FILOSOFIA sI ABSURDUL

1. PRELIMINARII. ABSURDUL, FENOMEN DE CRIZĂ

Ca si melancolia pe timpul romanticilor, absurdul a devenit în lu­mea gândirii si artelor occidentale din ultimele doua decenii o te­ma dominanta. Eseistica speculeaza cu privire la absurd, teatrul absur­dului a invadat scenele cu piesele sale, iar parerile despre un univers absurd, despre un sentiment al absurdului, despre umorul, despre omul absurd au devenit moneda curenta în publicistica, ba chiar si în conversatia de toate zilele. Prezenta în constiinta publica - printr-o larga difuzare - a unui concept ce se aplica unor realitati diverse este întotdeauna simptomatica. "Grotescul" în perioada barocului timpuriu, "bucolicul", "pastoralul", în secolul al XVIII-lea, reprezen­tau o înclinare catre anumite modalitati de traire si de exprimare artistica, erau indicii ale unui complex mai larg, alcatuind spiritul timpului. Tot astfel, o sensibilitate ca si o gestica "romantica" au exis­tat chiar înainte de a apare un curent al romantismului. Sunt, asadar, simptome pe care le tradeaza manifestarile unei epoci, pe care constiinta epocii le depisteaza. Nu se poate si, fara îndoiala, nu se va putea vorbi despre un "absurdism" în cultura Occidentului la mijlocul secolului XX. Dar nu e mai putin adevarat ca s-ar putea des­crie o simptomatologie a absurdului, pentru care manifestarile sensi­bilitatii, ale cugetarii filosofice, ale creatiei literare si artistice din timpul nostru, ne ofera date din abundenta.

Daca socotim absurdul drept o prezenta simptomatica în cultura, e firesc sa ne întrebam, carei realitati - stare de spirit, conceptie des­pre lume si viata, complex afectiv etc. - îi apartine absurdul drept simptom. Vom vedea ca unii eseisti vorbesc despre un univers "absurd", altii despre o sensibilitate, o conceptie de viata "absurda". Ne propunem sa cercetam în studiul de fata numai prezenta pe plan literar a unei aseme­nea sensibilitati, a unor asemenea conceptii. Pri­vite în sine, ele tin de domeniul psihologiei, al logicii, al filosofiei în general. Absurdul ne intereseaza însa, repetam, sub specia realiza­rilor literar-artistice. Desigur, data fiind comunicarea dintre creatia literara si reflexia filosofica, deosebit de intima în cazu 11511c219l l literaturii absurdului, suntem obligati sa urmarim unele implicatii filosofice ale acestei literaturi.

Un prim contact cu prezenta, pe care am socotit-o simptomatica, a absurdului în constiinta literara a timpului nostru, ne ofera diverse unghiuri de vedere din care a fost privita acesta prezenta. Asemenea pareri cu privire la ceea ce vom numi literatura absurdului, si-au gasit reprezentantii în critica occidentala. Astfel, unii vorbesc despre un curent al absurdului, altii, mai sceptici, despre o moda a absur­dului, iar altii, ostili, despre o maladie a absurdului. Examinarea acestor puncte de vedere ne va ajuta la o prima defrisare a terenului, caci ne va permite sa eliminam unele puncte de vedere eronate si sa determinam prin negativ, prin ceea ce nu este absurdul, situatia sa în literatura contemporana.

