Faptul-de-a-fi-aici-ca-loc-de-deschidere si discursul

Faptul-de-a-fi-aici-ca-loc-de-deschidere si discursul. Limba

Existentialii fundamentali care constituie fiinta locului-de-deschidere (das Da), adica starea de deschidere a faptului-de-a-fi-în-lume, sînt situarea afectiva si întelegerea. Întelegerea adaposteste în sine posibilitatea explicitarii, adica a aproprierii a ceea ce este înteles. În masura în care situarea afectiva este la fel de originara ca întelegerea, ea presupune un anumit grad de întelegere. Tot astfel, ei îi corespunde si o anumita explicitabilitate. Atunci cînd am discutat enuntul, am vazut ca el este un derivat al explicitarii si ca reprezinta un caz extrem al acesteia. Lamurirea celei de a treia semnificatii a enuntului - enuntul în calitate de comunicare (rostire pur si simplu) - ne-a condus la conceptele de "spunere" si "vorbire", care, cu buna stiinta, n-au fost pîna acum luate în discutie. Faptul ca limba devine, acum abia, tema noastra vrea sa arate ca acest fenomen îsi are radacinile în constitutia existentiala a starii de deschidere a Dasein-ului. Fundamentul existential-ontologic al limbii (Sprache) este discursul (Rede). [161] Acest fenomen a fost deja constant utilizat în interpretarea de pîna acum a situarii afective, a întelegerii, a explicitarii si a enuntului, însa fara sa-l fi implicat în analiza tematica.

Discursul este, existential vorbind, tot atît de originar ca situarea afectiva si întelegerea. Inteligibilitatea, chiar înainte de a interveni o explicitare care sa o aproprieze, este din capul locului una articulata. Discursul este articularea inteligibilitatii. De aceea el se afla deja la temeiul explicitarii si enuntului. Ceea ce este articulabil prin explicitare si, astfel, chiar mai originar prin discurs, este tocmai ceea ce am numit "sens". Ceea ce este articulat ca atare prin articularea pe care o aduce cu sine discursul îl numim acum ansamblu de semnificatii. Acesta poate fi descompus în semnificatii. Semnificatiile, în spet 646y2416g a ceea ce a fost articulat din sfera a ceea ce poate fi articulat, sînt întotdeauna purtatoare de sens. Daca discursul, adica articularea inteligibilitatii locului-de-deschidere (das Da), este un existential originar al starii de deschidere, iar aceasta este constituita primordial prin faptul-de-a-fi-în-lume, atunci discursul, la rîndul lui, trebuie sa aiba în chip esential un fel de a fi specific mundan. Inteligibilitatea, inteligibilitate care presupune deopotriva si situarea afectiva, proprie faptului-de-a-fi-în-lume, se exprima ca discurs. Ansamblul de semnificatii al inteligibilitatii ajunge la cuvînt. Semnificatiilor li se alatura cuvinte. Ceea ce însa nu înseamna ca avem de-a face cu lucruri-cuvinte prevazute cu semnificatii.

Exteriorizarea prin rostire a discursului este limba. Aceasta totalitate de cuvinte prin care discursul îsi are propria lui fiinta "mundana" devine astfel, ca fiintarea intramundana, ceva ce poate fi aflat asemeni unei fiintari-la-îndemîna. Limba poate fi sparta în lucruri-cuvinte simplu-prezente. Discursul este, existential vorbind, limba, deoarece fiintarea, a carei stare de deschidere ea o articuleaza la nivelul de semnificatie, are felul de a fi al faptului-de-a-fi-în-lume, unul aruncat si dependent de "lume".

În calitatea lui de constitutie existentiala a starii de deschidere a Dasein-ului, discursul este constitutiv pentru existenta acestuia. Vorbirii pe care o implica discursul îi apartin, ca posibilitati ale sale, ascultarea si tacerea. În aceste fenomene, functia constitutiva a discursului pentru existentialitatea existentei devine pentru prima data pe de-a-ntregul limpede. Dar ceea ce se impune în prima instanta este degajarea si elaborarea structurii discursului ca atare.

