FINALITATEA UNIVERSALĂ sI FINALITATEA VIEŢII

(DETERMINAREA OMULUI)

Dintre variatele curente ce strabat viata spirituala a omenirii, atentia noastra este retinuta de un curent ce se caracterizeaza prin aceea ca îndeparteaza notiunea de scop din domeniile carora ea nu le apartine. Finalitatea este o anumita modalitate în desfasurarea fenomenelor. Despre finalitate putem vorbi, în adevaratul înteles al 959d314j cuvîntului, numai atunci cînd lucrurile nu se petrec, ca în cazul raportului dintre cauza si efect, cînd un fenomen anterior determina un fenomen de mai tîrziu, ci invers, adica atunci cînd un fenomen ulterior actioneaza determinant asupra unui fenomen anterior. Deocamdata acest lucru îl întîlnim numai în actiunile omenesti. Omul savîrseste o actiune pe care si-o reprezinta dinainte si se lasa determinat în actiunea sa de aceasta reprezentare. Elementul ulterior - actiunea - actioneaza cu ajutorul reprezentarii asupra elementului anterior, asupra omului care actioneaza. Dar, pentru stabilirea raportului de finalitate, aceasta cale indirecta - prin reprezentare - este absolut necesara.

Într-un proces care se compune din cauza si efect trebuie sa deosebim perceptia de notiune. Perceptia cauzei premerge perceptiei efectului; cauza si efectul ar ramîne, în constienta noastra, pur si simplu una lînga alta, daca nu le-am putea lega una de alta prin notiunile lor corespunzatoare. Perceptia efectului poate urma întotdeauna numai dupa aceea a cauzei. Daca vrem ca efectul sa aiba o influenta reala asupra cauzei, trebuie sa recurgem neaparat la factorul conceptual. Caci factorul perceptibil al efectului nici nu exista înaintea cauzei. Cel care afirma ca floarea ar fi scopul radacinii, deci ca floarea ar avea influenta asupra radacinii, o poate face numai despre acel factor al florii pe care îl constata la aceasta cu ajutorul gîndirii sale. Caci pe vremea cînd se formau radacinile, factorul perceptibil al florii nu avea înca nici o existenta. Pentru a putea vorbi despre finalitate nu e suficient sa stabilim numai o regula, un raport conceptual între un fenomen ulterior si unul anterior, ci notiunea (legea) efectului trebuie sa influenteze cauza în mod real, printr-un proces perceptibil. Dar o asemenea influenta, influenta perceptibila a unei notiuni asupra unui lucru oarecare, poate fi observata numai în actiunile omenesti. Asadar, notiunea finalitatii nu se poate aplica decît aici. Constienta naiva, care pune pret numai pe lucrurile perceptibile, cauta - asa cum am aratat adeseori - realitati perceptibile si acolo unde nu putem gasi decît realitati conceptuale. În fenomenele perceptibile ea cauta înlantuiri perceptibile si, daca nu le poate afla, le viseaza în acestea. Notiunea scopului, asa cum o întîlnim în actiunea subiectiva a omului, este un element potrivit pentru astfel de înlantuiri visate. Omul naiv stie cum face el un lucru si, din aceasta, trage concluzia ca natura procedeaza la fel. În înlantuirile pur conceptuale din natura el nu vede numai forte invizibile, ci si scopuri reale imperceptibile. Omul îsi face uneltele conform unui scop; pentru realistul naiv, Creatorul zideste organismele dupa aceeasi reteta. Numai în mod cu totul treptat aceasta falsa notiune a finalitatii dispare din stiinta. În filosofie ea produce o dezordine destul de grava înca si astazi. Oamenii se întreaba aici de finalitatea extrauniversala a universului, de determinarea (deci si de scopul) extrauman al omului etc.

Exceptînd actiunea omeneasca, monismul respinge notiunea finalitatii în toate domeniile. El cauta legi naturale, dar nu finalitati naturale. Finalitatile naturale sînt ipoteze arbitrare, întocmai ca fortele imperceptibile. Dar, din punct de vedere al monismului, tot ca ipoteze nejustificate trebuie socotite si scopurile pe care nu omul însusi si le propune în viata. O actiune capata un continut de finalitate abia prin om, caci finalitatea ia nastere prin realizarea unei idei. În sens realist, însa, ideea devine activa numai în om. De aceea viata omeneasca are telul si determinarea pe care i-o da omul. La întrebarea: "care este menirea omului în viata?", monismul nu poate raspunde decît: aceea pe care si-o pune în fata el însusi. Menirea mea în lume nu este dinainte determinata, ci este întotdeauna aceea pe care eu însumi mi-o aleg. Eu nu-mi parcurg viata pe un itinerar dinainte stabilit.

Ideile pot fi realizate ca finalitate numai de catre oameni. Prin urmare, este inadmisibil a vorbi despre încorporarea ideilor în istorie. Expresii ca aceasta: "istoria este evolutia omului spre libertate", sau realizarea ordinii morale a lumii etc., din punct de vedere monist nu au nici un temei.

Sustinatorii finalitatii îsi închipuie ca odata cu aceasta conceptie trebuie sa renunte numaidecît la orice ordine si armonie a lumii. Putem auzi, de pilda, pe Robert Hamerling (Atomistica vointei, vol. II, pag.201): "Atît timp cît exista porniri în natura, este o nebunie a tagadui finalitatile din ea".

