Faptul-de-a-fi-aici-ca-loc-de-deschidere si discursul

Faptul-de-a-fi-aici-ca-loc-de-deschidere si discursul. Limba

Existentialii fundamentali care constituie fiinta locului-de-deschidere (das Da), adica starea de deschidere a faptului-de-a-fi-īn-lume, sīnt situarea afectiva si īntelegerea. Īntelegerea adaposteste īn sine posibilitatea explicitarii, adica a aproprierii a ceea ce este īnteles. Īn masura īn care situarea afectiva este la fel de originara ca īntelegerea, ea presupune un anumit grad de īntelegere. Tot astfel, ei īi corespunde si o anumita explicitabilitate. Atunci cīnd am discutat enuntul, am vazut ca el este un derivat al explicitarii si ca reprezinta un caz extrem al acesteia. Lamurirea celei de a treia semnificatii a enuntului - enuntul īn calitate de comunicare (rostire pur si simplu) - ne-a condus la conceptele de "spunere" si "vorbire", care, cu buna stiinta, n-au fost pīna acum luate īn discutie. Faptul ca limba devine, acum abia, tema noastra vrea sa arate ca acest fenomen īsi are radacinile īn constitutia existentiala a starii de deschidere a Dasein-ului. Fundamentul existential-ontologic al limbii (Sprache) este discursul (Rede). [161] Acest fenomen a fost deja constant utilizat īn interpretarea de pīna acum a situarii afective, a īntelegerii, a explicitarii si a enuntului, īnsa fara sa-l fi implicat īn analiza tematica.

Discursul este, existential vorbind, tot atīt de originar ca situarea afectiva si īntelegerea. Inteligibilitatea, chiar īnainte de a interveni o explicitare care sa o aproprieze, este din capul locului una articulata. Discursul este articularea inteligibilitatii. De aceea el se afla deja la temeiul explicitarii si enuntului. Ceea ce este articulabil prin explicitare si, astfel, chiar mai originar prin discurs, este tocmai ceea ce am numit "sens". Ceea ce este articulat ca atare prin articularea pe care o aduce cu sine discursul īl numim acum ansamblu de semnificatii. Acesta poate fi descompus īn semnificatii. Semnificatiile, īn spet 646y2416g a ceea ce a fost articulat din sfera a ceea ce poate fi articulat, sīnt īntotdeauna purtatoare de sens. Daca discursul, adica articularea inteligibilitatii locului-de-deschidere (das Da), este un existential originar al starii de deschidere, iar aceasta este constituita primordial prin faptul-de-a-fi-īn-lume, atunci discursul, la rīndul lui, trebuie sa aiba īn chip esential un fel de a fi specific mundan. Inteligibilitatea, inteligibilitate care presupune deopotriva si situarea afectiva, proprie faptului-de-a-fi-īn-lume, se exprima ca discurs. Ansamblul de semnificatii al inteligibilitatii ajunge la cuvīnt. Semnificatiilor li se alatura cuvinte. Ceea ce īnsa nu īnseamna ca avem de-a face cu lucruri-cuvinte prevazute cu semnificatii.

Exteriorizarea prin rostire a discursului este limba. Aceasta totalitate de cuvinte prin care discursul īsi are propria lui fiinta "mundana" devine astfel, ca fiintarea intramundana, ceva ce poate fi aflat asemeni unei fiintari-la-īndemīna. Limba poate fi sparta īn lucruri-cuvinte simplu-prezente. Discursul este, existential vorbind, limba, deoarece fiintarea, a carei stare de deschidere ea o articuleaza la nivelul de semnificatie, are felul de a fi al faptului-de-a-fi-īn-lume, unul aruncat si dependent de "lume".