Actul discursului reprezinta articularea "semnificanta" a inteligibilitatii faptului-de-a-fi-în-lume, caruia îi apartine faptul-de-a-fi-laolalta si care se mentine de fiecare data într-o modalitate determinata a faptului-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul în spatiul preocuparii. Acest fapt-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul este unul discursiv, în masura în care aprobam, tagaduim, pretindem, avertizam, rostim ceva, consultam pe un altul, intervenim în favoarea cuiva, "producem enunturi", ca si în masura în care vorbim sub forma "tinerii unui discurs". Actul discursului este discurs despre. Acest ceva despre care vorbim în discurs nu are în chip necesar - si cel mai adesea el chiar nu are deloc - caracterul [162] de tema a unui enunt care determina [simpla-prezenta]. Pîna si un ordin are un "despre" al sau; dorinta de asemenea. Interventia în favoarea cuiva nu e lipsita nici ea de un "despre". Discursul are în chip necesar acest moment structural, deoarece el contribuie la constituirea starii de deschidere proprii faptului-de-a-fi-în-lume, fiind astfel modelat în structura lui proprie dupa aceasta constitutie fundamentala a Dasein-ului. Lucrul despre care vorbim în discurs (das Beredete) este "abordat" (angeredet) întotdeauna într-o privinta anume si în anumite limite. În orice discurs (Rede) exista ceva spus ca atare în discurs (ein Geredetes als solches), ceva rostit ca atare ori de cîte ori e vorba de o dorinta, de o interogare, de o exprimare cu privire la ceva. Prin acest ceva care e rostit discursul se comunica.

Asa cum analiza a aratat deja, fenomenul comunicarii trebuie înteles într-un sens ontologic larg. "Comunicarea" enuntiativa, în care, de pilda, se dau informatii, este un caz particular al comunicarii concepute în principiu existential. Prin aceasta din urma se constituie articularea faptului-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul la nivelul întelegerii. Prin ea ne este "împartasita" situarea afectiva comuna si întelegerea pe care o presupune fiinta-laolalta. Comunicarea nu este niciodata ceva asemeni unui transport de trairi, sa spunem al unor pareri si dorinte din interiorul unui subiect în interiorul altuia. Dasein-ul-laolalta este deja în chip esential manifest în situarea afectiva comuna si în întelegerea comuna. Prin discurs, fiinta-laolalta este "explicit" împartasita, adica ea este deja, numai ca neîmpartasita, în sensul ca nu a fost luata în posesie si însusita ca atare.

Orice discurs despre., care comunica prin ceea ce este spus în discurs, are totodata caracterul exprimarii. În discurs Dasein-ul se ex-prima nu deoarece în prima instanta el este încapsulat ca un "interior" care se opune unui exterior, ci deoarece, ca fapt-de-a-fi-în-lume, el este deja "afara" atunci cînd întelege. Ceea ce este exprimat este tocmai faptul-de-a-fi-în-afara, adica felul de fiecare data al situarii afective (al dispozitiei); iar aceasta, dupa cum am aratat, priveste deplina stare de deschidere a faptului-de-a-salaslui-în. Faptul-de-a-salaslui-în si situarea afectiva ce-i corespunde sînt aduse la cunostinta în discurs si au drept indice lingvistic intonatia, modulatia, ritmul discursului, "felul de a vorbi". Comunicarea posibilitatilor existentiale ale situarii afective, adica deschiderea existentei, poate sa devina un tel propriu al discursului "poetic".

Discursul este articularea pe masura semnificatiilor a inteligibilitatii pe care o presupune faptul-de-a-fi-în-lume si a situarii afective care o însoteste. Discursului îi apartin ca momente constitutive: "despre ce"-ul (lucrul despre care vorbim în discurs), ceea ce se spune ca atare în discurs, comunicarea si aducerea la cunostinta. Acestea nu sînt proprietati care pot fi sesizate doar la nivel empiric în limba, ci sînt caracteristici [163] existentiale ce-si au radacinile în constitutia de fiinta a Dasein-ului si care, ele chiar, fac ontologic cu putinta ceva precum limba. În configuratia lingvistica factica a unui discurs anume, unele din aceste momente pot foarte bine sa lipseasca, în speta sa ramîna neobservate. Faptul ca adesea ele nu ajung sa fie exprimate "verbal" este doar semnul unui gen aparte de discurs, care, în masura în care este discurs, trebuie de fiecare data sa aiba structurile amintite în totalitatea lor.

Încercarile de a suprinde "esenta limbii" s-au orientat întotdeauna catre unul sau altul dintre aceste momente si ele au conceput limba mergînd pe firul calauzitor al ideii de "expresie", de "forma simbolica", de comunicare ca "enunt", de "împartasire" a unor trairi sau de "întruchipari" ale vietii. Însa chiar daca am pune aceste diferite determinatii fragmentare laolalta într-o maniera sincretica, nu am dobîndi cîtusi de putin o definitie pe deplin satisfacatoare a limbii. Pentru ca hotarîtoare ramîne elaborarea anterioara a întregului ontologic-existential al structurii discursului pe temeiul analiticii Dasein-ului.

