îi confera într-adevar Occidentului o fizionomie proprie, fundamental diferita de cea a altor regiuni ale lumii. Dar a enumera fortele de pe teren nu înseamna a defini "mitul" Occidentului, presupunînd ca se poate vorbi de un mit, de vreme ce din punct de vedere istoric multe mituri coexista sau se succeda: al Biseriqi, al imperiului, al Reformei, cele ale filozofilor, ale biologilor etc.

Mentionarea fie si a unei mici parti din acest ocean de productii mitice care însotesc istoria Occidentului ar fi o întreprindere disperata. Va trebui, vrînd-nevrînd, sa ne multu­mim cu doar cîteva episoade mai recente.

În 1919, pe ruinele Germaniei învinse, aparea o carte ciudata cu titlul Untergang des Abendlandes, Declinul Occidentului. Autor: Oswald Spengler, eseist si cvasiistoric. Spengler, printr-un demers care aminteste de anecdota de mai sus, atribuia fiecarei culturi un "spatiu ideal" propriu, asociind de pilda asa-numitei "culturi hamitice" bolta, în vreme ce culturii occidentale îi rezerva spatiul infinit, adecvat cautarii sale "faustice". Iata deci ca în acest moment, care coincide neîndoielnic, vai, cu declinul temporar al puterii imperiale austro-ungare si germane, un german vine sa spuna ca mitul lui Faust este mitul întregului Occident, si ca rezultatul mitului, ca si al Occidentului, este declinul.

Sa revenim. Mitul lui Faust, magicianul care a dezlantuit forte obscure, s-a nascut în primele secole dupa Cristos, semnalînd propagarea ineluctabila a crestinismului si declinul pagînismului (simbolizat de magician). El a fost reluat de Reforma luterana, care a facut din Faust simbolul tene­broasei epoci a Renasterii si triumful noii Legi evanghelice. Puritanii englezi si calvinistii olandezi si l-au însusit, dar catolicii contrareformati nu au vrut sa se declare învinsi, astfel încît un scriitor celebru precum Calderon de la Barca însusi ofera o versiune foarte iezuita în 1637.

Pentru cei care cred ca mitul este o simpla structura narativa, aventurile lui Faust pot fi folosite spre a le confirma pozitia antiesentialista. De fapt, aceasta schema narativa goala pe care o numim "mitul lui Faust" este pusa, mai întîi de Lessing, apoi de Goethe, în serviciul unor ideologii total contrare ideologiei Reformei. într-adevar, primul Faust al lui Goethe e strabatut de mesaje activiste, de un activism dezlantuit, te-ai crede deja pe timpul lui Spengler. Dar de ce ?

Sa ne amintim ca, în Faustul original, asa-zisul Volksbuch luteran din 1587, Faust merge prea departe în setea sa cu totul renascentista de stiinta si ajunge sa fie damnat. Dimpotriva, în Faust al lui Goethe se declara de la bun început ca acesta nu va fi damnat atîta vreme cît nu se va opri si nu-i va spune clipei: "Verweile doch, du bist so schon! " ["Ramîi, esti atît de frumoasa! "] si cum el proiec­teaza fapte bune a caror înfaptuire va dura mai mult decît propria-i viata, Faust va fi absolvit si primit în cer.

Andre Dabezies a demonstrat ca, la începutul seco­lului XX, Faust era Biblia germana. Germanii, un popor cu o aplecare deosebita spre mit - dar cînd spun asta îmi dau seama ca ajung si eu la nivelul bancului si al cliseului -, acceptasera sa-si identifice destinul national cu acela al lui Faust, si primul razboi mondial s-a desfasurat sub semnul promisiunii victoriei si iertarii pe care o facuse Goethe fanaticului activism al lui Faust. Ei bine, în 1919 intelec­tualii germani - si chiar pseudointelectuali ca Adolf Hitler -au descoperit furiosi ca Goethe îi amagise si ca Faust fusese damnat, ca în vechiul mit protestant. Se mai mira cineva ca Hitler a declarat emfatic : "Ich liebe Goethe nicht" ?

Dar iata deci ca apare, pe ruinele Germaniei faustice, o întreaga literatura noua despre Faust, unde eroului de alta­data îi este rezervata doar dezonoarea. Faust devine de acum înainte prototipul megalomanului, nebunului, mafiotului si self-made-man-u\ui, iar cariera care i se potriveste cel mai bine e cea de patron sau de om de afaceri. în acest moment, Faust nu mai reprezinta Germania, ci ceea ce Germania considera a fi un Occident în plin declin, pe care se grabeste sa-l paraseasca atîta vreme cît nu a decazut definitiv. însa o data cu nazismul Germania - asa cum arata magistral Dabezies - a redevenit un tarîm "faustic", iar Faust - daca nu de-a dreptul Mephisto - e din nou erou national.