Nu exista, fara îndoiala, un curent unitar, o scoala a "absurzilor", purtând caracteristici care sa o faca recunoscuta pe planul istoriei ori criticii literare. Situatie paradoxala: gânditorii ori literatii "absur­dului" refuza, îndeobste, aceasta denumire aplicata operei lor. Ei nu adera la un corp comun doctrinar, la o conceptie despre lume si viata, la o estetica "absurdista". În secolul trecut, romanticii, cu toate deosebirile dintre ei, îsi manifestau adeziunea la o anumita ordine artistica, sociala, metafizica si nu renegau apartenenta lor la "ro­mantic", categoria care definea acea ordine. Nu tot astfel procedeaza în zilele noastre un Samuel Beckett ori un Arthur Adamov care res­ping epitetul absurd aplicat creatiei lor, nici un Robert Pinget care afirma: "oamenii înclina sa cheme absurd tot ceea ce nu înteleg", nici Dürrenmatt care îsi socoate piesa Fizicienii "grotesca, dar nu ab­surda"¹. Teoreticianul însusi al absurdului, Albert Camus, nu se con­si­dera câtusi de putin pe sine un membru, fie chiar fondator, al unei miscari, al unei secte purtând aceasta emblema. Absurdismul, s-ar putea spune, nu exista, din lipsa de absurdisti. De aceea, nu ne mira o declaratie a lui Eugen Ionescu, dramaturgul în jurul caruia s-a dis­cutat poate cel mai mult referitor la modalitatea absurda a teatrului: "S-a spus ca sunt un scriitor al absurdului; exista asemenea cuvinte care alearga prin praful strazii. Absurdul e un cuvânt la moda si care, într-o zi, nu va mai fi. În orice caz, el e înca de pe acum destul de vag, încât sa nu spuna nimic si, în acelasi timp, sa defineasca totul cu multa usurinta"². Sentinta radicala care pare sa condamne din capul locului orice încercare de a socoti absurdul drept un termen defini­toriu pentru anumite experiente literare contemporane. Dar consti­inta artistica dintr-o epoca oarecare poate sa refuze recunoaste­rea unei categorii estetice care, totusi, în perspectiva criticii si istoriei literare devine, mai ales cu timpul, definitorie pentru productia lite­rara a acelei epoci. Un epitet folosit cu intentii polemice poate sa de­vina termenul caracteristic al unui curent, al unui stil. Astfel, scrii­torii si artistii de la începutul secolului al XVII-lea, îsi aplicau unii al­tora epitetul "barocco", "baroque", doar cu intentii de ocara, pentru a denumi imaginile bizare, pretiozitatea, prostul-gust, manierismele formale. Chiar si în secolul al XVIII-lea, când stilul "baroc" îsi daduse de mult masura, în operele sale caracteristice, termenul are înca o nuanta peiorativa, si un critic atât de avertizat ca Diderot, îl foloseste pentru a exprima rafinamentul excesiv, abuzul, bizareria în arhitec­tura. Cât despre o literatura baroca, scriitorii pe care îi consideram azi tipici reprezentanti ai acestei literaturi, voiau sa stie despre apartenenta operei lor la o structura "baroca" tot atât de putin ca si unii scriitori contemporani despre o structura "absurda" a creatiei lor. Caci daca nu se poate vorbi despre o scoala literara a absurdului, exista, cum vom vedea, o structura semnificativa, caracteristica pentru o literatura a absurdului.