Legatura discursului cu întelegerea si inteligibilitatea devine limpede daca luam în considerare o posibilitate existentiala ce apartine însusi actului discursiv, în speta ascultarea. Nu e defel întîmplator ca atunci cînd nu am auzit "bine" spunem ca nu am "înteles". Ascultarea este constitutiva pentru actul discursiv. si întocmai cum emisia verbala este întemeiata în discurs, tot astfel perceprea acustica este întemeiata în ascultare. Ascultarea spusei cuiva este modul existential al Dasein-ului de a fi deschis ca fiinta-laolalta pentru celalalt. Putem chiar spune ca ascultarea constituie deschiderea primordiala si autentica a Dasein-ului pentru putinta sa de a fi cea mai proprie, ca ascultare a vocii prietenului pe care fiecare Dasein îl poarta cu sine. Dasein-ul asculta deoarece întelege. Ca fapt-de-a-fi-în-lume laolalta cu altii prin întelegere, Dasein-ul este "ascultator" fata de Dasein-ul laolalta si fata de el însusi si tocmai prin aceasta "ascultare" el îsi realizeaza apartenenta. Faptul-de-a-se-asculta-unul-pe-altul, prin care prinde chip fiinta-laolalta, are ca modalitati posibile: faptul de a urma pe cineva, de a-l însoti, dar si modurile privative, precum refuzul de a asculta, împotrivirea, sfidarea, aversiunea (?).

Pe baza acestei putinte existentiale de a asculta, care este una primordiala, devine posibil ceva precum auzirea, care, ea însasi, este fenomenal vorbind mai originara decît ceea ce în psihologie se determina ca fiind "mai întîi" auzire, în speta sesizarea tonurilor si perceperea sunetelor. Auzirea are, la rîndul ei, felul de a fi al ascultarii care presupune întelegerea. "Mai întîi" noi nu auzim niciodata zgomote si complexe sonore, ci masina care huruie sau motocicleta. Auzim coloana în mars, auzim crivatul, ciocanitoarea, auzim focul trosnind.

E nevoie de o atitudine foarte artificiala si complicata a mintii pentru "a auzi" un "zgomot pur". Însa faptul ca noi auzim mai întîi motociclete si masini este dovada fenomenala ca Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-în-lume se afla, de fiecare data deja, în-preajma fiintarii-la-îndemîna intramundane si nicidecum mai întîi în-preajma "senzatiilor" al caror valmasag ar trebui sa primeasca în prealabil o forma pentru a da nastere trambulinei de pe care subiectul sa poata sari pentru a avea în sfîrsit acces la o "lume". Fiind determinat în chip esential prin întelegere, Dasein-ul este mai întîi în-preajma a ceea ce este înteles.

Chiar si în ascultarea explicita a discursului altuia întelegem mai întîi ceea ce se spune, mai precis exprimat, noi sîntem deja din capul locului cu celalalt în-preajma fiintarii despre care este vorba în discursul. Ar fi gresit sa spunem ca auzim mai întîi ceea ce este exprimat în emisia verbala. Chiar si atunci cînd vorbirea e neclara sau cînd limba ne este straina, auzim mai întîi cuvinte ininteligibile si nu o multitudine de elemente tonale.

Cînd ascultam, asa zicînd, (?)"despre ce"-ul discursului, putem desigur auzi în acelasi timp felul în care lucrul e spus, "dictia", si totusi asta se întîmpla numai daca e vorba de o întelegere comuna prealabila a ceea ce e spus în discurs; caci numai astfel apare posibilitatea de a aprecia daca felul în care lucrul e spus se potriveste cu "despre ce"-ul tematic al discursului.

La fel contra-discursul în calitate de raspuns rezulta mai întîi direct din întelegerea "despre ce"-ului discursului deja "împartasit" prin fiinta-laolalta.

Numai atunci cînd e data posibilitatea existentiala a actului discursiv si a ascultarii, numai atunci cineva poate auzi. Cine "nu stie sa asculte" si "trebuie sa simta pe pielea lui", acela este pesemne cu totul capabil - si tocmai de aceea - sa auda*(?). Cînd nu facem decît sa ascultam în dreapta si în stînga, avem de-a face cu o privatie a întelegerii pe care o presupune ascultarea. Actul discursiv si ascultarea îsi au temeiul în întelegere. Iar întelegerea nu ia nastere nici prin excesul de vorbe, nici prin preocuparea expresa de a asculta ce se spune în jur. Numai cine în prealabil întelege poate sa auda.

