Fiinta fiintarii intilnite in lumea ambianta

Fiinta fiintarii întîlnite în lumea ambianta

Punerea în lumina fenomenologica a fiintei fiintarii pe care o întîlnim în chip proxim se realizeaza pe firul calauzitor al faptului-de-a-fi-în-lume cotidian, pe care îl numim si îndeletnicire în lume si cu [67] fiintarea intramundana. Îndeletnicirea s-a dispersat deja într-o multitudine de moduri ale preocuparii. Felul proxim al îndeletnicirii nu este însa - dupa cum s-a aratat - cunoasterea care nu face decît sa perceapa, ci preocuparea mînuitoare, care se slujeste de ceva si care îsi are propria sa "cunoastere". Întrebarea fenomenologica vizeaza în prima instanta fiinta fiintarii întîlnite într-o astfel de preocupare. Pentru a asigura felul de privire care este necesar aici, e nevoie sa facem o remarca metodologica preliminara.

În deschiderea si explicarea fiintei, fiintarea este de fiecare data tema noastra preliminara si care ne însoteste permanent, în timp ce tema propriu-zisa este fiinta. În spatiul analizei de fata este luata ca tema preliminara fiintarea care se arata în preocuparea din lumea ambianta. Aceasta fiintare nu este astfel obiect al unei cunoasteri teoretice a "lumii", ci ea este lucrul de care te slujesti, pe care îl produci etc. Ca fiintare astfel întîlnita, ea vine în chip pre-tematic în cîmpul privirii unei "cunoasteri" care, ca fenomenologica, ia în consideratie primordial fiin 212w2219c 55;a si care, abia pornind de la aceasta tematizare a fiintei, tematizeaza în acelasi timp fiintarea care survine de fiecare data. Aceasta explicitare fenomenologica nu este asadar o cunoastere a proprietatilor de fiintare ale fiintarii, ci o determinare a structurii fiintei sale. Însa ca cercetare a fiintei, ea devine o împlinire de sine statatoare si expresa a întelegerii fiintei care apartine de fiecare data deja Dasein-ului si care "prinde viata" în orice îndeletnicire cu fiintarea. Fiintarea care slujeste fenomenologic ca tema preliminara - deci în cazul acesta lucrul de care ma slujesc, cel pe cale sa fie produs - devine accesibila prin transpunerea mea într-o astfel de preocupare. Riguros considerat, acest mod de a vorbi despre "transpunere" poate induce în eroare; caci noi nici macar nu avem nevoie sa ne transpunem în acest fel de a fi al îndeletnicirii pe care o presupune preocuparea. Dasein-ul cotidian este deja mereu în acest fel; de pilda, deschizînd usa, ma slujesc de clanta. Obtinerea accesului fenomenologic la fiintarea astfel întîlnita consta mai degraba în a reprima tendintele noastre interpretative, care ne preseaza si ne însotesc, care acopera cu totul fenomenul unei astfel de "preocupari" si, o data cu el, fiintarea asa cum, pornind de la ea însasi, este întîlnita în preocupare. Riscul unor astfel de abordari neinspirate poate fi evitat daca începem cercetarea cu aceasta întrebare: care e fiintarea care trebuie luata ca tema preliminara si desemnata ca teren pre-fenomenal al cercetarii noastre?

Îndeobste raspundem: lucrurile. S-ar putea însa ca acest raspuns de la sine înteles sa însemne deja ratarea terenului pre-fenomenal pe care îl cautam. Caci în aceasta interpelare a fiintarii ca "lucru" (res), rezida [68] o caracterizare ontologica neexplicit anticipata. Analiza care îsi extinde interogarea de la o astfel de fiintare la fiinta ei întîlneste reitatea si realitatea. Iar explicatia ontologica, avansînd astfel, da peste caractere de fiinta precum substantialitate, materialitate, întindere, contiguitate... Însa fiintarea întîlnita în preocupare este în prima instanta ascunsa, chiar si preontologic, în aceasta forma de fiinta. Cînd numim lucrurile fiintare "data în prima instanta", sîntem în eroare din punct de vedere ontologic, chiar daca ontic avem în vedere altceva. Ceea ce se are propriu-zis în vedere ramîne nedeterminat. Sau se întîmpla sa caracterizam aceste "lucruri" ca lucruri "dotate cu valoare". Ce înseamna, ontologic vorbind, valoare? Cum trebuie sesizate categorial aceasta "dotare" si faptul de a fi astfel dotat? Trecînd peste faptul ca aceasta structura a dotarii cu valoare este obscura, se cade oare astfel peste caracteristica fenomenala de fiinta a ceea ce este întîlnit în îndeletnicirea pe care o presupune preocuparea?

