Flecareala
Cuvīntul "flecareala" nu va fi folosit aici īntr-un sens depreciativ. Terminologic, el semnifica un fenomen pozitiv, care constituie felul de a fi al īntelegerii si al explicitarii Dasein-ului cotidian. Discursul (Rede), cel mai adesea, se exprima (spricht sich aus) si s-a exprimat deja. El este limba (Sprache). Īnsa īn ceea ce a fost exprimat (das Ausgesprochene) rezida deja īntelegerea si explicatia. Limba ca exprimare prin vorbire (Ausgesprochenheit) adaposteste īn ea un nivel de explicitare (Ausgelegtheit) propriu īntelegerii Dasein-ului. Acest nivel de explicitare este tot atīt de putin ceva doar simplu-prezent pe cīt de putin este si limba; dimpotriva, fiinta lui este ea īnsasi de ordinul Dasein-ului. In prima instanta si īn anumite limite, tocmai acestui nivel de explicitare īi este constant remis Dasein-ul, caci el este cel care regleaza si distribuie [168] posibilitatile īntelegerii la nivel mediu si ale situarii afective care corespunde acesteia. Exprimarea prin vorbire conserva, prin ansamblul raporturilor sale de semnificatie articulate, o īntelegere a lumii care a fost deschisa si, la fel de originar cu aceasta, o īntelegere a Dasein-ului-laolalta al celorlalti si a faptului-de-a-salaslui-īn care īi este de fiecare data propriu. Īntelegerea astfel depozitata din capul locului īn exprimarea prin vorbire priveste atīt starea de des-coperire a fiintarii, acea des-coperire atinsa īntr-un moment sau altul si apoi transmisa, cīt si īntelegerea de fiecare data a fiintei si posibilitatile si orizonturile de care poate dispune o explicitare pe baze noi si o reīnnoita articulare cu ajutorul conceptelor. Īnsa dincolo de o simpla trimitere la acest fapt, si anume la nivelul de explicitare care e propriu Dasein-ului, trebuie acum sa ne punem īntrebarea privitoare la felul de a fi existential al discursului exprimat prin vorbire si al discursului care se exprima. Daca el nu poate fi conceput ca fiintare-simplu-prezenta, care este atunci fiinta lui si ce anume spune ea īn mod fundamental īn privinta felului de a fi cotidian al Dasein-ului?
Discursul care se exprima este comunicare. Prin tendinta fiintei ei, comunicarea are drept scop de a-l face partas pe cel care asculta - cu fiinta deschisa - la lucrul despre care se vorbeste īn discurs.
Potrivit inteligibilitatii la nivel mediu, care rezida deja īn limba vorbita atunci cīnd ne exprimam, discursul comunicat poate fi īn larga masura īnteles, fara ca cel care asculta sa se transpuna, cu fiinta sa, īntr-o īntelegere originara a lucrului despre care se vorbeste īn discurs. Este īnteleasa nu atīt fiintarea despre care se vorbeste (das beredete Seiende), cīt mai degraba este ascultat doar ceea ce este spus ca atare. De īnteles este īnteles acesta, īn vreme ce lucrul despre care se vorbeste este īnteles doar aproximativ si īn treacat; daca se are īn vedere acelasi lucru, faptul se petrece deoarece ceea ce este spus se īntelege īn comun, la acelasi nivel mediu.
Ascultarea si īntelegerea se agata din capul locului de ceea ce este spus ca atare. Comunicarea nu "īmpartaseste" raportul primordial cu fiinta fiintarii despre care se vorbeste, ci faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul se rezuma la schimbul reciproc de cuvinte si la preocuparea pentru ceea ce este spus. Tot ce conteaza pentru acest a-fi-unul-laolalta-cu-altul este ca se vorbeste. Faptul ca s-a spus ceva, dictum-ul, rostirea stau acum chezasie pentru autenticitatea si adecvarea la lucruri a discursului si a īntelegerii lui. si deoarece actul discursiv a pierdut, īn speta n-a apucat defel sa cīstige, relatia primordiala de fiinta cu fiintarea despre care se vorbeste, el nu se comunica īn maniera aproprierii originare a acestei fiintari, ci pe calea vorbirii transmise mai departe si a reiterarii ei. Ceea ce este spus ca atare cīstiga īn amploare si dobīndeste caracter de autoritate. Lucrurile stau asa, pentru ca asa se spune ca stau. Flecareala se constituie tocmai printr-o atare reiterare si transmitere mai departe a vorbirii, acolo unde lipsa initiala a unui temei ferm capata proportiile unei depline lipse de temei. Flecareala nu ramīne limitata la vorbirea reiterata cu voce tare, ci se extinde la sfera scrisului ca "maculatura". [169] Vorbirea reiterata nu se īntemeiaza īn primul rīnd pe colportaj. Ea se hraneste din ceea ce a cules citind. Īntelegerea medie a cititorului nu va putea niciodata sa decida ce anume este extras de la sursa si dobīndit cu truda si ce anume este doar vorbire reiterata. Mai mult, īntelegerea medie nici nu va voi sa faca o asemenea deosebire si nici nu va avea nevoie de ea, deoarece ea īntelege oricum totul.