Īn calitatea lui de constitutie existentiala a starii de deschidere a Dasein-ului, discursul este constitutiv pentru existenta acestuia. Vorbirii pe care o implica discursul īi apartin, ca posibilitati ale sale, ascultarea si tacerea. Īn aceste fenomene, functia constitutiva a discursului pentru existentialitatea existentei devine pentru prima data pe de-a-ntregul limpede. Dar ceea ce se impune īn prima instanta este degajarea si elaborarea structurii discursului ca atare.

Actul discursului reprezinta articularea "semnificanta" a inteligibilitatii faptului-de-a-fi-īn-lume, caruia īi apartine faptul-de-a-fi-laolalta si care se mentine de fiecare data īntr-o modalitate determinata a faptului-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul īn spatiul preocuparii. Acest fapt-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul este unul discursiv, īn masura īn care aprobam, tagaduim, pretindem, avertizam, rostim ceva, consultam pe un altul, intervenim īn favoarea cuiva, "producem enunturi", ca si īn masura īn care vorbim sub forma "tinerii unui discurs". Actul discursului este discurs despre. Acest ceva despre care vorbim īn discurs nu are īn chip necesar - si cel mai adesea el chiar nu are deloc - caracterul [162] de tema a unui enunt care determina [simpla-prezenta]. Pīna si un ordin are un "despre" al sau; dorinta de asemenea. Interventia īn favoarea cuiva nu e lipsita nici ea de un "despre". Discursul are īn chip necesar acest moment structural, deoarece el contribuie la constituirea starii de deschidere proprii faptului-de-a-fi-īn-lume, fiind astfel modelat īn structura lui proprie dupa aceasta constitutie fundamentala a Dasein-ului. Lucrul despre care vorbim īn discurs (das Beredete) este "abordat" (angeredet) īntotdeauna īntr-o privinta anume si īn anumite limite. Īn orice discurs (Rede) exista ceva spus ca atare īn discurs (ein Geredetes als solches), ceva rostit ca atare ori de cīte ori e vorba de o dorinta, de o interogare, de o exprimare cu privire la ceva. Prin acest ceva care e rostit discursul se comunica.

Asa cum analiza a aratat deja, fenomenul comunicarii trebuie īnteles īntr-un sens ontologic larg. "Comunicarea" enuntiativa, īn care, de pilda, se dau informatii, este un caz particular al comunicarii concepute īn principiu existential. Prin aceasta din urma se constituie articularea faptului-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul la nivelul īntelegerii. Prin ea ne este "īmpartasita" situarea afectiva comuna si īntelegerea pe care o presupune fiinta-laolalta. Comunicarea nu este niciodata ceva asemeni unui transport de trairi, sa spunem al unor pareri si dorinte din interiorul unui subiect īn interiorul altuia. Dasein-ul-laolalta este deja īn chip esential manifest īn situarea afectiva comuna si īn īntelegerea comuna. Prin discurs, fiinta-laolalta este "explicit" īmpartasita, adica ea este deja, numai ca neīmpartasita, īn sensul ca nu a fost luata īn posesie si īnsusita ca atare.

Orice discurs despre., care comunica prin ceea ce este spus īn discurs, are totodata caracterul exprimarii. Īn discurs Dasein-ul se ex-prima nu deoarece īn prima instanta el este īncapsulat ca un "interior" care se opune unui exterior, ci deoarece, ca fapt-de-a-fi-īn-lume, el este deja "afara" atunci cīnd īntelege. Ceea ce este exprimat este tocmai faptul-de-a-fi-īn-afara, adica felul de fiecare data al situarii afective (al dispozitiei); iar aceasta, dupa cum am aratat, priveste deplina stare de deschidere a faptului-de-a-salaslui-īn. Faptul-de-a-salaslui-īn si situarea afectiva ce-i corespunde sīnt aduse la cunostinta īn discurs si au drept indice lingvistic intonatia, modulatia, ritmul discursului, "felul de a vorbi". Comunicarea posibilitatilor existentiale ale situarii afective, adica deschiderea existentei, poate sa devina un tel propriu al discursului "poetic".