Grecii aveau un termen adecvat pentru "lucruri": pr£gmata, adica acel ceva cu care avem de-a face în îndeletnicirea (pr£xij) pe care o presupune preocuparea. Însa ei au lasat în umbra, ontologic vorbind, tocmai caracterul specific "pragmatic" al numitelor pr£gmata si le-au determinat "în prima instanta" ca "simple lucruri". Fiintarea pe care o întîlnim în preocupare o numim ustensil. Prin îndeletnicire pot fi aflate ustensile de scris, de cusut, pentru atelier, de deplasare, de masurat. Felul de a fi al ustensilului trebuie pus în lumina. si aceasta are loc prin definirea prealabila a ceea ce face dintr-un ustensil un ustensil, prin definirea ustensilitatii.

Un ustensil, riguros vorbind, nu "este" niciodata. Fiintei ustensilului îi apartine întotdeauna un ansamblu ustensilic, înauntrul caruia acest ustensil poate sa fie ceea ce el este. Ustensilul este în esenta "ceva pentru a..." Diferitele moduri ale lui "pentru-a", precum capacitatea de a sluji, utilitatea, utilizabilitatea, maniabilitatea constituie o totalitate ustensilica. În structura de "pentru-a" este implicata o trimitere a ceva la ceva. Fenomenul indicat prin acest termen nu poate fi facut vizibil în geneza sa ontologica decît în analizele care urmeaza. Deocamdata ne vom multumi sa surprindem cu privirea în chip fenomenal multitudinea trimiterilor. Potrivit ustensilitatii sale, ustensilul este întotdeauna pornind de la apartenenta sa la un alt ustensil: instrumentul de scris, pana, cerneala, hîrtia, mapa, masa, lampa, mobila, ferestrele, usile, camera. Aceste "lucruri" nu se arata niciodata în prima instanta pentru sine, pentru a umple apoi, ca suma de obiecte reale, o camera. Ceea ce întîlnim în prima instanta, chiar daca nu este tematic sesizat, este camera, si aceasta, la rîndul ei, nu ca "ceea ce e cuprins între patru pereti" într-un sens geometric spatial, ci ca ustensil al locuirii. Pornind de la acesta ni se arata "aranjarea camerei" si în [69] aceasta apare ustensilul pe care îl avem de fiecare data în vedere ca ustensil "separat". Dar înaintea acestuia este deja des-coperita de fiecare data o totalitate ustensilica.

Ustensilul se poate arata în chip genuin în fiinta sa doar în îndeletnicirea croita de fiecare data pe ustensilul care el este, asa de pilda în ciocanirea cu un ciocan; în îndeletnicire, aceasta fiintare nu este sesizata tematic ca lucru ce survine pur si simplu, si nici structura ustensilului nu este cunoscuta ca atare în chiar folosirea lui. Ciocanirea nu are pur si simplu o cunoastere privitoare la caracterul de ustensil al ciocanului, ci ea si-a însusit acest ustensil cum nu se poate mai adecvat. Într-o astfel de îndeletnicire utilizatoare, preocuparea se supune acelui "pentru-a", constitutiv ustensilului folosit de fiecare data; cu cît mai putin este contemplat ciocanul ca lucru pur, cu atît este el utilizat mai cu spor, cu atît mai originara devine relatia cu el, cu atît mai neînvaluit este el întîlnit ca ceea ce este, ca ustensil. Ciocanirea însasi des-copera "maniabilitatea" specifica a ciocanului. Felul de a fi al ustensilului, în care el se reveleaza pornind de la el însusi, îl numim calitatea-de-a-fi-la-îndemîna. Numai deoarece ustensilul are aceasta "fiinta-în-sine" si nu se limiteaza doar sa survina, este el disponibil si maniabil în sensul cel mai larg. Oricît de patrunzator ne-am uita la felul în care este alcatuit un lucru, la "aspectul" lui, daca ne rezumam la aceasta nu vom putea sa des-coperim în el fiintarea-la-îndemîna. Privirea care vizeaza lucrurile doar "teoretic" este vaduvita de întelegerea calitatii-de-a-fi-la-îndemîna. Îndeletnicirea prin care lucrurile sînt utilizate si mînuite nu este însa oarba, ci ea are propriul sau fel de a vedea, care calauzeste mînuirea si îi confera siguranta specifica. Îndeletnicirea cu ustensilul se supune multiplicitatii de trimiteri ale lui "pentru-a". Privirea care însoteste o astfel de adaptare la trimiteri este privirea-ambientala.

