Fundamentele determinarii ontologice a "lumii"
Ideea de fiinta la care trimite caracterizarea ontologica a lui res extensa este substantialitatea. Per s u b s t a n t i a m nihil aliud intelligere possumus, quam rem quae ita existit, ut nulla alia re indigeat ad existendum: "Prin substanta nu putem īntelege nimic altceva decīt o fiintare care este īn asa fel īncīt pentru a fi nu are nevoie de nici o alta fiintare."10 Fiinta unei "substante" este caracterizata prin faptul ca ea nu are nevoie de nimic altceva. Ceea ce īn fiinta sa nu are pur si simplu nevoie de o alta fiintare satisface ideea de substanta īn adevaratul ei sens si aceasta fiintare este ens perfectissimum. Substantia quae nulla plane re indigeat, unica tantum potest intelligi, nempe Deus. "Dumnezeu" este aici un termen pur ontologic īn masura īn care trebuie īnteles ca ens perfectissimum. Totodata ceea ce este avut īn vedere "īn chip de la sine īnteles" o data cu conceptul de Dumnezeu face cu putinta o explicitare ontologica a momentului constitutiv al substantialitatii - faptul-de-a-nu-avea-nevoie-de-nimic-altceva. Alias vero omnes (res), non nisi ope concursus Dei existere percipimus. Orice fiintare care nu este Dumnezeu are nevoie sa fie produsa, īn sensul cel mai larg al cuvīntului, si ca atare sustinuta. Orizontul īnlauntrul caruia poate fi īnteleasa "fiinta" oricarei fiintari se īntinde īntre producerea a ceea-ce-este-simpla-prezenta si faptul-de-a-nu-avea-nevoie-de-producere. Orice fiintare care nu este Dumnezeu este ens creatum. Īntre cele doua feluri de fiintari exista o diferenta "infinita" īn ce priveste fiinta lor si totusi noi numim atīt creatul cīt si creatura - fiintari. Noi folosim deci cuvīntul "fiinta" īntr-un sens atīt de larg īncīt el acopera o diferenta "infinita". Astfel putem numi cu o anume īndreptatire fiintarea creata - substanta. Ce-i drept, daca o raportam la Dumnezeu, aceasta fiintare are nevoie sa fie produsa si sustinuta, īnsa īnauntrul regiunii fiintarii create, īnauntrul "lumii" īn sens de ens creatum exista fiintari care, īn privinta producerii si sustinerii lor printr-o creatie - cea umana, de pilda -, "nu au nevoie de o alta fiintare". Doua sīnt substantele de felul acesta: res cogitans si res extensa.
Fiinta acelei substante a carei proprietas privilegiata este extensio devine prin urmare determinabila din punctul de vedere al temeiul ei ontologic cu conditia de a fi lamurit sensul de fiinta "comun" celor trei substante - al substantei infinite si al celor doua substante finite. Numai ca nomen substantiae non convenit Deo et illis univoce, ut dici solet in Scholis, hoc est... quae Deo et creaturis sit communis.13 Descartes atinge aici o problema care a preocupat īn multiple chipuri ontologia medievala: īn ce fel semnificatia fiintei semnifica fiintarea la care ne referim īntr-un moment sau altul. Īn enunturile "Dumnezeu este" si "lumea este" noi enuntam fiinta. Īnsa acest cuvīnt "este" nu poate sa aiba īn vedere fiecare din aceste fiintari īn acelasi sens (sunwnŚmwj, univoce), atīta vreme cīt īntre ele exista o deosebire infinita tocmai īn ce priveste fiinta; daca semnificatia lui "este" ar fi univoca, atunci creatul ar fi īnteles ca necreat sau necreatul ar fi redus la gradul unui creat. Īnsa nici nu se poate spune ca īn cele doua cazuri "fiinta" functioneaza ca simplu nume identic, ci īn fiecare dintre acestea ea este īnteleasa īntr-un anume fel. Scolastica concepe sensul pozitiv al semnificarii "fiintei" ca semnificare "analoga", deosebita de cea univoca sau omonima. Prin trimitere la Aristotel, la care problema este prefigurata īn chiar zorii ontologiei grecesti īn general, s-au fixat diferite feluri de analogie, astfel īncīt putem distinge chiar si diferite "scoli" dupa felul īn care a fost conceputa functia de semnificare a fiintei. Īn privinta elaborarii ontologice a problemei, Descartes ramīne mult īn urma scolasticii14, ba chiar eludeaza īntrebarea. Nulla eius [substantiae] nominis significatio potest distincte intelligi, quae Deo et creaturis sit communis . Aceasta eludare se refera la faptul ca Descartes lasa nelamurit sensul fiintei cuprins īn ideea de substantialitate precum si caracterul de "universalitate" al acestei semnificatii. Ce-i drept, la rīndul ei, ontologia medievala s-a īntrebat tot atīt de putin pe cīt cea antica īn privinta a ceea ce vrea sa spuna fiinta. si iata de ce nici nu e de mirare daca o īntrebare precum cea privitoare la modul īn care semnifica fiinta nu se poate pune īn miscare atīta vreme cīt ea īsi propune sa fie discutata pe baza unui sens al fiintei care nu a fost lamurit si pe care acea semnificatie īl "exprima". Sensul a ramas nelamurit deoarece a fost socotit ca "de la sine īnteles".