Discursul este articularea pe masura semnificatiilor a inteligibilitatii pe care o presupune faptul-de-a-fi-īn-lume si a situarii afective care o īnsoteste. Discursului īi apartin ca momente constitutive: "despre ce"-ul (lucrul despre care vorbim īn discurs), ceea ce se spune ca atare īn discurs, comunicarea si aducerea la cunostinta. Acestea nu sīnt proprietati care pot fi sesizate doar la nivel empiric īn limba, ci sīnt caracteristici [163] existentiale ce-si au radacinile īn constitutia de fiinta a Dasein-ului si care, ele chiar, fac ontologic cu putinta ceva precum limba. Īn configuratia lingvistica factica a unui discurs anume, unele din aceste momente pot foarte bine sa lipseasca, īn speta sa ramīna neobservate. Faptul ca adesea ele nu ajung sa fie exprimate "verbal" este doar semnul unui gen aparte de discurs, care, īn masura īn care este discurs, trebuie de fiecare data sa aiba structurile amintite īn totalitatea lor.

Īncercarile de a suprinde "esenta limbii" s-au orientat īntotdeauna catre unul sau altul dintre aceste momente si ele au conceput limba mergīnd pe firul calauzitor al ideii de "expresie", de "forma simbolica", de comunicare ca "enunt", de "īmpartasire" a unor trairi sau de "īntruchipari" ale vietii. Īnsa chiar daca am pune aceste diferite determinatii fragmentare laolalta īntr-o maniera sincretica, nu am dobīndi cītusi de putin o definitie pe deplin satisfacatoare a limbii. Pentru ca hotarītoare ramīne elaborarea anterioara a īntregului ontologic-existential al structurii discursului pe temeiul analiticii Dasein-ului.

Legatura discursului cu īntelegerea si inteligibilitatea devine limpede daca luam īn considerare o posibilitate existentiala ce apartine īnsusi actului discursiv, īn speta ascultarea. Nu e defel īntīmplator ca atunci cīnd nu am auzit "bine" spunem ca nu am "īnteles". Ascultarea este constitutiva pentru actul discursiv. si īntocmai cum emisia verbala este īntemeiata īn discurs, tot astfel perceprea acustica este īntemeiata īn ascultare. Ascultarea spusei cuiva este modul existential al Dasein-ului de a fi deschis ca fiinta-laolalta pentru celalalt. Putem chiar spune ca ascultarea constituie deschiderea primordiala si autentica a Dasein-ului pentru putinta sa de a fi cea mai proprie, ca ascultare a vocii prietenului pe care fiecare Dasein īl poarta cu sine. Dasein-ul asculta deoarece īntelege. Ca fapt-de-a-fi-īn-lume laolalta cu altii prin īntelegere, Dasein-ul este "ascultator" fata de Dasein-ul laolalta si fata de el īnsusi si tocmai prin aceasta "ascultare" el īsi realizeaza apartenenta. Faptul-de-a-se-asculta-unul-pe-altul, prin care prinde chip fiinta-laolalta, are ca modalitati posibile: faptul de a urma pe cineva, de a-l īnsoti, dar si modurile privative, precum refuzul de a asculta, īmpotrivirea, sfidarea, aversiunea (?).

Pe baza acestei putinte existentiale de a asculta, care este una primordiala, devine posibil ceva precum auzirea, care, ea īnsasi, este fenomenal vorbind mai originara decīt ceea ce īn psihologie se determina ca fiind "mai īntīi" auzire, īn speta sesizarea tonurilor si perceperea sunetelor. Auzirea are, la rīndul ei, felul de a fi al ascultarii care presupune īntelegerea. "Mai īntīi" noi nu auzim niciodata zgomote si complexe sonore, ci masina care huruie sau motocicleta. Auzim coloana īn mars, auzim crivatul, ciocanitoarea, auzim focul trosnind.