Atitudinea "practica" nu este "ateoretica" în sensul absentei privirii si ea nu se deosebeste de atitudinea teoretica numai prin aceea ca în cazul ei se actioneaza, în vreme ce dincolo se considera doar, sau prin aceea ca actiunea, pentru a nu ramîne oarba, aplica cunoasterea teoretica, ci considerarea este originar o preocupare, tot asa cum actiunea are propria sa privire. Atitudinea teoretica este simpla-privire, din care privirea-ambientala lipseste cu desavîrsire. Dar faptul ca simpla-privire e lipsita de privire-ambientala nu înseamna ca ea nu are reguli; ea îsi alcatuieste un canon sub chipul metodei.

Fiintarea-la-îndemîna nu este sesizata defel teoretic si nici nu devine, ea însasi, în prima instanta, tematica pentru privirea-ambientala. Specificul fiintarii proxim la-îndemîna este de a se retrage, asa zicînd, în calitatea-ei-de-a-fi-la-îndemîna, tocmai pentru a fi cu adevarat la-îndemîna. Acel ceva în-preajma caruia se mentine în prima instanta îndeletnicirea cotidiana nu sînt uneltele însele; dimpotriva, lucrul de care ne preocupam primordial este lucrarea propriu-zisa, lucrul care trebuie produs într-un moment sau altul; [70] iar de aceea el este, de asemenea, fiintare-la-îndemîna. Lucrarea e cea care poarta în sine totalitatea de trimiteri înauntrul careia este întîlnit ustensilul.

Lucrarea care trebuie produsa si care este acel "la-ce-anume" (das Wozu) al ciocanului, al rindelei sau acului, are, la rîndul ei, felul de a fi al ustensilului. Pantoful care trebuie produs este menit purtarii (este ustensil-pantof), ceasul o data fabricat este menit aflarii orei. Lucrarea pe care o întîlnim cu precadere în îndeletnicirea de ordinul preocuparii - lucrarea aflata în lucru - are, prin esenta ei, o utilizabilitate si o data cu aceasta este întîlnit si acel "ceva-la-care" ea poate fi folosita. La rîndul ei, lucrarea care a fost comandata nu este decît pe temeiul folosirii ei si al ansamblului de trimiteri al fiintarii, des-coperit în aceasta folosire.

Însa lucrarea care urmeaza sa fie produsa nu este doar utilizabila pentru..., ci producerea însasi este de fiecare data o utilizare a ceva pentru ceva. Lucrarea implica în acelasi timp trimiterea la "materiale". Ea depinde de piele, ata, cuie etc. Pielea la rîndul ei este produsa din piei. Acestea sînt luate de la animale care sînt prasite de alti oameni. Animalele survin în interiorul lumii si fara sa fie anume prasite si chiar si în cazul prasirii, într-un anume fel, aceasta fiintare se produce chiar ea pe sine. Asadar în lumea ambianta sînt accesibile de asemenea fiintari care se afla întotdeauna la-îndemîna, dar care în ele însele nu au nevoie de producere. Ciocanul, clestele, cuiul trimit în ele însele la (sînt facute din) otel, fier, mineral, piatra, lemn. În ustensilul de care ne folosim, si prin folosirea însasi, este în acelasi timp des-coperita "natura", "natura" în lumina produselor naturii.

Însa natura nu trebuie sa fie înteleasa aici ca ceva care este doar simplu-prezent si nici ca forta a naturii. Padurea este ocol silvic, muntele este cariera de piatra, rîul este forta hidraulica, vîntul este vînt "prins în pînze". O data cu des-coperirea "lumii ambiante" este întîlnita si natura astfel des-coperita. Se poate face abstractie de felul ei de a fi ca fiintare-la-îndemîna; ea însasi poate fi des-coperita si determinata doar în pura simpla-prezenta a ei. Însa acestui tip de des-coperire a naturii îi ramîne de asemenea ascunsa natura ca "tot ce misca", ca ceea ce ne ia cu asalt si ne captiveaza ca peisaj. Plantele botanistului nu sînt florile pajistei, "izvorul" geografic fixat al unui rîu nu este "izvorul tîsnind din adînc".

