Fundamentele determinarii ontologice a "lumii"

Fundamentele determinarii ontologice a "lumii"

Ideea de fiinta la care trimite caracterizarea ontologica a lui res extensa este substantialitatea. Per s u b s t a n t i a m nihil aliud intelligere possumus, quam rem quae ita existit, ut nulla alia re indigeat ad existendum: "Prin substanta nu putem întelege nimic altceva decît o fiintare care este în asa fel încît pentru a fi nu are nevoie de nici o alta fiintare."10 Fiinta unei "substante" este caracterizata prin faptul ca ea nu are nevoie de nimic altceva. Ceea ce în fiinta sa nu are pur si simplu nevoie de o alta fiintare satisface ideea de substanta în adevaratul ei sens si aceasta fiintare este ens perfectissimum. Substantia quae nulla plane re indigeat, unica tantum potest intelligi, nempe Deus. "Dumnezeu" este aici un termen pur ontologic în masura în care trebuie înteles ca ens perfectissimum. Totodata ceea ce este avut în vedere "în chip de la sine înteles" o data cu conceptul de Dumnezeu face cu putinta o explicitare ontologica a momentului constitutiv al substantialitatii - faptul-de-a-nu-avea-nevoie-de-nimic-altceva. Alias vero omnes (res), non nisi ope concursus Dei existere percipimus. Orice fiintare care nu este Dumnezeu are nevoie sa fie produsa, în sensul cel mai larg al cuvîntului, si ca atare sustinuta. Orizontul înlauntrul caruia poate fi înteleasa "fiinta" oricarei fiintari se întinde între producerea a ceea-ce-este-simpla-prezenta si faptul-de-a-nu-avea-nevoie-de-producere. Orice fiintare care nu este Dumnezeu este ens creatum. Între cele doua feluri de fiintari exista o diferenta "infinita" în ce priveste fiinta lor si totusi noi numim atît creatul cît si creatura - fiintari. Noi folosim deci cuvîntul "fiinta" într-un sens atît de larg încît el acopera o diferenta "infinita". Astfel putem numi cu o anume îndreptatire fiintarea creata - substanta. Ce-i drept, daca o raportam la Dumnezeu, aceasta fiintare are nevoie sa fie produsa si sustinuta, însa înauntrul regiunii fiintarii create, înauntrul "lumii" în sens de ens creatum exista fiintari care, în privinta producerii si sustinerii lor printr-o creatie - cea umana, de pilda -, "nu au nevoie de o alta fiintare". Doua sînt substantele de felul acesta: res cogitans si res extensa.

Fiinta acelei substante a carei proprietas privilegiata este extensio devine prin urmare determinabila din punctul de vedere al temeiul ei ontologic cu conditia de a fi lamurit sensul de fiinta "comun" celor trei substante - al substantei infinite si al celor doua substante finite. Numai ca nomen substantiae non convenit Deo et illis univoce, ut dici solet in Scholis, hoc est... quae Deo et creaturis sit communis.13 Descartes atinge aici o problema care a preocupat în multiple chipuri ontologia medievala: în ce fel semnificatia fiintei semnifica fiintarea la care ne referim într-un moment sau altul. În enunturile "Dumnezeu este" si "lumea este" noi enuntam fiinta. Însa acest cuvînt "este" nu poate sa aiba în vedere fiecare din aceste fiintari în acelasi sens (sunwnÚmwj, univoce), atîta vreme cît între ele exista o deosebire infinita tocmai în ce priveste fiinta; daca semnificatia lui "este" ar fi univoca, atunci creatul ar fi înteles ca necreat sau necreatul ar fi redus la gradul unui creat. Însa nici nu se poate spune ca în cele doua cazuri "fiinta" functioneaza ca simplu nume identic, ci în fiecare dintre acestea ea este înteleasa într-un anume fel. Scolastica concepe sensul pozitiv al semnificarii "fiintei" ca semnificare "analoga", deosebita de cea univoca sau omonima. Prin trimitere la Aristotel, la care problema este prefigurata în chiar zorii ontologiei grecesti în general, s-au fixat diferite feluri de analogie, astfel încît putem distinge chiar si diferite "scoli" dupa felul în care a fost conceputa functia de semnificare a fiintei. În privinta elaborarii ontologice a problemei, Descartes ramîne mult în urma scolasticii14, ba chiar eludeaza întrebarea. Nulla eius [substantiae] nominis significatio potest distincte intelligi, quae Deo et creaturis sit communis . Aceasta eludare se refera la faptul ca Descartes lasa nelamurit sensul fiintei cuprins în ideea de substantialitate precum si caracterul de "universalitate" al acestei semnificatii. Ce-i drept, la rîndul ei, ontologia medievala s-a întrebat tot atît de putin pe cît cea antica în privinta a ceea ce vrea sa spuna fiinta. si iata de ce nici nu e de mirare daca o întrebare precum cea privitoare la modul în care semnifica fiinta nu se poate pune în miscare atîta vreme cît ea îsi propune sa fie discutata pe baza unui sens al fiintei care nu a fost lamurit si pe care acea semnificatie îl "exprima". Sensul a ramas nelamurit deoarece a fost socotit ca "de la sine înteles".

