Fiinta cotidiana a sinelui si impersonalul "se"

Fiinta cotidiana a sinelui si impersonalul "se"

Rezultatul relevant din punct de vedere ontologic al analizei precedente a fiintei-laolalta rezida în întelegerea urmatorului fapt: "caracterul de subiect" al Dasein-ului propriu si al celorlalti se determina existential, adica pornind de la anumite moduri de a fi. Prin lucrurile de care ne preocupam în lumea ambianta, ceilalti sînt întîlniti ca ceea ce ei sînt; si ei sînt ceea ce ei fac.

Atunci cînd ne preocupam de ceea ce întreprindem laolalta cu ceilalti, pentru ei sau împotriva lor, ne urmareste constant grija pentru felul în care ne deosebim de ceilalti, fie ca e vorba numai de a sterge diferenta, fie ca Dasein-ul propriu - ramînînd în urma celorlalti - îsi propune, în relatia cu ei, sa cîstige teren, fie în sfîrsit ca, asezat mai presus decît ceilalti, Dasein-ul se straduieste sa-i mentina în inferioritate. Dasein-ul aflat în faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul este hartuit de grija de a pastra mereu aceasta distanta între el si ceilalti, chiar daca el nu este constient de asta. Existential vorbind, el are caracterul distantarii. Cu cît acest fel de a fi iese mai putin în evidenta pentru Dasein-ul cotidian însusi, cu atît mai staruitor si mai originar îsi face el simtit efectul.

Însa în aceasta distantare ce apartine fiintei-laolalta rezida urmatorul lucru: ca fapt-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul cotidian, Dasein-ul se afla sub autoritatea celorlalti. El însusi nu este; fiinta i-a fost confiscata de catre ceilalti. Bunul plac al celorlalti dispune de posibilitatile de fiinta cotidiene ale Dasein-ului. Acesti ceilalti nu sînt niste altii determinati. Dimpotriva, oricare altul poate sa-i reprezinte. Hotarîtoare este numai dominatia inaparenta a celorlalti, preluata deja în chip nevazut de Dasein-ul ca fiinta-laolalta. "Fiecare dintre noi" (man selbst) apartine celorlalti si le consolideaza puterea. "Ceilalti", numiti astfel pentru a ascunde apartenenta noastra esentiala la ei, sînt cei care, în prima instanta si cel mai adesea, "sînt prezenti" în faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul cotidian. "Cine"-le nu este nici cutare si nici cutare, nici "fiecare dintre noi", nici cîtiva si nici suma tuturor. "Cine"-le este neutrul, impersonalul "se".

Am aratat mai înainte cum, de fiecare data deja, în lumea ambianta care ne este cea mai aproape, "lumea ambianta" publica este la-îndemîna si asimilata în preocupare. În folosirea mijloacelor de transport în comun, în utilizarea mijloacelor de informare (ziarul) fiecare altul este precum celalalt. Acest fapt-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul dizolva integral Dasein-ul propriu în felul de a fi al "celorlalti", astfel încît ceilalti se estompeaza în si mai mare masura în privinta diferentierii lor si a expresivitatii proprii. În aceasta ne-iesire în evidenta si neputinta distingerii, impersonalul "se" îsi desfasoara adevarata sa dictatura. Ne bucuram asa cum se bucura îndeobste; citim, privim [127] si judecam literatura si arta asa cum se priveste si se judeca; însa deopotriva ne desprindem de "marea masa" si ne retragem asa cum se retrage îndeobste; ne "indignam" de tot ceea ce îndeobste se considera demn de indignare. Impersonalul "se", care nu este nimic determinat si care sîntem toti, desi nu ca suma, prescrie felul de a fi al cotidianitatii.

Impersonalul "se" are el însusi moduri proprii de a fi. Tendinta amintita a fiintei-laolalta pe care am numit-o distantare se întemeiaza pe aceea ca faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul ca atare se preocupa de caracterul mediu. Aceasta este o caracteristica existentiala a impersonalului "se". Tocmai de el este preocupat impersonalul "se" în fiinta sa în chip esential. De aceea el se mentine factic în caracterul mediu a ceea ce se cade, a ceea ce este valabit si a ceea ce nu e, a ceea ce se poate bucura de succes sau, dimpotriva, nu poate avea parte de el. Acest caracter mediu prin care ne este prescris ceea ce putem si avem voie sa îndraznim vegheaza asupra oricarei exceptii ce s-ar putea ivi. Orice tinde sa capete întîietate este tacit reprimat. Tot ce aminteste de origini este într-o clipita nivelat pe motivul ca este de mult cunoscut. Tot ce a fost dobîndit prin lupta ajunge la îndemîna oricui. Orice taina îsi pierde puterea. Grija pe care o pune în joc caracterul mediu dezvaluie din nou o tendinta esentiala a Dasein-ului pe care o numim nivelare a tuturor posibilitatilor de fiinta.