Lucrarea produsa nu trimite doar la acel "ceva-la-care" ea poate fi utilizata si la acel "ceva-din-care" ea este facuta: cînd este rezultatul mestesugului pur si simplu, ea trimite totodata si la cel ce o poarta si o utilizeaza. Lucrarea este croita pe masura lui, [71] el "este" partas la nasterea ei. Chiar si în cazul productiei în serie aceasta trimitere constitutiva nu lipseste cîtusi de putin; ea este doar nedeterminata, e orientata catre oricine, catre medie. Asadar, o data cu lucrarea este întîlnita nu numai fiintarea care este la-îndemîna, ci si fiintarea care are felul de a fi al omului, caruia ceea-ce-a-fost-produs ajunge sa-i fie la-îndemîna în preocuparea lui; iar o data cu aceasta este întîlnita lumea în care traiesc cei ce poarta si cei ce consuma, lumea care în acelasi timp este lumea noastra. Lucrarea de care ne preocupam de fiecare data nu este la-îndemîna doar în lumea domestica a atelierului, ci si în lumea publica. O data cu lumea publica este des-coperita - si devine accesibila oricui - natura din lumea ambianta. În drumuri, strazi, poduri, cladiri, preocuparea noastra des-copera natura pe o anumita directie. Un peron de gara acoperit tine seama de vremea proasta, sistemul public de iluminat tine seama de întuneric, adica de schimbarea specifica pe care o determina prezenta si absenta luminii zilei, de "pozitia soarelui". Prin intermediul ceasurilor se tine seama de fiecare data de o anumita constelatie în univers. Cînd ne uitam la ceas, ne folosim în chip neexplicit de "pozitia soarelui" dupa care este reglata masurarea astronomica, oficiala, a timpului. Atunci cînd folosim ceasul, care este la-îndemîna în prima instanta si în chip discret, natura din lumea ambianta ne este si ea la-îndemîna. Contopirea noastra cu lumea nemijlocita a lucrarii, contopire care survine prin fiecare preocupare, are o functie de des-coperire; esential în aceasta functie este faptul ca, oricare ar fi felul contopirii cu lumea lucrarii, fiintarea intramundana angajata în lucrare, adica în trimiterile care sînt constitutive pentru ea, poate fi oricînd des-coperita pe diferite trepte de explicitare si ea poate fi patrunsa într-o masura mai mica sau mai mare de privirea-ambientala.

Felul de a fi al acestei fiintari este calitatea-de-a-fi-la-îndemîna. Aceasta caracteristica nu trebuie totusi sa fie înteleasa ca un simplu mod de a vorbi despre ea, ca si cum "fiintarii" întîlnite în prima instanta i s-ar pune în seama niste "aspecte", sau ca si cum am avea o materie a lumii care în prima instanta este în sine simplu-prezenta si care în felul acesta este apoi "colorata subiectiv". O astfel de interpretare trece cu vederea faptul ca în acest caz fiintarea ar trebui sa fie dinainte înteleasa si des-coperita ca pura fiintare-simplu-prezenta si ca ea, pe parcursul îndeletnicirii prin care "lumea" este des-coperita si însusita, ar trebui sa aiba preeminenta si sa joace un rol calauzitor. Însa acest lucru contrazice deja sensul ontologic al cunoasterii pe care l-am pus în evidenta ca mod derivat al faptului-de-a-fi-în-lume. Pentru a scoate la iveala fiintarea care este doar simplu-prezenta, aceasta cunoastere trece mai întîi prin ceea-ce-este-la-îndemîna în preocupare. Calitatea-de-a-fi-la-îndemîna este determinarea ontologic-categoriala a fiintarii asa cum este ea "în sine". Însa ceea-ce-e-la-îndemîna "exista" totusi numai pe temeiul a ceea-ce-e-simplu-prezent. Însa rezulta oare de aici - o data aceasta teza admisa -, ca faptul-de-a-fi-la-îndemîna este, ontologic vorbind, fundat în simpla-prezenta?

Însa chiar daca, mergînd mai departe în interpretarea ontologica, calitatea-de-a-fi-la-îndemîna ar fi adeverita ca fel de a fi al fiintarii des-coperite intramundan în prima instanta, chiar daca ea ar reusi sa-si dovedeasca caracterul originar în raport cu simpla-prezenta, s-ar obtine oare atunci, cu ajutorul celor explicate pîna aici, fie doar si un graunte pentru întelegerea ontologica a fenomenului lumii? Totusi, interpretînd aceasta fiintare intramundana, noi am "presupus" de la bun început lumea. Din asamblarea fiintarii intramundane nu rezulta totusi, ca suma, ceva precum "lumea". Vom afla noi oare o cale pentru a pune în lumina fenomenul lumii pornind de la fiinta acestei fiintari?1