Lipsa de temei a flecarelii nu īi īnchide intrarea īn spatiul public, ci dimpotriva, i-l īnlesneste. Flecareala este posibilitatea de a īntelege totul fara o prealabila apropriere a lucrului. Ba ea chiar ne fereste de primejdia de a esua īntr-o asemenea apropriere. Flecareala, care īi sta oricui la īndemīna, ne elibereaza nu numai de sarcina īntelegerii autentice, ci dimpotriva da nastere unei inteligibilitati nediferentiate careia nimic nu-i mai ramīne inaccesibil.
Discursul (Rede), care apartine īn chip esential constitutiei de fiinta a Dasein-ului si care, la rīndul lui, constituie starea de deschidere a acestuia, are posibilitatea sa devina flecareala (Gerede) si, ca atare, sa nu mai tina deschis, īntr-o īntelegere articulata, faptul-de-a-fi-īn-lume, ci dimpotriva, sa-l īnchida si sa acopere fiintarea intramundana. Pentru aceasta nu e nevoie de intentia de a īnsela. A face cu buna stiinta ca ceva sa treca drept altceva nu e felul de a fi al flecarelii. E de ajuns ca un lucru sa fie transmis mai departe pentru ca deschiderea sa se preschimbe īntr-o īnchidere. Caci īntotdeauna ceea ce e spus este īnteles īn prima instanta ca "spunīnd cu adevarat ceva", ca des-coperind ceva. Cīnd de fapt, de vreme ce ea omite, prin chiar natura ei, sa revina, ca la un temei, la lucrul despre care se vorbeste, flecareala este din capul locului o īnchidere.
Aceasta īnchidere este cu atīt mai mult sporita cu cīt flecareala, prin care, chipurile, este obtinuta īntelegerea lucrului despre care se vorbeste, tocmai pe baza acestei prezumtii retine si reprima si īntīrzie īntr-un chip care īi este propriu orice noua interogare si orice īnfruntare de idei.
Īn Dasein acest nivel de explicitare propriu flecarelii este prezent din capul locului. Exista o gramada de lucruri pe care īn prima instanta le cunoastem īn acest fel, si nu putine sīnt cele care nu depasesc niciodata o atare īntelegere medie. Dasein-ul nu se poate niciodata sustrage acestui nivel cotidian de explicitare, īn care īn prima instanta el este integrat. Īn el si pornind de la el si īmpotriva lui se īmplineste īn chip autentic orice īntelegere, orice explicitare si comunicare, orice redes-coperire si orice noua apropriere. Lucrurile nu se petrec ca si cum de fiecare data un Dasein ar fi asezat īn sine, neatins si nesedus de acest nivel de explicitare, ca si cum ar fi asezat īn fata teritoriului liber al unei "lumi" pentru a privi pur si simplu ceea ce īi iese īn cale. Dominatia nivelului public de explicitare a decis din capul locului īn privinta tonalitatilor afective posibile, adica īn privinta modului fundamental [170] īn care lumea are impact asupra Dasein-ului. Impersonalul "se" desemneaza din capul locului situarea afectiva, el determina ce anume si cum anume "vedem".
Flecareala, care īnchide īn modul pe care l-am aratat, este felul de a fi al īntelegerii ca īntelegere dezradacinata a Dasein-ului. Totusi ea nu survine ca o stare simplu-prezenta īntr-o fiintare-simplu-prezenta, ci este ea īnsasi existential dezradacinata, iar dezradacinarea ei este permanenta. Ceea ce din punct de vedere ontologic vrea sa spuna: Dasein-ul care se mentine īn spatiul flecarelii este, ca fapt-de-a-fi-īn-lume, separat de raporturile sale de fiinta primordiale si autentic-originare cu lumea, cu Dasein-ul-laolalta, cu īnsusi faptul-de-a-salaslui-īn. El este desprins de orice si totusi, fiind astfel, el este mereu īn-preajma "lumii", laolalta cu ceilalti si raportat la el īnsusi. Numai fiintarea a carei stare de deschidere se constituie prin intermediul discursului situat afectiv si īntelegator, numai fiintarea care, cu alte cuvinte, avīnd aceasta constitutie ontologica este propriul sau loc-de-deschidere, este "īn-lume", numai acea fiintare are posibilitatea de fiinta a unei asemenea dezradacinari, care constituie nu atīt o nefiinta a Dasein-ului, cīt mai degraba "realitatea" sa cotidiana prin excelenta si cea mai staruitoare.
De la sine īntelesul si siguranta de sine pe care le presupune nivelul mediu de explicitare explica totusi de ce, sub ocrotirea lui, aceasta stranie desprindere de orice prin care Dasein-ul e īmpins tot mai mult catre o lipsa de temei īi ramīne de fiecare data ascunsa Dasein-ului īnsusi.
|