Acelasi fundament existential îl are si o alta posibilitate esentiala a actului discursiv, anume tacerea. Cine tace în timpul unei convorbiri poate "sa dea de înteles", adica sa ajute întelegerii în chip mai autentic decît cel care nu-si dramuieste cuvîntul. A vorbi abundent despre ceva nu reprezinta defel o garantie pentru progresul întelegerii. Dimpotriva: vorbirea care nu se mai sfîrseste acopera ceea ce este înteles si îl aduce la o limpezime aparenta, în speta la incomprehensibilitatea trivialului. A tacea nu înseamna însa a fi mut. Dimpotriva, cine e mut are tendinta de "a vorbi". Un om mut nu numai ca nu a dovedit ca poate [165] tacea, dar lui îi si lipseste orice posibilitate pentru a dovedi asa ceva. si cineva caruia, prin natura sa, nu îi sta în obicei sa vorbeasca, arata tot atît de putin precum cel mut ca el tace si ca poate sa taca. Cine nu spune niciodata nimic nici nu poate, la un moment dat, sa taca. Numai în adevaratul discurs e cu putinta tacerea autentica. Pentru ca sa poata sa taca, Dasein-ul trebuie sa aiba ceva de spus, adica trebuie sa dispuna de o stare de deschidere autentica si bogata de sine însusi. Atunci discretia devine manifesta si "flecareala" este suprimata. Ca mod al actului discursiv, discretia articuleaza atît de originar inteligibilitatea pe care o pune în joc Dasein-ul, încît tocmai din ea ia nastere adevarata putinta de a asculta si faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul capata deplina transparenta.

Deoarece pentru fiinta locului-de-deschidere, adica pentru situarea afectiva si pentru întelegere, discursul este constitutiv, iar deoarece Dasein înseamna fapt-de-a-fi-în-lume, Dasein-ul s-a exprimat deja ca fapt-de-a-salaslui-în de tip discursiv. Dasein-ul are limba. E oare întîmplator faptul ca grecii, al caror mod de a exista cotidian îsi mutase centrul de greutate în faptul-vorbirii-unul-cu-altul si care, deopotriva, "aveau ochi" sa vada, au ajuns sa determine esenta omului - în interpretarea prefilozofica, cît si în cea filozofica a Dasein-ului - ca zùon lÒgon ocon Explicitarea ulterioara a acestei definitii a omului în sensul de animal rationale, "vietuitoare dotata cu ratiune", nu e, ce-i drept, "falsa", însa ea ascunde terenul fenomenal din care aceasta definitie a Dasein-ului a fost extrasa. Omul se arata ca fiintare care vorbeste. Acest lucru nu înseamna ca omului îi e proprie posibilitatea emisiei verbale, ci ca aceasta fiintare este în modul des-coperirii lumii si a Dasein-ului însusi. Grecii nu au nici un cuvînt pentru "limba"; ei au înteles acest fenomen "mai întîi" ca discurs. Însa deoarece lÒgoj-ul a ajuns sub privirea meditatiei filozofice cu sensul precumpanitor de enunt, elaborarea structurilor fundamentale ale formelor si componentelor discursului s-a realizat pe firul calauzitor al acestui logos. Gramatica si-a cautat fundamentul în "logica" acestui logos. Însa "logica" îsi are temeiul în ontologia a ceea-ce-este-simplu-prezent. Continutul de baza al "categoriilor de semnificatie", trecut în stiinta ulterioara a limbii si luat si astazi drept etalon, este orientat dupa discurs ca enunt. Însa daca, dimpotriva, luam acest fenomen în mod fundamental în sensul originar si amplu al unui existential, atunci reasezarea stiintei limbii pe fundamente ontologic mai originare devine o necesitate. Sarcina unei eliberari a gramaticii de logica are nevoie în prealabil de o întelegere pozitiva a structurii apriorice fundamentale a discursului în general ca existential si nu poate fi realizata ulterior [166] prin ameliorarea si completarea a ceea ce s-a transmis. Avînd toate acestea în minte este cazul sa vedem care sînt formele fundamentale ale unei posibile articulari a inteligibilului în genere la nivelul semnificatiilor si nu numai a fiintarii intramundane asa cum e ea cunoscuta printr-o considerare teoretica si asa cum e exprimata în propozitii. Doctrina semnificatiei nu rezulta de la sine în urma unei comparatii cuprinzatoare a cît mai multor limbi cu putinta si a celor mai greu accesibile. Tot atît de putin adecvata ar fi preluarea, sa spunem, a orizontului filozofic înauntrul caruia a problematizat limba W. von Humboldt. Doctrina semnificatiei îsi are radacinile în ontologia Dasein-ului. Bunul ei mers sau decaderea ei tin de destinul acestei ontologii.