S-ar putea spune ca acestea sînt niste mituri prea putin importante, mituri care influenteaza cultura populara, dar nu ating piscurile imaculate ale gîndirii. Ar fi o eroare.

E adevarat, la acea vreme vocatia filozofiei - pe care deja Hegel o definise ca afacere locala a provinciei germane -era cea de a demiîologiza. Dar în acest proces ea propunea, în fond, alte mituri, facîndu-le sa treaca, în mod perem­ptoriu, drept adevarate, data fiind pozitia lor dincolo de mit. Astazi ar trebui înfaptuita, minutios si poate chiar nemilos, o operatie de remiîologizare a filozofiei perioadei, pentru a ne da seama de miturile ce au fost insidios propuse spre a ne explica trecutul si a ne determina viitorul.

Cel mai perfid, fara nici o îndoiala, este mitul heideggerian al vocatiei nihiliste a Occidentului - si cînd vorbeste un ideolog german al vremii e greu de stabilit daca el include sau exclude Germania din conceptul de "Occident". Sa fim bine întelesi: Heidegger nu e un vulgar etno-ontolog care abia daca depaseste nivelul anecdotei. Dar tocmai de asta e cu atît mai periculos.

Este ceea ce a constatat discipolul sau Hans Jonas douazeci de ani mai tîrziu, în 1958, cînd a început sa analizeze - unul în lumina celuilalt - gnosticismul Antichitatii tîrzii si existen­tialismul heideggerian, ajungînd la concluzia ca cele doua momente din istoria gîndirii aveau mitologii asemanatoare, cu diferenta ca cea a existentialismului era mai disperata. Dar sa revenim la Heidegger, ca sa ne întoarcem apoi la gnosticism.

Pe urmele lui Nietzsche, Heidegger vedea în nihilism nu doar un "oaspete nelinistitor", ci mai degraba un adevarat stapîn al casei Occidentului, fenomenul cel mai caracteristic pentru Geschichte, prin urmare pentru Istorie (cu majuscula), care este Istorie-Destin (Geschick), nu simpla istorie (Historie). Aceste speculatii bazate în cel mai bun caz pe rasunatoare jocuri de cuvinte nu au ramas fara ecou - într-adevar, o consecinta imediata a mitului heideggerian care atribuia Occidentului o esenta "nihilista" erau teoriile care vorbeau, dimpotriva, de "gnosticismul" modern.

Într-o carte scrisa la douzeci si trei de ani si careia nu i-au urmat altele, Abendlandische Eschatologie (Eschatologia occidentala), din 1946, Jacob Taubes saluta în mod heideggerian distrugerea lumii, fiindca sensul Istoriei nu se precizeaza decît cînd Istoria înceteaza, tot asa cum sensul existentei nu se precizeaza decît ca fîinta-pentru-moarte. Pe urmele filozofului Karl Lowith, Taubes vedea în stînga marxista de pîna la sfîrsitul revolutiei ruse curentul cel mai autentic din istoria occidentala, fiindca intentiona într-adevar s-o aboleasca în mod salutar. Asemeni lui Emil Cioran, filozof nihilist francez cu un trecut românesc de extrema dreapta, dar într-o maniera mai putin paradoxala, si Taubes a fost curtat în anii 1970 de extrema stînga.

Un autor care împartaseste total opiniile lui Taubes cu privire la revolutionarii gnostici, dar le valorifica în sens contrar, este Eric Voegelin. Pentru acesta din urma, Occidentul înseamna ordine (iata un alt mit pe care uitasem sa-l pome­nesc) : ordine aristotelica întrupata în Biserica Catolica (în mod bizar, Voegelin era luteran), garant al civilizatiei noastre, în ciuda decaderii sale. în schimb, "gnosticii" sînt cu totii adepti ai dezordinii, haosului, -de la ereticii înfierati de Parintii Bisericii la Luther si Calvin, de la acestia pîna la Marx, Engels si Lenin. Atît pentru Taubes, cît si pentru Voegelin, gnosticismul însemna revolutie permanenta, dar, în timp ce unul exalta valoarea purificatoare a distrugerii, celalalt îi sublinia caracterul ascuns si terifiant. Cum se întîmpla adeseori în teoria politica, zeul lui Taubes este diavolul lui Voegelin, si invers.