E nevoie de o atitudine foarte artificiala si complicata a mintii pentru "a auzi" un "zgomot pur". Īnsa faptul ca noi auzim mai īntīi motociclete si masini este dovada fenomenala ca Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-īn-lume se afla, de fiecare data deja, īn-preajma fiintarii-la-īndemīna intramundane si nicidecum mai īntīi īn-preajma "senzatiilor" al caror valmasag ar trebui sa primeasca īn prealabil o forma pentru a da nastere trambulinei de pe care subiectul sa poata sari pentru a avea īn sfīrsit acces la o "lume". Fiind determinat īn chip esential prin īntelegere, Dasein-ul este mai īntīi īn-preajma a ceea ce este īnteles.

Chiar si īn ascultarea explicita a discursului altuia īntelegem mai īntīi ceea ce se spune, mai precis exprimat, noi sīntem deja din capul locului cu celalalt īn-preajma fiintarii despre care este vorba īn discursul. Ar fi gresit sa spunem ca auzim mai īntīi ceea ce este exprimat īn emisia verbala. Chiar si atunci cīnd vorbirea e neclara sau cīnd limba ne este straina, auzim mai īntīi cuvinte ininteligibile si nu o multitudine de elemente tonale.

Cīnd ascultam, asa zicīnd, (?)"despre ce"-ul discursului, putem desigur auzi īn acelasi timp felul īn care lucrul e spus, "dictia", si totusi asta se īntīmpla numai daca e vorba de o īntelegere comuna prealabila a ceea ce e spus īn discurs; caci numai astfel apare posibilitatea de a aprecia daca felul īn care lucrul e spus se potriveste cu "despre ce"-ul tematic al discursului.

La fel contra-discursul īn calitate de raspuns rezulta mai īntīi direct din īntelegerea "despre ce"-ului discursului deja "īmpartasit" prin fiinta-laolalta.

Numai atunci cīnd e data posibilitatea existentiala a actului discursiv si a ascultarii, numai atunci cineva poate auzi. Cine "nu stie sa asculte" si "trebuie sa simta pe pielea lui", acela este pesemne cu totul capabil - si tocmai de aceea - sa auda*(?). Cīnd nu facem decīt sa ascultam īn dreapta si īn stīnga, avem de-a face cu o privatie a īntelegerii pe care o presupune ascultarea. Actul discursiv si ascultarea īsi au temeiul īn īntelegere. Iar īntelegerea nu ia nastere nici prin excesul de vorbe, nici prin preocuparea expresa de a asculta ce se spune īn jur. Numai cine īn prealabil īntelege poate sa auda.

Acelasi fundament existential īl are si o alta posibilitate esentiala a actului discursiv, anume tacerea. Cine tace īn timpul unei convorbiri poate "sa dea de īnteles", adica sa ajute īntelegerii īn chip mai autentic decīt cel care nu-si dramuieste cuvīntul. A vorbi abundent despre ceva nu reprezinta defel o garantie pentru progresul īntelegerii. Dimpotriva: vorbirea care nu se mai sfīrseste acopera ceea ce este īnteles si īl aduce la o limpezime aparenta, īn speta la incomprehensibilitatea trivialului. A tacea nu īnseamna īnsa a fi mut. Dimpotriva, cine e mut are tendinta de "a vorbi". Un om mut nu numai ca nu a dovedit ca poate [165] tacea, dar lui īi si lipseste orice posibilitate pentru a dovedi asa ceva. si cineva caruia, prin natura sa, nu īi sta īn obicei sa vorbeasca, arata tot atīt de putin precum cel mut ca el tace si ca poate sa taca. Cine nu spune niciodata nimic nici nu poate, la un moment dat, sa taca. Numai īn adevaratul discurs e cu putinta tacerea autentica. Pentru ca sa poata sa taca, Dasein-ul trebuie sa aiba ceva de spus, adica trebuie sa dispuna de o stare de deschidere autentica si bogata de sine īnsusi. Atunci discretia devine manifesta si "flecareala" este suprimata. Ca mod al actului discursiv, discretia articuleaza atīt de originar inteligibilitatea pe care o pune īn joc Dasein-ul, īncīt tocmai din ea ia nastere adevarata putinta de a asculta si faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul capata deplina transparenta.