"Asa dupa cum conformatia unui organ al corpului omenesc nu este determinata de vreo idee ce pluteste în aer, ci de raportul sau fata de tot, fata de corpul caruia acest organ îi apartine, tot asa conformatia tuturor fiintelor din natura - plante, animale sau oameni - nu este determinata si conditionata de o idee ce pluteste în aer, ci de principiul plasmuitor de forma al unui tot mai mare, de un principiu care se manifesta si modeleaza ca finalitate în întreaga natura". Iar la pagina 191 din acelasi volum: "Teoria finalitatii afirma numai ca în ciuda tuturor incomoditatilor si nenumaratelor chinuri ale acestei vieti creaturale, în creatiunile si în evolutiile naturii este prezenta, în mod evident, o finalitate superioara si un plan superior - un plan si o finalitate, însa care se realizeaza numai în cadrul legilor naturii si nu într-o lume de basm, în care vietii nu i-ar sta în fata moartea, devenirea n-ar avea în fata sa pieirea cu toate treptele intermediare - mai mult sau mai putin placute - dar care, în nici un caz, nu pot fi evitate. Gasesc destul de caraghios faptul ca potrivnicii finalismului opun unei lumi de minuni ale finalitatii, asa cum le întîlnim în toate domeniile naturii, niste gramezi de gunoaie, cu greu adunate, de nonfinalitati, presupuse sau reale, totale sau partiale".

Ce se numeste aici finalitate? O concordanta de perceptii spre un tot. Dar, fiindca la baza tuturor perceptiilor stau legi (idei) pe care le aflam cu ajutorul gîndirii, concordanta de finalitate a partilor constitutive dintr-un tot perceptibil nu este decît o concordanta ideala a partilor constitutive ale unui tot ideal ce sta la temelia acestui tot perceptibil. Cei care spun ca animalul sau omul nu este determinat de o idee ce pluteste în aer, recurg la o expresie nepotrivita, si este suficient a rectifica aceasta expresie, pentru ca ea sa-si piarda, de la sine, caracterul ei absurd. Desigur, animalul nu este determinat de o idee ce pluteste în aer, ci de o idee ce este înnascuta si care constituie adevarata sa fiinta. Tocmai fiindca ideea nu se gaseste în afara lucrului, ci înauntrul acestuia si actioneaza ca fiind fiinta acestuia, nu se poate vorbi de finalitate. Tocmai cel care neaga ca fiintele naturii sînt determinate din afara (indiferent ca ideea pluteste în aer sau ca exista în afara creaturii, în spiritul unui Creator universal), trebuie sa admita ca aceste fiinte nu sînt determinate din exterior, ca finalitate si dupa un anumit plan, ci sînt determinate din interior, în mod cauzal si dupa anumite legi. Eu construiesc în sens de finalitate o masina numai atunci cînd stabilesc între piesele sale o legatura, pe care ele nu o au de la natura. Finalitatea acestei constructii consta din faptul ca am pus la temelia masinii, ca idee, felul ei de a functiona. Prin aceasta masina a devenit un obiect de perceptie cu ideea corespunzatoare. Asemenea fiinte sînt si fiintele naturii. Cel care crede ca un lucru cuprinde în sine o finalitate numai fiindca este construit dupa anumite legi, poate folosi aceasta denumire tot atît de bine si pentru fiintele naturii. Numai ca aceasta finalitate nu trebuie confundata cu aceea a actiunii subiective a omului. Pentru a putea vorbi de finalitate este absolut necesar ca factorul cauzal ce actioneaza sa fie o notiune si anume aceea a efectului. Dar nicaieri nu putem descoperi în natura notiuni care sa aiba functia de cauza; notiunea ni se înfatiseaza întotdeauna numai ca o corelatie ideala de la cauza la efect. Cauzele exista în natura numai sub forma de perceptii.

Dualismul poate vorbi despre finalitatile universale si despre finalitatile naturii. Acolo unde perceptia noastra identifica o legatura normativa de la cauza la efect, dualismul poate presupune ca noi vedem numai oglindirea unei legaturi, în care fiinta absoluta a lumii si-a realizat finalitatile sale. Pentru monism, odata cu absoluta fiinta universala, inaccesibila experientei si care poate fi conceputa numai ipotetic, cade si temeiul acceptarii finalitatilor universale si naturale.

Adaos la noua editie (1918). Reflectînd impartial asupra celor de mai sus, nu vom mai putea ajunge la concluzia ca, neadmitînd finalitatea în actiunile extraumane, autorul acestei expuneri ar adopta punctul de vedere al gînditorilor care abandoneaza aceasta idee doar pentru a-si crea posibilitatea de a concepe tot ceea ce se gaseste în afara actiunii omenesti - si apoi chiar si pe aceasta - numai ca fenomen natural. De aceasta primejdie ne ocroteste si împrejurarea ca în aceasta carte procesul de gîndire este prezentat ca un proces spiritual pur. Daca ideea finalitatii este respinsa aici si în ceea ce priveste lumea spirituala ce se afla în afara actiunii omenesti, aceasta se datoreaza faptului ca în aceasta lume spirituala ni se reveleaza un principiu superior finalitatii ce se realizeaza în omenire. si daca despre determinarea de finalitate a genului uman, conceputa dupa modelul unei finalitati omenesti, s-a vorbit ca despre o idee gresita, am vrut sa spunem ca omul particular îsi pune în fata finalitati si ca din aceste finalitati se compune rezultatul activitatii totale a omenirii. Fata de componentele sale - finalitatile omenesti - acest rezultat este atunci o realitate superioara.