Daca nu putem considera absurdul drept un termen de raliere de­semnând un curent literar, nu este el - cum afirma unii, si între ei, dupa cum am vazut, chiar Eugen Ionescu - un simplu cuvânt la moda, una din acele trecatoare denumiri care se aplica unor pro­ductii, pentru beneficiul reclamei ori scandalului? Fenomenul modei intereseaza o sociologie a artei. Exista un mecanism care, punând în joc factori ca snobismul, setea de noutate, mimetismul etc., face suc­cesul unei maniere, ca si al cuvântului-cheie care o defineste. Pe de alta parte, exista si mecanismul care produce o pseudomoda, atri­buind unor fenomene care, de fapt, nu apartin domeniului modei, ca­rac­terul de moda. Astfel, intentiile polemice tinzând spre devaloriza­rea unui fenomen din domeniul artei - daca acel fenomen cunoaste o mai larga raspândire, o prezenta activa în constiinta publica - îl relega în domeniul modei. Ambele mecanisme - ale modei si al pseu­domodei - care tin de o sociologie a faptului literar, opereaza în cazul literaturii absurdului. Modalitatea absurda adoptata în felurite sectoare ale gândirii si artei a devenit, fara îndoiala, o moda, ca tot ce cunoaste o voga, o raspândire pe planul interesului si vanitatii socia­le. De asemenea, unii critici, si chiar unii scriitori a caror opera face par­te din sfera literara a absurdului, prefera sa stavileasca prea abun­denta aparitie a ideii de absurd, reducând-o la o manifestare de superficiala moda intelectuala. Snobismul, mimetismul au creat si raspândit moda absurdului, intentiile pamfletare au dus la pseudo­mo­da absurdului. Dar, ne amintim ca, tot astfel, la timpul sau, ro­man­tismul (si, în zilele mai apropiate de noi, existentialismul) au devenit, dincolo de experientele autentice, de creatia unor scriitori si cugetatori, "costume" literare care "se poarta" un timp oarecare. Daca opera lui Goethe constituie un univers valoric în sine, wertheri­anismul, la moda o vreme, reprezenta un epifenomen social-artistic tranzitoriu. Creatia romanticilor si moda romantica sunt fenomene corelate, dar nu echivalente. Daca se poate vorbi despre o moda a absurdului, la care scandalul provocat de anumite opere a contribuit într-o masura însemnata, nu se poate reduce o întreaga literatura la un simplu fenomen de moda, cum au fost pretiozitatea pe care a ridiculizat-o Moličre, ori dandysmul care l-a fascinat pe Baudelaire. Ceea ce le da unor asemenea manifestari ale gustului public (frec­vente de altfel si în secolul nostru) caracterul de moda trecatoare, este formalismul lor precumpanitor. Ele sunt masti care, aidoma ro­chiilor, se schimba de la un sezon la altul. Sezoanele literare pot dura luni ori ani. Publicistica moderna care le înregistreaza, le populari­zeaza, face acelasi oficiu ca si jurnalele de moda. Caracterul de mas­ca al unei mode artistice, de preocupare formalista pentru înfatisare, se vadeste în vechea pretiozitate care ne apare azi ca un dans în fata oglinzii³, precum si în tipul de dandy a carui tendinta de "a fi distins", de "a trai si dormi în fata unei oglinzi"⁴, de a elimina naturalul în favoarea artificialului, a artificiosului, determina formalismul tipic al fenomenelor în cauza. Literatura absurdului nu e un astfel de forma­lism, o asemenea cultivare a aparentelor. Chiar daca mecanismul social al modei a raspândit unele sabloane "absurde", nu se poate considera literatura absurdului numai un simplu fenomen de moda.

Constituie ea, însa, o manifestare maladiva, o boala, cum socot unii? De fapt, s-ar putea face unele apropieri între sensibilitatea ab­surda, asa cum apare ea în unele opere contemporane, si spleen-ul, plictisul infinit, sentimentul sfârselii, dezabuzarea metafizica a unor eroi din literatura veacului trecut. Socoteam absurdul simptomatic. Nu este el oare simptomul unui "rau" al secolului nostru? Într-un sentiment absurd al vietii s-ar putea gasi, într-adevar, elementele unui mal du sičcle. Absurdul ar tine, în acest caz, mai degraba de psihopatologie ori de o patologie sociala decât de istoria literara. Dar, dupa cum melancolia ori spleen-ul n-au fost doar manifestari ale unui sindrom patologic, ci au germinat, în unele spirite alese, rare "flori ale raului", tot astfel, sentimentul absurdului, simptom evident al unei crize, a putut fi transmutat în arta, în unele opere care, neaderând la rau, îl consemneaza, fara sa cedeze bolii, cauta s-o depaseasca.

Fara îndoiala, literatura absurdului nu e o simpla manifestare a unei maladii. Nu e mai putin adevarat ca ea poate fi considerata drept o mani­festare simptomatica pentru o realitate actuala. Care e aceasta reali­tate? Martin Esslin, autorul cunoscutului studiu despre teatrul absur­dului, afirma despre acest teatru ca el reprezinta "una din cele mai vala­bile forme de expresie pentru situatia actuala a omu­lui din Occi­dent"⁵. De fapt, prezenta absurdului pe planul con­stiintei literare contempo­rane e simptomatica pentru o criza a lumii si culturii occidentale.

