Fiinta întru moarte
si cotidianitatea Dasein-ului
Pentru evidentierea fiintei întru moarte în
cotidianitatea medie trebuie sa ne orientam pornind de la structurile
cotidianitatii pe care le-am obtinut mai devreme. În fiinta
întru moarte, Dasein-ul se
raporteaza la el însusi ca
la o putinta-de-a-fi privilegiata. Însa sinele
cotidianitatii este impersonalul "se" ,
care se constituie prin nivelul public de explicitare; ceea ce a fost
explicitat astfel este exprimat în flecareala. Aceasta trebuie
asadar sa faca manifest felul în care Dasein-ul cotidian îsi expliciteaza fiinta sa întru
moarte. Fundamentul explicitarii este de fiecare data un act de
întelegere care este deopotriva situat afectiv, ceea ce înseamna
acompaniat de o dispozitie. Trebuie astfel sa ne punem întrebarea:
cum anume este deschisa fiinta întru moarte de catre acea
întelegere care pune în joc o situare afectiva si care
rezida în flecareala impersonalului "se"? Cum se raporteaza
impersonalul "se" pe linia întelegerii la posibilitatea cea mai proprie,
desprinsa de orice relatie si de nedepasit a Dasein-ului? Ce situare afectiva îi
deschide impersonalului "se" faptul de a fi remis mortii si în ce mod
anume o face?
În spatiul public pe care îl presupune
faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul cotidian moartea este
"cunoscuta" ca un caz care survine constant, ca "moarte a cuiva". [253] Cutare sau cutare, apropiat sau
departat, "moare". Persoane care ne sînt necunoscute "mor" în fiecare zi
si în fiecare ora. "Moartea" poate fi întîlnita ca un eveniment
bine-cunoscut, care survine în interiorul lumii. Ca atare ea ramîne în
acea ne-iesire în evidenta caracteristica pentru tot ce
întîlnim în viata de zi cu zi .
Impersonalul "se" a asigurat deja o explicitare a acestui eveniment. Vorba care
scapa "în treacat", fie ca e rostita raspicat, fie,
cum se întîmpla cel mai adesea, cu aorecare retinere, este mereu
aceeasi; "pîna la urma, cîndva, o sa murim si noi, dar
pîna una-alta asta nu ni se întîmpla noua".
Analiza acestui "o sa murim cîndva", care este un
"se moare", dezvaluie fara echivoc felul de a fi al fiintei
cotidiene întru moarte. Moartea, atunci cînd ne exprimam astfel, este
înteleasa ca un ceva nedeterminat care trebuie mai înainte de orice
sa survina de undeva anume, dar care în prima
instanta, în ce ne priveste, nu este înca prezenta
si, de aceea, nu este amenintatoare. Expresia "se moare"
raspîndeste parerea ca cel atins, ca sa zicem
asa, de moarte este impersonalul "se". Explicitarea publica a Dasein-ului spune: "se moare", pentru
ca oricine îsi poate spune (si deci si tu însuti): în
orice caz nu tocmai eu; caci acest "se" (din "se moare") este nimeni. "Faptul-de-a-muri" sufera o
nivelare fiind redus la un eveniment care desigur atinge Dasein-ul dar care nu vizeaza pe nimeni anume. Daca
flecareala este îndeobste caracterizata prin ambiguitate, lucrul
se vede cel mai bine în felul acesta în care se vorbeste despre moarte.
Faptul-de-a-muri, care este în chip esential al meu în asa fel încît
nimeni nu ma poate reprezenta în privinta lui, este pervertit într-un
eveniment care survine la nivel public si cu care se întîlneste
impersonalul "se". Felul de a vorbi pe care l-am caracterizat se refera la
moarte ca la un "caz" care survine constant. În acest fel de a vorbi, moartea
trece întotdeauna ca "ceva real" si caracterul ei de posibilitate este
învaluit, iar o data cu el si celelalte doua momente care
apartin mortii: imposibilitatea depasirii ei si lipsa oricarei
relatii cu un alt Dasein.
Printr-o astfel de ambiguitate Dasein-ul
se pune pe sine în starea de a se pierde în impersonalul "se" din punctul de
vedere al unei putinte-de-a-fi privilegiate, care apartine sinelui
sau celui mai propriu. Impersonalul "se" îi da Dasein-ului îndreptatirea de a-si ascunde siesi
fiinta cea mai proprie întru moarte, sporindu-i ispita de a face aceasta.