Distantarea, caracterul mediu, nivelarea constituie - ca moduri de a fi ale impersonalului "se" - ceea ce cunoastem sub numele de "spatiu public". El regleaza în prima instanta orice explicitare a lumii si a Dasein-ului si are întotdeauna dreptate. si totul se petrece asa nu în virtutea unei relatii de fiinta privilegiate si primordiale cu "lucrurile", nu deoarece spatiul public dispune - pentru ca si-ar fi adjudecat-o expres - de o transparenta a Dasein-ului, ci în virtutea nepatrunderii pîna la "fondul lucrurilor", deoarece el este insensibil fata de toate deosebirile de nivel si de autenticitate. Spatiul public învaluie totul în obscuritate si face sa treaca ceea ce este astfel învaluit drept ceea ce e prea bine cunoscut si accesibil oricui.

Impersonalul "se" este peste tot, însa în asa fel încît el s-a si sustras deja atunci cînd Dasein-ul se precipita sa ia o hotarîre. Totusi deoarece impersonalul "se" e cel care emite din capul locului orice judecata si ia orice hotarîre, el îi rapeste Dasein-ului de fiecare data responsabilitatea. Impersonalul "se" poate sa-si permita aproape orice, de vreme ce "se" face constant recurs la el. Cel mai lesne îi este sa poata prelua orice raspundere, deoarece nu e nimeni care ar urma sa dea seama de ceva. Desigur, "a fost" de fiecare data impersonalul "se" si totusi se poate spune ca nu a fost "nimeni". În cotidianitatea Dasein-ului cele mai multe lucruri se petrec astfel încît ne vedem obligati sa spunem ca "nu a fost nimeni".

Impersonalul "se" îl despovareaza de fiecare data pe Dasein în cotidianitatea sa. si nu numai atît; despovarîndu-l astfel de fiinta, impersonalul "se" iese în întîmpinarea Dasein-ului, [128] în masura în care în acesta exista tendinta catre usuratate si superficialitate. si deoarece prin despovararea de fiinta impersonalul "se" îi iese Dasein-ului constant în întîmpinare, el îsi mentine si consolideaza dominatia lui staruitoare.

Fiecare este celalalt si nimeni nu este el însusi. Impersonalul "se", prin care se da un raspuns la întrebarea privitoare la "cine"-le Dasein-ului cotidian, este nimeni, acel "nimeni" caruia orice Dasein, din clipa în care se pierde printre ceilalti, i s-a livrat de fiecare data deja.

În caracterele de fiinta pe care le-am pus mai devreme în evidenta si care sînt proprii Dasein-ului cotidian din clipa în care el s-a pierdut printre ceilalti - în speta distantarea, caracterul mediu, nivelarea, spatiul public, despovararea de fiinta si iesirea în întîmpinare - rezida "persistenta"* de prima instanta a Dasein-ului. Aceasta persistenta nu are în vedere simpla-prezenta de durata a ceva, ci felul de a fi al Dasein-ului ca fiinta-laolalta. Fiintînd în modurile amintite, sinele Dasein-ului propriu si sinele celorlalti nu s-a gasit înca, în speta s-a pierdut. Sîntem în modul nepersistentei de sine si al neautenticitatii. A fi în acest mod nu înseamna ca facticitatea Dasein-ului este diminuata, tot asa cum nici impersonalul "se" în calitatea sa de nimeni nu este un "nimic". Dimpotriva, în acest fel de a fi, Dasein-ul este un ens realissimum, în cazul în care prin "realitate" întelegem o fiinta de ordinul Dasein-ului.

De altminteri, impersonalul "se" este tot atît de putin simplu-prezent pe cît este si Dasein-ul în general. Cu cît impersonalul "se" se manifesta mai mult, cu atît este el mai greu de surprins si mai ascuns si cu atît mai greu se poate spune ca el e nimic. "Vederii" ontic-ontologice nepartinitoare el i se dezvaluie ca "subiectul cel mai real" al cotidianitatii. si daca el nu este accesibil asa cum este accesibila o piatra simplu-prezenta, acest lucru nu decide cîtusi de putin în privinta felului sau de a fi. Nu se poate decreta în mod pripit ca acest impersonal "se" nu este "de fapt" nimic, asa cum nici nu se poate ceda opiniei potrivit careia fenomenul ar fi ontologic interpretat daca ar fi "explicat", sa zicem, ca rezultat obtinut ulterior din conglomeratul de simple-prezente al mai multor "subiecti". Lucrurile se petrec mai degraba invers: elaborarea conceptelor de fiinta se orienteaza dupa aceste fenomene inconturnabile.

Iarasi, nu se poate spune nici ca impersonalul "se" este un "subiect general" care pluteste deasupra unei puzderii de subiecti. La o asemenea conceptie nu se poate ajunge decît daca fiinta "subiectilor" nu este înteleasa ca fiind de ordinul Dasein-ului, iar subiectii sînt priviti drept cazuri factuale simplu-prezente ale unei specii oarecari. Potrivit acestui mod de abordare unica posibilitate ontologica ramîne aceea de a întelege ca tot ce nu e un caz de acest fel ramîne sa fie înteles în sensul genului si al speciei. Impersonalul "se" nu este genul din care face parte fiecare Dasein [129] si el nici nu poate fi aflat în fiintarea numita Dasein sub forma unei calitati permanente. Faptul ca logica traditionala esueaza atunci cînd e confruntata cu asemenea fenomene nu trebuie sa ne mire, daca ne gîndim ca ea îsi are fundamentul într-o ontologie - înca rudimentara - a fiintarii-simplu-prezente. De aceea ea nici nu are cum sa fie rafinata, oricît de multe ameliorari i s-ar aduce si oricît s-ar încerca sa fie dezvoltata. Aceste reforme gîndite în maniera "stiintelor spiritului" nu fac decît sa sporeasca confuzia ontologica.