Într-o abordare ingenioasa, sociologul italian Luciano Pellicani îi identifica în schimb pe "gnostici" cu "inteli-ghentia fluctuanta" (freischwebende Intelligenz) despre care vorbeste criticul neomarxist Karl Mannheim. Pentru cel din urma, intelectualii sînt "fluctuanti" în masura în care se pot alia cu orice clasa în lupta pentru putere politica, fiind totodata liberi sa ramîna în afara încaierarii si sa se ocupe de interesele umanitatii în general. Intelectualul poseda o putere extraordinara, chiar daca ea nu e imediata: puterea ideii. însa pentru individ, actiunea ideilor e cu efect întîrziat. Intelectualul este deci îndeobste frustrat si nevrotic, fiindca nu e recunoscut de societate. Cu toate acestea, numerosi intelectuali "gnostici" îsi asuma puterea politica în timpul marilor momente de ruptura din istoria occidentala moderna: Thomas Miinzer (eroul lui Jacob Taubes), puritanismul englez, iacobinii francezi si Marx însusi, care se transforma în ideologul revolutiei sociale dupa ce a citit Cospirazione dell'eguaglianza, de Filippo Buonarroti, si recomanda dictatura intelectualilor "gnostici" ca solutie la nedreptatea cosmica a capitalismului, a carui victima este proletariatul. Evident, proletariatul nu e constient de aceasta nedreptate, asa încît "gnosticii" îsi propun sa-l salveze nu doar fara stiinta sa, ci si împotriva lui însusi.

Am putea merge mai departe, mîngîiati de valul gnostic, dar ne si putem opri aici. Mitul lui Heidegger, potrivit caruia vocatia - cu alte cuvinte, mitul central al - Occidentului ar fi nihilismul, da niste roade ciudate. Dreapta heideggeriana afirma ca nihilismul e doar viermele din marul Occidentului, în vreme ce stînga crede ca marul e putred, iar viermele e un zeu splendid care, distrugîndu-l, îi împlineste destinul. Altii, dimpotriva, nu adera la ideea heideggeriana ca Occidentul e nihilist, sau cel putin "gnostic". Astfel, Hans Blumenberg, într-o carte din 1966 a carei prima editie se numea Die Legitimitat der Neuzeit (Legitimitatea timpurilor moderne), iar a doua Sakularisierung und Selbstbehauptung (Secularizare si autodeterminare), vrea sa demonstreze ca Occidentul modern nu e gnostic, ci de-a dreptul antignostic. Totusi, argumentele sale pot fi cu usurinta contrazise.

Blumenberg împarte istoria Bisericii occidentale în doua parti: într-o prima etapa, de la Augustin la nominalisti, Biserica era gnostica, de vreme ce o data cu Augustin aderase la doctrina gnostico-maniheista a pacatului originar sexual. într-o a doua etapa însa, de la sfîrsitul nomina­lismului, Biserica ar fi reactionat energic împotriva fermentilor gnostici din interiorul sau si i-ar fi învins definitiv. Dar care erau acesti fermenti gnostici ? în opinia lui Blumenberg, ei constau mai ales în ideea ca omul nu se afla în centrul universului, ca este o creatura care poate fi înlocuita, ca toate celelalte, incapabila sa se autodetermine.

Este foarte ironic ca un filozof din patria lui Luther îl uita pe acesta cu atita usurinta, afirmînd ca asemenea idei ar fi disparut din sînul Bisericii o data cu sfîrsitul nomina­lismului. Fiindca, asa cum se stie, esenta Reformei a fost tocmai discursul augustinian despre predestinare, din care rezulta ca omul este în mod esential si congenital incapabil de autodeterminare.

Toata aceasta discutie este fascinanta si demna de alte ocazii în care sa poata fi analizate atent tezele contrarii si contradictorii ale atîtor savanti. Pîna la urma, înca nu sîntem convinsi de nici unul dintre ei - fapt deosebit de fericit. Asta pentru ca, daca exista un mit central al Occidentului, el este imposibil de definit. E prea complex ca sa figureze într-un simplu manual de mitologie. E prea putin la îndemîna ca sa-l putem consulta si face pronosticuri pentru viitor.

Lectia ce decurge de aici'este ca, chiar daca exista un mit central al Occidentului, un mit care sa reprezinte adevarul sau, e ca si cum n-ar fi. Filozofii au alte lucruri mai bune de facut decît sa dea crezare anecdotelor. Acum, cînd granitele fizice ale Europei stau sa cada, e cu atît mai putin oportun sa începem sa fantasmam despre etno-ontologia popoarelor europene, ca si a tuturor celorlalte popoare.

Traducere din italiana de Mona Antohi