ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
Fundamentele existential-ontologice ale constiintei
Analiza constiintei îsi ia ca punct de plecare un element indiferent din cuprinsul acestui fenomen: într-un fel sau altul, ea ne da ceva de înteles. Constiinta 414b113e deschide si ea apartine de aceea acelor fenomene existentiale care constituie fiinta locului-de-deschidere ca stare de deschidere.4 Structurile cele mai generale ale starii de deschidere - situarea afectiva, întelegerea, discursul si caderea - au fost deja analizate. Daca aducem constiinta 414b113e în acest context fenomenal, o facem nu pentru a aplica schematic aceste structuri obtinute mai înainte la un "caz" particular al deschiderii Dasein-ului. Dimpotriva, interpretarea constiintei va duce mai departe analiza anterioara a starii de deschidere proprii locului-de-deschidere si, mai mult, ea o va sesiza în chip mai originar din perspectiva fiintei autentice a Dasein-ului.
Prin starea de deschidere, fiintarea pe care o numim Dasein este în posibilitatea de a fi propriul sau loc-de-deschidere. O data cu lumea sa, el este pentru el însusi "prezent aici" (da) si, în speta, în prima instanta si cel mai adesea, în asa fel încît el si-a deschis putinta-de-a-fi pornind de la "lumea" preocuparii sale. Dasein-ul exista ca putinta-de-a-fi, iar aceasta s-a lasat de fiecare data deja în seama unor posibilitati determinate. si lucrul acesta se întîmpla deoarece el este fiintare aruncata, iar starea de aruncare este mai mult sau mai putin clar si patrunzator deschisa prin tonalitatea afectiva. Situarii afective (dispozitiei) îi apartine, fiind la fel de originara ca ea, întelegerea. Prin aceasta Dasein-ul "stie" cum anume stau lucrurile cu el însusi în masura în care el s-a proiectat catre posibilitatile de sine însusi, respectiv, contopit fiind cu impersonalul "se", a lasat ca posibilitatile sa-i fie date din capul locului de catre acesta la nivelul la care acesta expliciteaza lucrurile în mod public. Însa faptul ca el primeste din capul locului posibilitati este existential posibil dat [271] fiind ca Dasein-ul, ca fiinta-laolalta dotata cu întelegere, poate sa-i asculte pe ceilalti. Pierzîndu-se în caracterul public al impersonalului "se" si al flecarelii sale, ascultînd sinele-impersonal, el nu-si mai asculta propriul sine. Daca Dasein-ul trebuie sa poata fi recuperat din aceasta stare de pierdere care însoteste nemaiascultarea de sine - si daca acest lucru trebuie sa-l faca prin el însusi -, atunci el trebuie mai întîi sa se poata gasi, sa se gaseasca pe el însusi ca acela care nu se mai asculta pe sine si care nu mai asculta tocmai pentru ca asculta orientat exclusiv catre impersonalul "se". Aceasta ascultare exclusiva trebuie întrerupta, altfel spus posibilitatea unei alte ascultari, care o întrerupe pe aceasta, trebuie sa fie data de catre Dasein-ul însusi. Posibilitatea unei astfel de întreruperi rezida într-o interpelare nemijlocita. Chemarea întrerupe ascultarea exclusiva a impersonalului "se" de catre Dasein-ul care nu se mai asculta pe sine, atunci cînd, potrivit caracterului ei de chemare, ea trezeste o ascultare care, în raport cu ascultarea pe care Dasein-ul a pierdut-o, are un caracter în toate privintele opus. Daca vechea ascultare e prinsa în mrejele "vacarmului" care însoteste vasta ambiguitate a unei flecareli în fiecare zi "noi", chemarea trebuie sa cheme fara vacarm, fara ambiguitate, retragîndu-i curiozitatii orice punct de sprijin. Ceea ce da de înteles chemînd în felul acesta este constiinta 414b113e .
Concepem chemarea ca pe un mod al discursului. Discursul articuleaza inteligibilitatea. Caracterizarea constiintei drept chemare nu e defel o "imagine", în genul, sa spunem, al reprezentarii kantiene a constiintei ca tribunal. Numai ca nu avem voie sa trecem cu vederea faptul ca emisia vocala nu este esentiala pentru discurs si, astfel, nici pentru chemare. Orice exprimare si orice "chemare explicita" presupun deja existenta discursului.5 Daca explicitarea cotidiana vorbeste despre o "voce" a constiintei, ea nu o gîndeste ca pe o emisie vocala (despre care stiu bine ca în chip factic nu este nicicînd de gasit), ci "vocea" este conceputa ca ceva care da-de-înteles. Tendinta de deschidere pe care chemarea o are presupune un moment de soc, un moment de adevarata comotie. Chemarea vine de departe si bate departe. Este atins de chemare cel ce vrea sa fie adus înapoi.
Însa o data cu aceasta caracterizare a constiintei nu am facut decît sa trasam orizontul fenomenal pentru analiza structurii sale existentiale. Noi nu am comparat acest fenomen cu o chemare, ci l-am înteles ca discurs pornind de la starea de deschidere constitutiva a Dasein-ului. Procedînd astfel, am evitat de la bun început sa apucam pe calea ce se ofera în prima instanta unei interpretari a constiintei: aceasta este îndeobste redusa la una dintre facultatile psihice - intelect, vointa sau sentiment - sau este explicata ca un soi de amestec al acestora. Cînd sîntem confruntati cu un fenomen de tipul constiintei, ne sare în ochi cît de insufficient este din punct de vedere [272] ontologic si antropologic cadrul indecis pe care îl ofera clasificarea facultatilor psihice sau actele concepute ca acte ale persoanei.6
Cf. § 28 si urm., p. [130] si urm.
Cf. § 34, p. [160] si urm.
În afara de interpretarile constiintei date de Kant, Hegel, Schopenhauer si Nietzsche, trebuie luate în considerare: M. Kähler, Das Gewissen / Constiinta 414b113e , partea prima istorica, 1878, ca si articolul aceluiasi în Realenzyklopädie für protestantische Teologie und Kirche. Apoi: A. Ritschl, Über das Gewissen / Despre constiinta, 1876, retiparit în Gesammelte Aufsätze, serie noua, 1896, p. 177 si urm. si, în sfîrsit, recent aparuta monografie a lui H. G. Stoker, Das Gewissen / Constiinta 414b113e , în Schriften zur Philosophie und Soziologie, ed. Max Scheler, vol. II, 1925. Aceasta vasta investigatie pune în lumina o bogata varietate de fenomene ale constiintei, caracterizeaza critic diversele moduri posibile de tratare a fenomenului si trimite la o bibliografie care, prin raport cu istoria conceptului de constiinta, nu este completa. Lasînd deoparte cîteva puncte de acord, monografia lui Stoker se deosebeste de prezenta interpretare existentiala înca din punctul ei de plecare si, astfel, prin rezultatele ei. Stoker subestimeaza din capul locului conditiile hermeneutice ale unei "descrieri" a "constiintei în realitatea ei obiectiva" (p. 3). Urmarea - pagubitoare pentru ambele domenii - este stergerea granitelor dintre fenomenologie si teologie. (Cît priveste fundamentul antropologic al cercetarii, care preia personalismul lui Scheler, cf. lucrarea de fata, § 10, p. [47] si urm.. Totusi, monografia lui Stoker marcheaza un progres notabil daca ne gîndim la interpretarile date constiintei pîna acum, chiar daca ea privilegiaza tratarea globala a fenomenelor constiintei si a ramificatiilor lor, în detrimentul punerii în lumina a radacinilor ontologice ale fenomenului.
|