Descartes nu se rezuma la a eluda întrebarea ontologica privitoare la substantialitate, ci accentueaza în chip explicit ca substanta ca atare, adica substantialitatea ei, este în sine si pentru sine inaccesibila din capul locului. Verumtamen non potest substantia primum animadverti ex hoc solo, quod sit existens, quia hoc solum per se nos non afficit.16 "Fiinta" însasi nu ne "afecteaza", de aceea ea nu poate fi perceputa. "Fiinta nu este un predicat real", potrivit vorbei lui Kant, care se multumeste sa reproduca propozitia lui Descartes. Astfel se renunta în chip fundamental la posibilitatea unei problematici pure a fiintei si se cauta o iesire pentru a dobîndi apoi determinarile amintite ale substantelor. Deoarece "fiinta" nu este accesibila în fapt ca fiintare, fiinta este exprimata cu ajutorul determinarilor de fiintare ale fiintarii respective - prin atribute. Însa nu prin orice atribute, ci prin acelea care sînt suficiente în chipul cel mai pur sensului neexplicit si totusi presupus al fiintei si al substantialitatii. În substantia finita ca res corporea, ceea ce îi este "atribuit" în primul rînd si în chip necesar este extensio. Quin et facilius intellegimus substantiam extensam, vel substantiam cogitantem, quam substantiam solam, omisso eo quod cogitet vel sit extensa ; caci substantialitatea nu poate fi degajata decît ratione tantum, si nu realiter, si ea nu poate fi aflata în felul în care aflam diferitele fiintari substantiale.

Fundamentele ontologice ale determinarii "lumii" ca res extensa au devenit astfel limpezi: ele constau în ideea de substatialitate nu numai neclarificata în sensul sau de fiinta, ci decretata neclarificabila, ea fiind prezentata pe o cale ocolita, avîndu-se în vedere proprietatea substantiala cea mai preeminenta a fiecarei substante. Iar în determinarea substantei printr-o fiintare substantiala avem si explicatia echivocului termenului. Ceea ce este avut în vedere este substantialitatea, însa ea este înteleasa pornind de la o constitutie de fiintare a substantei. Deoarece onticul este substituit ontologicului, termenul substantia functioneaza cînd în sens ontologic, cînd în sens ontic, cel mai adesea însa într-un sens ontic-ontologic confuz. Însa în spatele acestei insesizabile diferente de semnificatie se ascunde neputinta de a stapîni problema fundamentala a fiintei. A trata aceasta problema înseamna a deslusi asa cum trebuie aceste echivocuri; cine încearca asa ceva nu se multumeste sa "se ocupe" cu "simple semnificatii verbale", ci trebuie sa se aventureze, [95] pentru a clarifica astfel de "nuante", în problematica cea mai originara a "lucrurilor însele".