Aceasta eschiva în fata mortii,
menita sa ascunda, domina cotidianitatea cu o asemenea
tenacitate încît, în faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul, "cei
apropiati" vor adesea sa-l convinga pe "cel ce trage sa
moara" ca el va scapa de moarte si ca în scurta
vreme se va reîntoarce în linistea cotidianitatii, în lumea
preocuparilor sale. O astfel de "grija-pentru-celalalt" îsi
propune sa-l "consoleze" pe "muribund". Ea vrea sa-l readuca pe
acesta în Dasein, ajutîndu-l sa
învaluie complet posibilitatea sa de fiinta cea mai proprie,
desprinsa de orice relatie cu un alt Dasein. Impersonalul "se" procura astfel linistirea constanta în privinta mortii. În
fond însa linistirea aceasta merge nu numai în întîmpinarea
"muribundului", ci tot atît de mult a "consolatorilor" sai. [254] si chiar si în cazul
decesului, spatiul public nu trebuie afectat, în linistea sa,
printr-un astfel de eveniment si nici tulburat în lipsa sa de griji, din
preocuparea cu care el se îndeletniceste. Caci faptul-de-a-muri al
altora este nu rareori privit ca un dezagrement social, daca nu chiar ca o
lipsa de tact, de care spatiul public trebuie ferit.
Însa o data cu aceasta linistire care
îl abate pe Dasein de la propria-i
moarte, impersonalul "se" îsi da siesi legitimitate si
respectabilitate prin reglarea tacita a felului în care se cuvine în genere sa ne
comportam în privinta mortii. Pîna si "a te gîndi la
moarte" este considerat în spatiul public ca lasitate, ca semn de
nesiguranta din partea Dasein-ului,
ca sumbra evadare din lume. Impersonalul
"se" împiedica aparitia curajului menit sa înfrunte angoasa în
fata mortii. Modul în care sînt explicitate la nivel public
lucrurile de catre impersonalul "se" îsi exercita dominatia
si decide deja în privinta situarii afective de la care pornind
trebuie determinata atitudinea fata de moarte. Prin angoasa în
fata mortii, Dasein-ul este
adus în fata lui însusi în sensul ca este remis
posibilitatii sale de nedepasit. Impersonalul "se" are
grija sa converteasca angoasa în frica, în frica în
fata unui eveniment care sta sa se petreaca. În plus,
angoasa care, prin intermediul ambiguitatii, s-a transformat în
frica, trece drept o slabiciune pe care un Dasein sigur de el nu are voie sa o cunoasca. Ceea ce,
potrivit decretului tacit al impersonalului "se", se "cuvine" este calmul
indiferent fata de "faptul" ca se moare. Cultivarea unei astfel
de indiferente "superioare" înstraineaza
Dasein-ul de putinta sa cea mai proprie de a fi si desprinsa
de orice relatie cu un alt Dasein.
Însa ispitirea, linistirea si
înstrainarea caracterizeaza felul de a fi al caderii. Fiinta cotidiana întru moarte,
cazuta fiind, este o permanenta fuga din fata
mortii. Faptul-de-a-fi-întru-sfîrsit
are aici modul eschivei din fata
mortii - reinterpretînd-o, întelegînd-o neautentic si
învaluind-o. Faptul ca, factic vorbind, Dasein-ul propriu moare dintotdeauna - ceea ce înseamna: el
este într-un fapt-de-a-fi-întru-sfîrsitul-sau - faptul acesta
ramîne ascuns în masura în care moartea este transformata
într-un "caz" care îi priveste la nivel cotidian pe ceilalti, ceea ce
la o adica ne da o garantie în plus pentru faptul ca
"sinele-impersonal" "traieste" mai departe. Însa o data cu
acest semn al caderii care este fuga din
fata mortii, cotidianitatea Dasein-ului
atesta ca pîna si impersonalul "se" însusi este de
fiecare data deja determinat ca
fiinta întru moarte, chiar si atunci cînd el nu pune în joc
în chip explicit "gîndul la moarte". Chiar
si în cotidianitatea medie [255] Dasein-ul
are ca miza aceasta putinta-de-a-fi cea mai proprie,
desprinsa de orice relatie si de nedepasit, chiar
daca lucrul nu se petrece decît în acel mod al preocuparii care este
indiferenta netulburata fata
de posibilitatea extrema a fiintei sale.
Însa, în acelasi timp, felul acesta în care am
degajat fiinta cotidiana întru moarte ne arata cum sa
încercam - printr-o interpretare mai patrunzatoare a
fiintei întru moarte traite sub semnul caderii, în
speta ca eschiva în
fata mortii - sa consolidam conceptul existential
deplin al faptului-de-a-fi-întru-sfîrsit. O data ce acel ceva din fata caruia se fuge
a fost facut vizibil ca fenomen, trebuie sa fie posibil sa
proiectam fenomenologic felul în care Dasein-ul
însusi îsi întelege propria moarte eschivîndu-se din fata
ei
