Fiinta cotidiana intru sfirsit si conceptul existential deplin al mortii

Fiinta cotidiana întru sfîrsit si conceptul existential deplin al mortii

Schitata existential, fiinta întru sfîrsit a fost determinata ca fiinta întru putinta-de-a-fi cea mai proprie, desprinsa de orice relatie si de nedepasit. Fiinta care exista întru aceasta posibilitate se aduce pe sine în fata imposibilitatii absolute a existentei. Dincolo de aceasta aparent vida caracterizare a fiintei întru moarte, ni s-a dezvaluit concretizarea acestei fiinte în modul cotidianitatii. Potrivit tendintei caderii, care este esentiala pentru cotidianitate, fiinta întru moarte s-a vadit a fi o eschiva din fata mortii, o eschiva prin care moartea este acoperita. În timp ce pîna acum cercetarea a trecut de la o schita formala a structurii ontologice a mortii la analiza concreta a fiintei cotidiene întru sfîrsit, acum, urmînd directia inversa si completînd interpretarea pe care am dat-o fiintei cotidiene trebuie sa obtinem conceptul existential deplin al mortii.

În explicarea fiintei cotidiene întru moarte a ramas sa ne ghidam dupa flecareala impersonalului "se" potrivit careia "o sa murim, desigur, cîndva, însa deocamdata nu". Pîna acum nu a fost interpretat ca atare decît acest "o sa murim cîndva", acest "se moare". Prin acest "cîndva, însa deocamdata nu", cotidianitatea accepta în principiu ceva precum o certitudine a mortii. Nimeni nu se î 24124o143y ndoieste de faptul ca "murim". Numai ca aceasta "absenta a îndoielii" nu ajunge sa cuprinda în sine acea certitudine care corespunde felului în care moartea - în sensul posibilitatii privilegiate caracterizate mai sus - salasluieste în Dasein. Cotidianitatea se limiteaza la aceasta acceptare ambigua a "certitudinii" mortii, tocmai pentru a slabi [256] aceasta certitudine, acoperind astfel si mai mult faptul-de-a-muri, si pentru a face mai lesne de suportat starea de aruncare în moarte.

Eschiva menita sa acopere moartea, prin însusi sensul ei, nu poate fi propriu-zis "sigura" de moarte si totusi ea este. Ce putem spune atunci despre "certitudinea mortii"?

A-avea-certitudine privitor la o fiintare înseamna: adevarata fiind, a o considera adevarata. Însa "adevar" înseamna stare de des-coperire a fiintarii. Numai ca orice stare de des-coperire îsi are temeiul ontologic în adevarul cel mai originar, în starea de deschidere a Dasein-ului20. Ca fiintare care deopotriva este deschisa si care deschide si care totodata des-copera, Dasein-ul este, prin esenta sa, "în adevar". Însa certitudinea îsi are temeiul în adevar sau îi apartine ca fiind la fel de originara. Cuvîntul "certitudine", întocmai precum termenul "adevar", are o dubla semnificatie. Originar, "adevar" înseamna fiinta-care-deschide, înteleasa ca mod de comportament al Dasein-ului. Semnificatia derivata de aici se refera la starea de des-coperire a fiintarii. În mod corespunzator certitudinea semnifica originar tot atît cît faptul-de-a-avea-certitudine, înteles ca fel de a fi al Dasein-ului. Totusi, într-o semnificatie derivata, fiintarea în legatura cu care Dasein-ul poate avea certitudine este numita, la rîndul ei, "certa".

Un mod al certitudinii este convingerea. În convingere, Dasein-ul face din marturia lucrului însusi care a fost des-coperit (si care este astfel adevarat) elementul determinant pentru fiinta sa care se raporteaza prin întelegere la acel lucru. Faptul-de-a-considera-ceva-ca-adevarat, înteles la rîndul lui ca fapt-de-a-se-mentine-în-adevar, este unul suficient daca el se întemeiaza în fiintarea des-coperita însasi si daca, ca fiinta raportata la fiintarea astfel des-coperita, el si-a devenit transparent siesi în privinta adecvarii sale la aceasta fiintare. Or, asa ceva nu se întîmpla atunci cînd inventam pur si simplu sau cînd nu facem decît "sa ne dam cu parerea" în privinta unei fiintari.

Cît de suficienta este considerarea-a-ceva-ca-adevarat, aceasta se masoara dupa cît de mult adevar pretindem ca ar contine aceasta considerare-a-ceva-ca-adevarat. Acesta pretentie îsi primeste justificarea de la felul de a fi al fiintarii care trebuie deschisa precum si de la orientarea deschiderii. Felul adevarului si, implicit, certitudinea se modifica în functie de diversitatea fiintarii si potrivit tendintei calauzitoare si gradului deschiderii. Consideratia de fata se limiteaza la o analiza a faptului-de-a-avea-certitudine în privinta mortii; iar acest fapt-de-a-avea-certitudine ar reprezenta în final o certitudine privilegiata a Dasein-ului.