Deoarece pentru fiinta locului-de-deschidere, adica pentru situarea afectiva si pentru īntelegere, discursul este constitutiv, iar deoarece Dasein īnseamna fapt-de-a-fi-īn-lume, Dasein-ul s-a exprimat deja ca fapt-de-a-salaslui-īn de tip discursiv. Dasein-ul are limba. E oare īntīmplator faptul ca grecii, al caror mod de a exista cotidian īsi mutase centrul de greutate īn faptul-vorbirii-unul-cu-altul si care, deopotriva, "aveau ochi" sa vada, au ajuns sa determine esenta omului - īn interpretarea prefilozofica, cīt si īn cea filozofica a Dasein-ului - ca złon lŅgon ocon Explicitarea ulterioara a acestei definitii a omului īn sensul de animal rationale, "vietuitoare dotata cu ratiune", nu e, ce-i drept, "falsa", īnsa ea ascunde terenul fenomenal din care aceasta definitie a Dasein-ului a fost extrasa. Omul se arata ca fiintare care vorbeste. Acest lucru nu īnseamna ca omului īi e proprie posibilitatea emisiei verbale, ci ca aceasta fiintare este īn modul des-coperirii lumii si a Dasein-ului īnsusi. Grecii nu au nici un cuvīnt pentru "limba"; ei au īnteles acest fenomen "mai īntīi" ca discurs. Īnsa deoarece lŅgoj-ul a ajuns sub privirea meditatiei filozofice cu sensul precumpanitor de enunt, elaborarea structurilor fundamentale ale formelor si componentelor discursului s-a realizat pe firul calauzitor al acestui logos. Gramatica si-a cautat fundamentul īn "logica" acestui logos. Īnsa "logica" īsi are temeiul īn ontologia a ceea-ce-este-simplu-prezent. Continutul de baza al "categoriilor de semnificatie", trecut īn stiinta ulterioara a limbii si luat si astazi drept etalon, este orientat dupa discurs ca enunt. Īnsa daca, dimpotriva, luam acest fenomen īn mod fundamental īn sensul originar si amplu al unui existential, atunci reasezarea stiintei limbii pe fundamente ontologic mai originare devine o necesitate. Sarcina unei eliberari a gramaticii de logica are nevoie īn prealabil de o īntelegere pozitiva a structurii apriorice fundamentale a discursului īn general ca existential si nu poate fi realizata ulterior [166] prin ameliorarea si completarea a ceea ce s-a transmis. Avīnd toate acestea īn minte este cazul sa vedem care sīnt formele fundamentale ale unei posibile articulari a inteligibilului īn genere la nivelul semnificatiilor si nu numai a fiintarii intramundane asa cum e ea cunoscuta printr-o considerare teoretica si asa cum e exprimata īn propozitii. Doctrina semnificatiei nu rezulta de la sine īn urma unei comparatii cuprinzatoare a cīt mai multor limbi cu putinta si a celor mai greu accesibile. Tot atīt de putin adecvata ar fi preluarea, sa spunem, a orizontului filozofic īnauntrul caruia a problematizat limba W. von Humboldt. Doctrina semnificatiei īsi are radacinile īn ontologia Dasein-ului. Bunul ei mers sau decaderea ei tin de destinul acestei ontologii.