Descartes nu se rezuma la a eluda īntrebarea ontologica privitoare la substantialitate, ci accentueaza īn chip explicit ca substanta ca atare, adica substantialitatea ei, este īn sine si pentru sine inaccesibila din capul locului. Verumtamen non potest substantia primum animadverti ex hoc solo, quod sit existens, quia hoc solum per se nos non afficit.16 "Fiinta" īnsasi nu ne "afecteaza", de aceea ea nu poate fi perceputa. "Fiinta nu este un predicat real", potrivit vorbei lui Kant, care se multumeste sa reproduca propozitia lui Descartes. Astfel se renunta īn chip fundamental la posibilitatea unei problematici pure a fiintei si se cauta o iesire pentru a dobīndi apoi determinarile amintite ale substantelor. Deoarece "fiinta" nu este accesibila īn fapt ca fiintare, fiinta este exprimata cu ajutorul determinarilor de fiintare ale fiintarii respective - prin atribute. Īnsa nu prin orice atribute, ci prin acelea care sīnt suficiente īn chipul cel mai pur sensului neexplicit si totusi presupus al fiintei si al substantialitatii. Īn substantia finita ca res corporea, ceea ce īi este "atribuit" īn primul rīnd si īn chip necesar este extensio. Quin et facilius intellegimus substantiam extensam, vel substantiam cogitantem, quam substantiam solam, omisso eo quod cogitet vel sit extensa ; caci substantialitatea nu poate fi degajata decīt ratione tantum, si nu realiter, si ea nu poate fi aflata īn felul īn care aflam diferitele fiintari substantiale.
Fundamentele ontologice ale determinarii "lumii" ca res extensa au devenit astfel limpezi: ele constau īn ideea de substatialitate nu numai neclarificata īn sensul sau de fiinta, ci decretata neclarificabila, ea fiind prezentata pe o cale ocolita, avīndu-se īn vedere proprietatea substantiala cea mai preeminenta a fiecarei substante. Iar īn determinarea substantei printr-o fiintare substantiala avem si explicatia echivocului termenului. Ceea ce este avut īn vedere este substantialitatea, īnsa ea este īnteleasa pornind de la o constitutie de fiintare a substantei. Deoarece onticul este substituit ontologicului, termenul substantia functioneaza cīnd īn sens ontologic, cīnd īn sens ontic, cel mai adesea īnsa īntr-un sens ontic-ontologic confuz. Īnsa īn spatele acestei insesizabile diferente de semnificatie se ascunde neputinta de a stapīni problema fundamentala a fiintei. A trata aceasta problema īnseamna a deslusi asa cum trebuie aceste echivocuri; cine īncearca asa ceva nu se multumeste sa "se ocupe" cu "simple semnificatii verbale", ci trebuie sa se aventureze, [95] pentru a clarifica astfel de "nuante", īn problematica cea mai originara a "lucrurilor īnsele".
Ibid, n. 51, p. 24.
Ibid., n. 51, p. 24 "Substanta care nu are defel nevoie de un alt lucru nu poate fi conceputa decīt ca unica si este Dumnezeu."]
Ibid., n. 51, p. 24. "Pentru toate celelalte fiintari, noi nu ne reprezentam ca ele ar putea exista fara concursul lui Dumnezeu."]
Ibid. "Numele de substanta nu i se potriveste lui Dumnezeu si lor [creaturilor] īn chip univoc, - asa cum se spune īn scoli - adica īn asa fel īncīt sa-i fie comun lui Dumnezeu si creaturilor."]
Cf. legat de aceasta Opuscula omnia Thomae de Vio Caietani Cardinalis, Lugduni 1580, tomus III, tractatus V: De nominum analogia, pp. 211-219.
Descartes, Principia I, n. 51, p. 24. "Nici o semnificatie a numelui [de substanta] nu poate fi distinct īnteleasa ca fiind comuna lui Dumnezeu si creaturilor."].
Ibid., n. 52, p. 25. "Totusi substanta nu poate mai īntīi sa fie perceputa pornind doar de la faptul ca exista, caci singur acest fapt nu ne afecteaza prin sine."].
Ibid., n. 63, p. 31. "Apoi noi īntelegem mai lesne substanta īntinsa sau substanta cogitanta decīt substanta singura, facīnd abstractie de faptul ca ea gīndeste sau este īntinsa."].
|