Impersonalul "se" este un existential si, ca fenomen originar, el apartine constitutiei pozitive a Dasein-ului. El însusi are, la rîndu-i, diferite posibilitati de a se concretiza la nivelul Dasein-ului. Forta si radicalitatea dominatiei sale pot varia în cursul istoriei.

Sinele Dasein-ului cotidian este sinele-impersonal, pe care îl deosebim de sinele autentic, adica de sinele surprins în chip propriu. Ca sine-impersonal, Dasein-ul de fiecare data este dispersat în impersonalul "se" si el trebuie mai întîi sa se gaseasca. Aceasta dispersie caracterizeaza "subiectul" acelui fel de a fi pe care îl cunoastem sub forma contopirii, prin preocupare, cu lumea proxim întîlnita. Daca Dasein-ul îsi este familiar siesi ca sine-impersonal, atunci aceasta înseamna deopotriva ca impersonalul "se" prefigureaza explicitarea de prima instanta a lumii si a faptului-de-a-fi-în-lume. Sinele-impersonal, cel în-vederea caruia Dasein-ul este în chip cotidian, articuleaza complexul de trimiteri al semnificativitatii. Cînd fiintarea e întîlnita, lumea Dasein-ului o elibereaza înspre o totalitate de meniri functionale care îi este familiara impersonalului "se" si aceasta în limitele fixate o data cu caracterul mediu al impersonalului "se". În prima instanta Dasein-ul factic este în lumea-împartasita, des-coperita la nivelul caracterului mediu. În prima instanta eu nu "sînt" "eu" în sensul sinelui propriu, ci sînt ceilalti în modul impersonalului "se". Pornind de la acesta si ca acesta eu îmi sînt "dat" în prima instanta mie "însumi". În prima instanta, Dasein-ul este un "se" impersonal si cel mai adesea el ramîne astfel. Cînd Dasein-ul des-copera lumea în chip propriu si si-o aduce în preajma, cînd îsi deschide lui însusi fiinta lui autentica, atunci aceasta des-coperire a "lumii" si aceasta deschidere a Dasein-ului se împlineste întotdeauna ca eliminare a tuturor acoperirilor si camuflarilor, ca distrugere a disimularilor prin care Dasein-ul îsi închide drumul catre el însusi.

O data cu interpretarea faptului-de-a-fi-laolalta si a faptului-de-a-fi-sine la nivelul impersonalului "se", întrebarea privitoare la "cine"-le faptului-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul în cotidianitatea sa si-a primit raspunsul. Totodata, aceste consideratii ne-au ajutat sa întelegem în mod concret constitutia fundamentala a Dasein-ului. Faptul-de-a-fi-în-lume a devenit vizibil în cotidianitatea sa si în caracterul sau mediu.

Dasein-ul cotidian îsi extrage explicitarea preontologica a fiintei sale din felul prin excelenta nemijlocit de a fi al impersonalului "se". Interpretarea ontologica merge în prima instanta pe urmele acestei tendinte de explicitare; ea întelege Dasein-ul pornind de la lume si îl afla ca fiintare intramundana. si nu numai atît; pîna si sensul fiintei pe baza caruia sînt întelesi acesti "subiecti" fiintatori, este unul pe care ontologia "proxima" a Dasein-ului îl prezinta pornind de la lume. Însa deoarece însusi fenomenul lumii este omis prin aceasta contopire cu lumea, locul sau este luat de fiintarea-simplu-prezenta intramundana, în speta de lucruri. Fiinta acelor fiintari care sînt-aici-laolalta este conceputa ca simpla-prezenta. Punînd în lumina fenomenul pozitiv al faptului-de-a-fi-în-lume în varianta proxim cotidiana, vom putea întelege de ce a fost omisa interpretarea ontologica a acestei constitutii de fiinta. Însasi aceasta constitutie de fiinta, în felul ei de a fi cotidian, e cea care, în prima instanta, se rateaza pe sine si se ascunde.

Daca fiinta faptului-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul cotidian - în ciuda faptului ca aparent ea se apropie ontologic de pura simpla-prezenta - este deja fundamental diferita de aceasta, atunci fiinta sinelui autentic poate fi cu atît mai putin conceputa drept simpla-prezenta. Faptul-de-a-fi-sine autentic nu se întemeiaza pe o stare de exceptie a subiectului, una desprinsa de impersonalul "se", ci este o modificare existentiela a impersonalului "se" ca existential esential.

Însa identitatea sinelui care exista autentic este atunci despartita ontologic printr-o prapastie de acea identitate a eului care persista dincolo de multiplicitatea trairilor.