Atunci când, dupa primul razboi mondial, Oswald Spengler, în Untergang des Abendlandes, profetiza descompunerea culturii faus­tice, occidentale, el prevedea o epoca estetica finala, în care formele de arta ale acestei culturi se vor epuiza în constructii si ornamente fara sens, absurde si artificiale. Literatura absurdului nu este un caz tipic al unei asemenea estetici "finale". Totusi, operele apartinând aces­tei literaturi exprima o criza pe care o denunta uneori distan­tându-se de ea, criza pe care însa întotdeauna o reprezinta. Chiar atunci când aceste opere se opun unei lumi în criza, ele manifesta simptomele de criza ale acelei lumi. Criza cu multiple fete, cum vom vedea: sociale si existentiale, criza a limbajului, a comunicarii etc. Pe orice plan s-ar manifesta, fenomenul crizei se prezinta deopotriva ca o dezordine, o spargere a unei ordini existente, si ca o judecata, o condamnare a acelei ordini.

Înca din secolul trecut, spirite sensibile la seismele unei lumi, nu­me­rosi scriitori si gânditori au reflectat în operele lor, dincolo de trai­rile lor, o deruta, o criza supraindividuala. Scriitorul care, altadata, se vedea pe sine în mijlocul unei lumi familiare, explorate, masurate, des­crise cu uneltele timpului, alcatuind o ordine, se descopera acum pe sine, singur într-o lume straina, adeseori ostila, lipsita de legi pe­rene, de principii ordonatoare, de semnificatii prestabilite. Descom­pu­nerea unei societati pare agonia unei lumi, si absurdul începe sa fie socotit drept caracteristica acestei lumi care - folosind cuvântul lui Hamlet - "si-a iesit din tâtâni". Un scriitor si om de actiune care nu poate fi nicidecum socotit reprezentativ pentru literatura pe care o exploram, Antoine de Saint-Exupéry, consemna, în timpul razboiu­lui, o traire în care descoperim generalizarea unui sentiment al ab­surdului: "Totul este absurd. Nimic nu e pus la punct. Lumea noastra este alcatuita din piese care nu se ajusteaza unele cu altele. Dar nu materialele sunt de vina, ci Ceasornicarul. Ceasornicarul lipseste"⁶. Acest Ceasornicar nu este o divinitate transcedenta, principiu crea­tor al ordinei universale, ci este însusi omul, chemat sa fie ordona­torul, prin cunoastere si practica, al acestei lumi. Saint-Exupéry descopera absenta omului, factor de ordine, dintr-o lume bântuita de flagelul razboiului. Criza care i-a adus pe unii gânditori si scriitori la constatarea amara a unei absurditati a lumii, nu afecteaza aceasta lume în sine, ci existenta umana în lume. Omul crizei este omul înstrainat, neautentic, al unei societati ea însasi în criza. Caci, dupa cum arata istoricul Arnold Toynbee, analizând descompunerea unei civilizatii, doua elemente dezintegrante apar într-un asemenea pro­ces: schisma organismului social si schisma sufletului. Alienarea afec­teaza planul social-cultural ca si cel psihologic al existentei umane. Atinsa de alienare, activitatea omului din societatea capita­lista, activitatea economica ca si cea artistica, cunoasterea filosofica ca si practica religioasa, se autonomizeaza, transformându-se în for­te straine, ostile individualitatii umane. Absurdul e în strânsa legatu­ra cu fenomenul alienarii "Ceasornicarului", cu absenta factorului uman autentic, ordonator al lumii. Dezordinea pe care o implica criza contemporana are un dublu aspect pe plan spiritual-cultural: pe de o parte, întâlnim disolutia edificiului rational si invazia irationa­lis­melor care s-au succedat de mai bine de un veac în gândirea europeana, iar pe de alta parte, avem nihilismul axiologic manifest în felurite curente si scoli de filosofie precum si în arta occidentala contemporana.