Dasein-ul cotidian îsi acopera siesi cel mai adesea posibilitatea cea mai proprie, desprinsa de orice relatie si de nedepasit a fiintei sale. Aceasta tendinta factica de acoperire confirma teza: Dasein-ul este, ca Dasein factic, în "neadevar".21 [257] Certitudinea care apartine acestei acoperiri a fiintei întru moarte trebuie sa fie asadar un mod neadecvat de a considera ceva ca adevarat si nu, sa zicem, o incertitudine în sensul de îndoiala. Certitudinea inadecvata mentine lucrul de care ea e sigura în starea de acoperire. Daca la nivelul impersonalului "se" moartea este înteleasa ca eveniment ce poate fi întîlnit în lumea ambianta, atunci certitudinea care se raporteaza la ea nu are nimic în comun cu fiinta întru sfîrsit.

Se spune: este cert ca "moartea" vine. Se spune; si impersonalul "se" trece cu vederea ca, pentru a putea sa ai certitudine în privinta mortii, trebuie de fiecare data ca Dasein-ul propriu sa aiba el însusi certitudinea putintei sale de a fi cea mai proprie si care e desprinsa de orice relatie. Se spune: moartea este certa si se sadeste astfel în Dasein iluzia ca el însusi ar avea certitudine în privinta mortii sale. si unde se gaseste temeiul acestui fapt-de-a-avea-certitudine cotidian? Evident, nu într-o simpla persuasiune mutuala. si totusi zi de zi se facem experienta faptului ca ceilalti mor. Moartea este un "fapt de experienta" de netagaduit.

Felul în care fiinta cotidiana întru moarte întelege certitudinea astfel întemeiata se tradeaza atunci cînd ea încearca - chiar si cu prudenta critica, ceea ce înseamna oarecum adecvat - sa "gîndeasca" moartea. Toti oamenii, dupa cîte stiu, "mor". Moartea este pentru fiecare om în cel mai înalt grad probabila, însa totusi nu "neaparat" certa. Riguros vorbind, mortii nu-i poate fi atribuita "decît" o certitudine empirica. Ea ramîne în chip necesar dincoace de certitudinea suprema, cea apodictica, pe care o atingem în anumite domenii ale cunoasterii teoretice.

si în aceasta determinare "critica" a certitudinii mortii si a iminentei sale se vadeste din prima clipa aceeasi necunoastere a felului de a fi al Dasein-ului si a fiintei sale întru moarte care este caracteristica cotidianitatii. Faptul ca decesul ca eveniment care survine este cert "numai" empiric nu decide în privinta certitudinii mortii. Moartea cuiva poate fi de fiecare data ocazia factica pentru ca Dasein-ul sa anceapa în genere sa dea atentie mortii. Totusi, cîta vreme ramîne la certitudinea empirica de care am vorbit, Dasein-ul nu poate defel sa capete certitudinea mortii în felul în care ea "este". Chiar daca, în spatiul public al impersonalului "se", Dasein-ul pare sa nu "vorbeasca" decît despre aceasta certitudine "empirica" a mortii, totusi, în fond, el nu ramîne exclusiv si primordial la cazurile de moarte care survin. Eschivîndu-se din fata mortii sale, chiar si [258] fiinta cotidiana întru sfîrsit are totusi în alt fel certitudinea mortii decît ei însesi îi place sa creada atunci cînd nu face decît reflectii teoretice. Pe acest "alt fel" de a avea certitudinea mortii cotidianitatea, cel mai adesea, îl învaluie. Ea nu îndrazneste sa faca lucrurile limpezi în aceasta privinta. Situarea afectiva cotidiana pe care am caracterizat-o afiseaza o superioritate în fata "realitatii" certe a mortii, o superioritate aparent eliberata de orice angoasa, dar de fapt preocupata "în mod anxios" de aceasta realitate certa. În virtutea acestei situari afective, cotidianitatea admite o certitudine "mai înalta" decît aceea doar empirica. stim ca moartea este certa si totusi nu "avem" propriu-zis certitudinea ei. Cotidianitatea Dasein-ului, care pune în joc caderea, cunoaste certitudinea mortii si totusi se eschiveaza cînd e vorba de a avea aceasta certitudine. Însa aceasta eschiva atesta fenomenal, tocmai pornind de la realitatea din fata careia are loc eschiva, ca moartea trebuie conceputa ca posibilitatea cea mai proprie, desprinsa de orice relatie, de nedepasit si certa.

Se spune: moartea vine în chip cert, dar deocamdata nu înca. Cu acest "dar..." impersonalul "se" îi refuza mortii certitudinea. "Deocamdata nu înca" nu este un simplu enunt negativ, ci o explicitare de sine a impersonalului "se". Prin ea, impersonalul "se" se trimite el însusi la ceea ce în prima instanta ramîne înca accesibil Dasein-ului si care poate constitui continutul preocuparii sale. Cotidianitatea ne impinge în stringenta preocuparii si taie legaturile cu acea obosita, "inactiva gîndire în marginea mortii". Moartea este lasata pe "cîndva mai tîrziu" si aceasta se face invocîndu-se asa-numita "opinie generala". Impersonalul "se" acopera astfel specificitatea certitudinii mortii, faptul ca ea este posibila în orice moment. Certitudinea mortii merge mîna în mîna cu indeterminarea momentului ei. Tocmai în fata acesteia se eschiveaza fiinta cotidiana întru moarte, împrumutîndu-i o determinare. Însa o astfel de determinare nu poate sa însemne calcularea momentului exact al survenirii decesului. Dasein-ul mai degraba fuge din fata unei astfel de determinari. Preocuparea cotidiana îsi determina indeterminarea mortii certe în asa fel încît ea împinge în fata ei urgentele si posibilitatile cotidianului nemijlocit, cele pe care ea le poate cuprinde cu privirea.