În cele din urma cercetarea filozofica trebuie sa se hotarasca sa întrebe care e felul de a fi al limbii în genere. Este ea oare un ustensil intramundan aflat la-îndemîna sau ea are felul de a fi al Dasein-ului? Sau poate nici una din acestea doua? De ce fel anume este fiinta limbii, astfel încît o limba sa poata fi "moarta"? Ce înseamna, ontologic vorbind, ca o limba se dezvolta si decade? Noi dispunem de o stiinta a limbii si totusi fiinta fiintarii pe care ea o are ca tema este obscura; ba chiar si orizontul unei întrebari investigatoare în acest sens este neclar. Este oare întîmplator ca semnificatiile sînt în prima instanta si cel mai adesea "mundane", ca sînt prefigurate de semnificativitatea lumii, ba chiar ca adesea sînt precumpanitor "spatiale"? Sau oare acest "fapt" are o necesitate existential-ontologica? si de ce anume oare? Cercetarea filozofica va trebui sa renunte la "filozofia limbii" pentru a chestiona "lucrurile însele" si va trebui sa atinga stadiul unei problematici exprimate în concepte clare.

Interpretarea pe care am dat-o aici limbii nu si-a propus altceva decît sa indice "locul" ontologic al acestui fenomenul în cuprinsul constitutiei de fiinta a Dasein-ului si, în primul rînd, sa pregateasca analiza ce urmeaza, care, luîndu-si drept fir calauzitor acest fel fundamental de a fi al discursului în legatura pe care el o are cu alte fenomene, încearca sa aduca în cîmpul privirii, într-o maniera ontologic mai originara, cotidianitatea Dasein-ului.

B. Fiinta cotidiana a locului-de-deschidere si caderea Dasein-ului

Întorcîndu-ne la structurile existentiale ale starii de deschidere care este proprie faptului-de-a-fi-în-lume, interpretarea a pierdut într-un fel din vedere cotidianitatea Dasein-ului. Analiza trebuie [167] acum sa redobîndeasca acest orizont de fenomene pe care ea si l-a luat ca tema. Întrebarea care se pune acum este: care sînt caracteristicile existentiale ale starii de deschidere proprii faptului-de-a-fi-în-lume, în masura în care acesta, în ipostaza lui cotidiana, se mentine în felul de a fi al impersonalului "se"? Îi sînt oare proprii impersonalului "se" o situare afectiva specifica, o întelegere, un discurs si o explicitare care sînt numai ale lui? Raspunsul la aceasta întrebare este cu atît mai urgent cu cît ne amintim de faptul ca Dasein-ul, în prima instanta si cel mai adesea, se contopeste cu impersonalul "se" si este dominat de catre acesta. Oare Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-în-lume aruncat, nu este, în prima instanta, aruncat tocmai în spatiul public al impersonalului "se"? si ce altceva înseamna acest spatiu public daca nu deschiderea specifica a impersonalului "se"?

Daca întelegerea trebuie conceputa primordial ca putinta-de-a-fi a Dasein-ului, atunci din analiza întelegerii si explicitarii proprii impersonalului "se" va trebui sa rezulte care anume posibilitati ale fiintei sale le-a deschis si si le-a însusit Dasein-ul în ipostaza lui de impersonal "se". Aceste posibilitati însesi, la rîndul lor, vor manifesta o tendinta de a fi esentiala a cotidianitatii. Iar aceasta, o data explicitata ontologic în chip satisfacator, trebuie în cele din urma sa dezvaluie un fel originar de a fi al Dasein-ului, în asa fel încît, pornind de la ea, fenomenul amintit al starii de aruncare sa poata fi scos la iveala în concretitudinea lui existentiala.

Ceea ce se cere în prima instanta este ca, urmarind anumite fenomene, sa devina vizibila starea de deschidere care e proprie impersonalului "se", adica felul cotidian de a fi al discursului, al privirii si al explicitarii. În raport cu aceste fenomene nu va fi pesemne de prisos sa observam ca interpretarea are o intentie pur ontologica si ca ea este cu desavîrsire straina de o critica moralizatoare a Dasein-ului cotidian si de aspiratiile unei "filozofii a culturii".