Valurile de irationalism care au strabatut gândirea filosofica eu­ro­peana în ultimul secol pot fi socotite drept un simptom al descom­punerii unei ordini spirituale. Într-o analiza a crizelor istorice, Ortega y Gasset, constata ca "renuntarea cinica la ratiune"⁷ a caracterizat toate crizele majore din istoria culturii, cea de la sfârsitul lumii an­tice, cea din amurgul evului mediu, ca si cea actuala. În asemenea timpuri critice apare un om fara convingeri, fara o "lume" a sa, dezo­rientat, nestiind ce sa creada despre cele ce se petrec în jurul sau, un tip uman pentru care ideile, normele traditionale, si-au pierdut valoa­rea, au devenit insuficiente, fara ca altele sa le poata înlocui. Tot ce gândeste, spune ori face el e o umbra, un simulacru de actiune ori de gândire. "Nu stim ce se întâmpla cu noi, si tocmai aceasta se în­tâmpla cu noi, ca nu stim ce se întâmpla cu noi. Omul de azi începe sa fie dezorientat în legatura cu sine însusi, dépaysé, pus într-o situatie noua care e asemenea unei terra incognita"⁸. Astfel da expresie Ortega y Gasset acestei derute a ratiunii si practicii omului înstrainat. Iar René-Maril Albérčs urmarind "aventura intelectuala" a secolului al XX-lea, observa si el ca absurdul îsi face aparitia în fisurile edificiului rational zdruncinat. "Într-o era care a refuzat ideo­logic si concret Ratiunea universala... se prezinta, inopinat, în aven­tura pe care acea epoca a voit sa o urmeze, celalalt aspect al rea­litatii: absurditatea si suferinta unui univers care, de fapt, scapa ratiunii, atunci când ratiunea renunta la sine"⁹.

Deruta omului alienat izvoraste si din nihilismul axiologic aparut pe urma prabusirii valorilor consacrate, traditionale, fie prin devalo­rizarea lor, fie prin rasturnari brutale (cum a fost asediul nietzschean asupra valorilor). Descompunerea constiintei axiologice duce la o dete­riorare a simtului realitatii. Realitatea se degradeaza pentru cel care a pierdut sensul ei. Totul devine fals pentru omul care, pier­zându-si realitatea (nu umbra, ca eroul lui Chamisso), devine umbra negativa a propriei sale realitati. Reprezentant caracteristic al lite­raturii absurdului, desi refuza o asemenea încadrare, Eugen Ionescu, vorbind despre absurd, recunoaste ca acesta rezida într-o lipsa de sens a existentei umane, în devalorizarea tuturor idealurilor, deseori observabila în lumea contemporana. Tot astfel, prezentând teatrul absurdului, Martin Esslin considera ca atitudinea spirituala din care purcede acest teatru e determinata de "cunoasterea faptului ca cer­titudinile, tezele de credinta de nezdruncinat, din timpurile mai vechi, au fost înfrânte", lumea absurdului fiind lumea "lipsita de expli­catie si o semnificatie centrala"¹⁰.