Însa atunci cînd indeterminarea este acoperita, acoperita este si certitudinea. Este învaluit astfel si caracterul cel mai propriu al mortii, caracterul ei de posibilitate: faptul ca ea e certa si în acelasi timp indeterminata, adica posibila în orice clipa.

O data realizata, interpretarea felului în care impersonalul "se" vorbeste despre moarte la nivel cotidian si a felului în care moartea salasluieste în Dasein ne-a condus la caracterele de certitudine si indeterminare. Conceptul existential-ontologic deplin al mortii poate fi specificat acum prin urmatoarele determinatii: moartea, ca sfîrsit al Dasein-ului, este posibilitatea cea mai proprie, desprinsa de orice relatie, certa si ca atare indeterminata, posibilitatea de nedepasit a Dasein-ului. [259] Moartea, ca sfîrsit al Dasein-ului, este în fiinta acestei fiintari aflate întru sfîrsitul ei.

Delimitarea structurii existentiale a fiintei întru sfîrsit ne ajuta sa elaboram un fel de a fi al Dasein-ului în care el poate fi, ca Dasein, întreg. Faptul ca pîna si Dasein-ul cotidian este de fiecare data deja întru sfîrsitul sau, ceea ce înseamna ca el se confrunta constant, chiar daca "în treacat", cu moartea sa, arata ca acest sfîrsit definitiv si, astfel, determinant pentru faptul-de-a-fi-întreg nu este ceva la care Dasein-ul ajunge abia în cele din urma o data cu decesul sau. În Dasein, ca Dasein care este întru moartea sa, "înca nu"-ul extrem al lui însusi - prin raport cu care toate celelalte "înca nu"-uri sînt lasate în urma - este din capul locului cuprins în Dasein. Iata de ce inferenta formala, care ar socoti ca poate trece de la "înca nu"-ul Dasein-ului - care pe deasupra mai este interpretat ontologic în mod neadecvat, ca rest - la neintegralitatea lui, nu este corecta. Fenomenul lui "înca nu", care a fost extras din acel "înaintea lui însusi", nu poate sluji cîtusi de putin, asa cum nici structura grijii nu poate sluji, ca argument suprem împotriva unui posibil fapt-de-a-fi-întreg la nivelul existentei; acest "înaintea-lui-însusi" este cel care, mai înainte de orice, face posibila o astfel de fiinta întru sfîrsit. Problema unui posibil fapt-de-a-fi-întreg al fiintarii care sîntem de fiecare data noi însine este legitima numai daca grija, în calitatea ei de constitutie fundamentala a Dasein-ului, este "strîns legata" de moarte în calitatea ei de posibilitate extrema a acestei posibilitati.

Ramîne totusi o întrebare daca aceasta problema a fost suficient elaborata. Fiinta întru moarte îsi are temeiul în grija. Ca fapt-de-a-fi-în-lume aflat în starea de aruncare, Dasein-ul este de fiecare data remis mortii sale. Fiintînd întru moartea sa, el moare factic, ceea ce înseamna clipa de clipa, pîna sa fi ajuns la decesul sau. Dasein-ul moare factic înseamna în acelasi timp ca, în fiinta sa întru moarte, el s-a decis pe sine din capul locului într-un fel sau într-altul. Eschiva cotidiana (de ordinul caderii) în fata mortii este o fiinta neautentica întru moarte. Neautenticitatea are ca temei posibilitatea autenticitatii.22 Neautenticitatea caracterizeaza un fel de a fi în care Dasein-ul poate sa se transpuna si în care cel mai adesea el se si transpune, fara însa sa si trebuiasca sa o faca în chip necesar si constant. Deoarece Dasein-ul exista, el se determina pe sine ca fiintare, asa cum este el, pornind de fiecare data de la o posibilitate care el însusi este si pe care o întelege.

Oare poate Dasein-ul de asemenea sa înteleaga în chip autentic posibilitatea sa cea mai proprie, desprinsa de orice relatie si de nedepasit, certa si ca atare indeterminata? [260] Poate el sa se mentina într-o fiinta autentica aflata întru sfîrsitul sau? Cîta vreme aceasta fiinta întru moarte nu este pusa în evidenta si determinata ontologic, ceva esential lipseste în interpretarea existentiala a fiintei întru sfîrsit.

Fiinta autentica întru moarte semnifica o posibilitate existentiela a Dasein-ului. Aceasta putinta ontica de a fi trebuie, la rîndul ei, sa fie ontologic posibila. Care sînt conditiile existentiale ale acestei posibilitati? Cum trebuie ea însasi sa devina accesibila?