FINALITATEA UNIVERSALĂ sI FINALITATEA VIEŢII

(DETERMINAREA OMULUI)

Dintre variatele curente ce strabat viata spirituala a omenirii, atentia noastra este retinuta de un curent ce se caracterizeaza prin aceea ca īndeparteaza notiunea de scop din domeniile carora ea nu le apartine. Finalitatea este o anumita modalitate īn desfasurarea fenomenelor. Despre finalitate putem vorbi, īn adevaratul īnteles al 959d314j cuvīntului, numai atunci cīnd lucrurile nu se petrec, ca īn cazul raportului dintre cauza si efect, cīnd un fenomen anterior determina un fenomen de mai tīrziu, ci invers, adica atunci cīnd un fenomen ulterior actioneaza determinant asupra unui fenomen anterior. Deocamdata acest lucru īl īntīlnim numai īn actiunile omenesti. Omul savīrseste o actiune pe care si-o reprezinta dinainte si se lasa determinat īn actiunea sa de aceasta reprezentare. Elementul ulterior - actiunea - actioneaza cu ajutorul reprezentarii asupra elementului anterior, asupra omului care actioneaza. Dar, pentru stabilirea raportului de finalitate, aceasta cale indirecta - prin reprezentare - este absolut necesara.

Īntr-un proces care se compune din cauza si efect trebuie sa deosebim perceptia de notiune. Perceptia cauzei premerge perceptiei efectului; cauza si efectul ar ramīne, īn constienta noastra, pur si simplu una līnga alta, daca nu le-am putea lega una de alta prin notiunile lor corespunzatoare. Perceptia efectului poate urma īntotdeauna numai dupa aceea a cauzei. Daca vrem ca efectul sa aiba o influenta reala asupra cauzei, trebuie sa recurgem neaparat la factorul conceptual. Caci factorul perceptibil al efectului nici nu exista īnaintea cauzei. Cel care afirma ca floarea ar fi scopul radacinii, deci ca floarea ar avea influenta asupra radacinii, o poate face numai despre acel factor al florii pe care īl constata la aceasta cu ajutorul gīndirii sale. Caci pe vremea cīnd se formau radacinile, factorul perceptibil al florii nu avea īnca nici o existenta. Pentru a putea vorbi despre finalitate nu e suficient sa stabilim numai o regula, un raport conceptual īntre un fenomen ulterior si unul anterior, ci notiunea (legea) efectului trebuie sa influenteze cauza īn mod real, printr-un proces perceptibil. Dar o asemenea influenta, influenta perceptibila a unei notiuni asupra unui lucru oarecare, poate fi observata numai īn actiunile omenesti. Asadar, notiunea finalitatii nu se poate aplica decīt aici. Constienta naiva, care pune pret numai pe lucrurile perceptibile, cauta - asa cum am aratat adeseori - realitati perceptibile si acolo unde nu putem gasi decīt realitati conceptuale. Īn fenomenele perceptibile ea cauta īnlantuiri perceptibile si, daca nu le poate afla, le viseaza īn acestea. Notiunea scopului, asa cum o īntīlnim īn actiunea subiectiva a omului, este un element potrivit pentru astfel de īnlantuiri visate. Omul naiv stie cum face el un lucru si, din aceasta, trage concluzia ca natura procedeaza la fel. Īn īnlantuirile pur conceptuale din natura el nu vede numai forte invizibile, ci si scopuri reale imperceptibile. Omul īsi face uneltele conform unui scop; pentru realistul naiv, Creatorul zideste organismele dupa aceeasi reteta. Numai īn mod cu totul treptat aceasta falsa notiune a finalitatii dispare din stiinta. Īn filosofie ea produce o dezordine destul de grava īnca si astazi. Oamenii se īntreaba aici de finalitatea extrauniversala a universului, de determinarea (deci si de scopul) extrauman al omului etc.

Exceptīnd actiunea omeneasca, monismul respinge notiunea finalitatii īn toate domeniile. El cauta legi naturale, dar nu finalitati naturale. Finalitatile naturale sīnt ipoteze arbitrare, īntocmai ca fortele imperceptibile. Dar, din punct de vedere al monismului, tot ca ipoteze nejustificate trebuie socotite si scopurile pe care nu omul īnsusi si le propune īn viata. O actiune capata un continut de finalitate abia prin om, caci finalitatea ia nastere prin realizarea unei idei. Īn sens realist, īnsa, ideea devine activa numai īn om. De aceea viata omeneasca are telul si determinarea pe care i-o da omul. La īntrebarea: "care este menirea omului īn viata?", monismul nu poate raspunde decīt: aceea pe care si-o pune īn fata el īnsusi. Menirea mea īn lume nu este dinainte determinata, ci este īntotdeauna aceea pe care eu īnsumi mi-o aleg. Eu nu-mi parcurg viata pe un itinerar dinainte stabilit.

Ideile pot fi realizate ca finalitate numai de catre oameni. Prin urmare, este inadmisibil a vorbi despre īncorporarea ideilor īn istorie. Expresii ca aceasta: "istoria este evolutia omului spre libertate", sau realizarea ordinii morale a lumii etc., din punct de vedere monist nu au nici un temei.

Sustinatorii finalitatii īsi īnchipuie ca odata cu aceasta conceptie trebuie sa renunte numaidecīt la orice ordine si armonie a lumii. Putem auzi, de pilda, pe Robert Hamerling (Atomistica vointei, vol. II, pag.201): "Atīt timp cīt exista porniri īn natura, este o nebunie a tagadui finalitatile din ea".