Pe planul sensibilitatii, sentimentul de înstrainare în fata unui uni­vers devenit haotic, incomprehensibil, se exprima prin anxietate, nesiguranta, disperare, dar si prin apatie, prin raceala indiferenta, sceptica, si prin cinism. Pierderea eului autentic si pierderea legatu­rilor cu o cultura autentica se traduc printr-o demoralizare specifica, printr-un haos emotional. Lipsa de perspectiva deformeaza constiin­tele pe toate planurile. Vom vedea, analizând operele ce tin de litera­tura absurdului, relatiile multiple dintre sentimentul absurd al exis­tentei si aceste experiente existential-emotionale, dupa cum, cerce­tând filosofia absurdului, vom considera mai îndeaproape tezele irationalismului contemporan, ale existentialismului, referitoare la absurd. Anticipând asupra analizelor ulterioare, afirmam, asadar, ca literatura absurdului, dând expresie unor tendinte de dizolvare a certitudinilor rationale, de devalorizare a valorilor, ca si de descum­panire pe planul sensibilitatii, trebuie considerata ca un simptom al crizei omului si culturii din Occidentul contemporan. Desigur, ca fe­no­men de criza, literatura absurdului a suportat evidente determi­nari social-politice, ce se cer analizate mai amanuntit în cazul fieca­rui autor. Caci alta este pozitia, în aceasta privinta, a lui Franz Kafka, si alta a lui Albert Camus ori Eugen Ionescu. Eroarea pe care o comit, în general, cercetarile referitoare la literatura absurdului (cercetarea lui Martin Esslin e tipica în acest sens) consta în aceea ca extrapo­leaza acest fenomen literar din complexul istoric-social-cultural în care a aparut, si îl proiecteaza pe un plan supraistoric, îl leaga ex­clusiv de anumite tendinte perene ale conditiei umane. Cu alte cuvin­te, recunoscându-se uneori ca literatura absurdului e o manifestare a unei crize, se socoate ca aceasta stare critica e caracteristica pentru natura umana din toate timpurile. Profunda eroare. Criza nu e un mod permanent al conditiei umane. Va trebui sa confruntam in­ten­tia unor scriitori de a înfatisa în operele lor o natura umana supraistorica, cu determinarile istorice ale acelor opere. Expresie literara a experientelor unei umanitati atinsa de alienare, literatura absurdului reprezinta avatarurile acestei umanitati. În afara de feno­menul general al alienarii, pe care l-am vazut determinând modalita­tea literara a absurdului, ne vom opri - spre a exemplifica raportarea acestei literaturi la criza lumii occidentale - asupra unui singur as­pect social al acestei crize, asupra procesului reificarii. Acest proces care se desfasoara sub diferite aspecte, pe felurite planuri, în socie­tatea capitalista, se extinde la întreaga viata psihica, morala, spiri­tuala, la ansamblul pozitiilor axiologice, facând sa predomine abstrac­tul si cantitativul asupra concretului si calitativului. Relatii umane de ordin calitativ devin simple atribute cantitative ale lucrurilor inerte. Birocratia administrativa, institutionalizarea, conventiile abstracte care nu tin seama de realitatea vie, sunt exemple de reificare. For­malismul justitiei care judeca automat în baza legilor abstracte, dând sentinte "legale", dar contrare echitatii si categoriilor etice, apartine aceleiasi sfere a reificarii. Max Weber a prezentat acest aspect al procesului într-un mod plastic: trebuie, arata el, ca justitia sa devina un fel de automat care sa permita întreprinzatorului de a prevedea cu certitudine o sentinta pe care o va obtine apasând pe butoanele procedurii. Aparatul birocratic, într-o lume dominata de legi imper­sonale, de abstractiuni inexplicabile, se substituie raporturilor uma­ne. Daca pentru judecatorul care nu face decât sa aplice legea meca­nic, inculpatul e o fiinta abstracta, tot astfel pentru un medic, bolna­vul poate fi doar un caz într-un fisier, pentru vânzator, cumparatorul, un automat. De altfel, automatele par sa se substituie oamenilor vii într-o lume reificata si astfel, se deschide o vasta cariera tuturor manifestarilor absurde. Vom urmari expresia literara a reificarii, îndeosebi în parabolele si povestirile lui Kafka, dar o vom întâlni si în creatia dramaturgilor absurdului (de pilda la Eugen Ionescu). Întreaga literatura a absurdului abunda în exemplificari ale acestui proces. De altfel, chiar procesul reificarii, atât de legat de anumite circumstante economico-sociale contemporane, poate sa constituie un fel de piatra de încercare pentru scriitorii actuali din apus. Într-adevar, înca din secolul trecut, tendinte marcate ale literaturii si artei s-au îndreptat spre cautarea umanului într-o lume care de­venea tot mai antiumana. Vedem ca în secolul nostru, o data cu accentuarea alienarii, a reificarii, odata cu gravele perturbari si conflagratii mondiale, se contureaza, în mare, doua pozitii ale scriitorului occidental: una, în cautarea umanului într-o realitate alienata, reificata, neautentica, deci inumana, alta, rezumându-se la înregistrarea neutra a acestei realitati. Desigur, între pozitia scrii­torului prizonier al unei lumi în criza si aceea a scriitorului eliberat sau încercând sa se elibereze de acea lume, sunt pozitii intermediare care apar chiar si în cursul carierei literare a aceluiasi scriitor. Astfel, literatura absurdului prezinta, în lumea contemporana a literelor, o varietate de pozitii adoptate, ireductibile la formule univoce, simpliste. Exista însa generalizari valabile care fixeaza în istoria literara locul unei productii oricât de variate si îi contureaza un profil. Fara sa constituie o scoala, nefiind o simpla moda ori o maladie, cum a fost considerata, literatura absurdului ni se înfati­seaza de la început ca un fenomen de criza. Analizele ulterioare vor specifica acest aspect al ei, scotând în evidenta altele.