Īn cele din urma cercetarea filozofica trebuie sa se hotarasca sa īntrebe care e felul de a fi al limbii īn genere. Este ea oare un ustensil intramundan aflat la-īndemīna sau ea are felul de a fi al Dasein-ului? Sau poate nici una din acestea doua? De ce fel anume este fiinta limbii, astfel īncīt o limba sa poata fi "moarta"? Ce īnseamna, ontologic vorbind, ca o limba se dezvolta si decade? Noi dispunem de o stiinta a limbii si totusi fiinta fiintarii pe care ea o are ca tema este obscura; ba chiar si orizontul unei īntrebari investigatoare īn acest sens este neclar. Este oare īntīmplator ca semnificatiile sīnt īn prima instanta si cel mai adesea "mundane", ca sīnt prefigurate de semnificativitatea lumii, ba chiar ca adesea sīnt precumpanitor "spatiale"? Sau oare acest "fapt" are o necesitate existential-ontologica? si de ce anume oare? Cercetarea filozofica va trebui sa renunte la "filozofia limbii" pentru a chestiona "lucrurile īnsele" si va trebui sa atinga stadiul unei problematici exprimate īn concepte clare.

Interpretarea pe care am dat-o aici limbii nu si-a propus altceva decīt sa indice "locul" ontologic al acestui fenomenul īn cuprinsul constitutiei de fiinta a Dasein-ului si, īn primul rīnd, sa pregateasca analiza ce urmeaza, care, luīndu-si drept fir calauzitor acest fel fundamental de a fi al discursului īn legatura pe care el o are cu alte fenomene, īncearca sa aduca īn cīmpul privirii, īntr-o maniera ontologic mai originara, cotidianitatea Dasein-ului.

B. Fiinta cotidiana a locului-de-deschidere si caderea Dasein-ului

Īntorcīndu-ne la structurile existentiale ale starii de deschidere care este proprie faptului-de-a-fi-īn-lume, interpretarea a pierdut īntr-un fel din vedere cotidianitatea Dasein-ului. Analiza trebuie [167] acum sa redobīndeasca acest orizont de fenomene pe care ea si l-a luat ca tema. Īntrebarea care se pune acum este: care sīnt caracteristicile existentiale ale starii de deschidere proprii faptului-de-a-fi-īn-lume, īn masura īn care acesta, īn ipostaza lui cotidiana, se mentine īn felul de a fi al impersonalului "se"? Īi sīnt oare proprii impersonalului "se" o situare afectiva specifica, o īntelegere, un discurs si o explicitare care sīnt numai ale lui? Raspunsul la aceasta īntrebare este cu atīt mai urgent cu cīt ne amintim de faptul ca Dasein-ul, īn prima instanta si cel mai adesea, se contopeste cu impersonalul "se" si este dominat de catre acesta. Oare Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-īn-lume aruncat, nu este, īn prima instanta, aruncat tocmai īn spatiul public al impersonalului "se"? si ce altceva īnseamna acest spatiu public daca nu deschiderea specifica a impersonalului "se"?

Daca īntelegerea trebuie conceputa primordial ca putinta-de-a-fi a Dasein-ului, atunci din analiza īntelegerii si explicitarii proprii impersonalului "se" va trebui sa rezulte care anume posibilitati ale fiintei sale le-a deschis si si le-a īnsusit Dasein-ul īn ipostaza lui de impersonal "se". Aceste posibilitati īnsesi, la rīndul lor, vor manifesta o tendinta de a fi esentiala a cotidianitatii. Iar aceasta, o data explicitata ontologic īn chip satisfacator, trebuie īn cele din urma sa dezvaluie un fel originar de a fi al Dasein-ului, īn asa fel īncīt, pornind de la ea, fenomenul amintit al starii de aruncare sa poata fi scos la iveala īn concretitudinea lui existentiala.

Ceea ce se cere īn prima instanta este ca, urmarind anumite fenomene, sa devina vizibila starea de deschidere care e proprie impersonalului "se", adica felul cotidian de a fi al discursului, al privirii si al explicitarii. Īn raport cu aceste fenomene nu va fi pesemne de prisos sa observam ca interpretarea are o intentie pur ontologica si ca ea este cu desavīrsire straina de o critica moralizatoare a Dasein-ului cotidian si de aspiratiile unei "filozofii a culturii".