"Asa dupa cum conformatia unui organ al corpului omenesc nu este determinata de vreo idee ce pluteste īn aer, ci de raportul sau fata de tot, fata de corpul caruia acest organ īi apartine, tot asa conformatia tuturor fiintelor din natura - plante, animale sau oameni - nu este determinata si conditionata de o idee ce pluteste īn aer, ci de principiul plasmuitor de forma al unui tot mai mare, de un principiu care se manifesta si modeleaza ca finalitate īn īntreaga natura". Iar la pagina 191 din acelasi volum: "Teoria finalitatii afirma numai ca īn ciuda tuturor incomoditatilor si nenumaratelor chinuri ale acestei vieti creaturale, īn creatiunile si īn evolutiile naturii este prezenta, īn mod evident, o finalitate superioara si un plan superior - un plan si o finalitate, īnsa care se realizeaza numai īn cadrul legilor naturii si nu īntr-o lume de basm, īn care vietii nu i-ar sta īn fata moartea, devenirea n-ar avea īn fata sa pieirea cu toate treptele intermediare - mai mult sau mai putin placute - dar care, īn nici un caz, nu pot fi evitate. Gasesc destul de caraghios faptul ca potrivnicii finalismului opun unei lumi de minuni ale finalitatii, asa cum le īntīlnim īn toate domeniile naturii, niste gramezi de gunoaie, cu greu adunate, de nonfinalitati, presupuse sau reale, totale sau partiale".

Ce se numeste aici finalitate? O concordanta de perceptii spre un tot. Dar, fiindca la baza tuturor perceptiilor stau legi (idei) pe care le aflam cu ajutorul gīndirii, concordanta de finalitate a partilor constitutive dintr-un tot perceptibil nu este decīt o concordanta ideala a partilor constitutive ale unui tot ideal ce sta la temelia acestui tot perceptibil. Cei care spun ca animalul sau omul nu este determinat de o idee ce pluteste īn aer, recurg la o expresie nepotrivita, si este suficient a rectifica aceasta expresie, pentru ca ea sa-si piarda, de la sine, caracterul ei absurd. Desigur, animalul nu este determinat de o idee ce pluteste īn aer, ci de o idee ce este īnnascuta si care constituie adevarata sa fiinta. Tocmai fiindca ideea nu se gaseste īn afara lucrului, ci īnauntrul acestuia si actioneaza ca fiind fiinta acestuia, nu se poate vorbi de finalitate. Tocmai cel care neaga ca fiintele naturii sīnt determinate din afara (indiferent ca ideea pluteste īn aer sau ca exista īn afara creaturii, īn spiritul unui Creator universal), trebuie sa admita ca aceste fiinte nu sīnt determinate din exterior, ca finalitate si dupa un anumit plan, ci sīnt determinate din interior, īn mod cauzal si dupa anumite legi. Eu construiesc īn sens de finalitate o masina numai atunci cīnd stabilesc īntre piesele sale o legatura, pe care ele nu o au de la natura. Finalitatea acestei constructii consta din faptul ca am pus la temelia masinii, ca idee, felul ei de a functiona. Prin aceasta masina a devenit un obiect de perceptie cu ideea corespunzatoare. Asemenea fiinte sīnt si fiintele naturii. Cel care crede ca un lucru cuprinde īn sine o finalitate numai fiindca este construit dupa anumite legi, poate folosi aceasta denumire tot atīt de bine si pentru fiintele naturii. Numai ca aceasta finalitate nu trebuie confundata cu aceea a actiunii subiective a omului. Pentru a putea vorbi de finalitate este absolut necesar ca factorul cauzal ce actioneaza sa fie o notiune si anume aceea a efectului. Dar nicaieri nu putem descoperi īn natura notiuni care sa aiba functia de cauza; notiunea ni se īnfatiseaza īntotdeauna numai ca o corelatie ideala de la cauza la efect. Cauzele exista īn natura numai sub forma de perceptii.

Dualismul poate vorbi despre finalitatile universale si despre finalitatile naturii. Acolo unde perceptia noastra identifica o legatura normativa de la cauza la efect, dualismul poate presupune ca noi vedem numai oglindirea unei legaturi, īn care fiinta absoluta a lumii si-a realizat finalitatile sale. Pentru monism, odata cu absoluta fiinta universala, inaccesibila experientei si care poate fi conceputa numai ipotetic, cade si temeiul acceptarii finalitatilor universale si naturale.

Adaos la noua editie (1918). Reflectīnd impartial asupra celor de mai sus, nu vom mai putea ajunge la concluzia ca, neadmitīnd finalitatea īn actiunile extraumane, autorul acestei expuneri ar adopta punctul de vedere al gīnditorilor care abandoneaza aceasta idee doar pentru a-si crea posibilitatea de a concepe tot ceea ce se gaseste īn afara actiunii omenesti - si apoi chiar si pe aceasta - numai ca fenomen natural. De aceasta primejdie ne ocroteste si īmprejurarea ca īn aceasta carte procesul de gīndire este prezentat ca un proces spiritual pur. Daca ideea finalitatii este respinsa aici si īn ceea ce priveste lumea spirituala ce se afla īn afara actiunii omenesti, aceasta se datoreaza faptului ca īn aceasta lume spirituala ni se reveleaza un principiu superior finalitatii ce se realizeaza īn omenire. si daca despre determinarea de finalitate a genului uman, conceputa dupa modelul unei finalitati omenesti, s-a vorbit ca despre o idee gresita, am vrut sa spunem ca omul particular īsi pune īn fata finalitati si ca din aceste finalitati se compune rezultatul activitatii totale a omenirii. Fata de componentele sale - finalitatile omenesti - acest rezultat este atunci o realitate superioara.