HEGEL sI INTERACŢIUNEA CUNOAsTERII sI ACŢIUNII
Relatia dintre Kant si Hegel (1770-1831), chiar daca nu este una dintre magistru si discipol este analoga celei dintre Platon si Aristotel. Kant conteaza în aceasta relatie ca optând pentru ceea ce este transcendental, pentru sollen - verb german care desemneaza obligatia si, prin extensie, imperativul categoric, ceea ce trebuie sa fie - nu pentru sein - verb german care desemneaza existenta, ceea ce este, realitatea - si pentru 17417b16r stiintelor matematico-fizice. El este gânditorul modern care a situat cunoasterea naturii si actiunea morala ca pe doua piscuri ale ratiunii despartite de o prapastie, chiar daca a încercat în final sa le sintetizeze. Hegel acorda de la început creditul maxim realitatii din care face norma. Pentru ca realitatea este cea care se impune oricum, pentru ca ea este norma si ea are dreptate pâna la urma, ea este ratiunea. Din idealitatea usor abstracta unde le plasase Kant, Hegel readuce lucrurile la dimensiunea lumii moderne. Suplimentar, el este interesat de stiintele moderne în plina dezvoltare, care sunt stiintele viului, ale vietii, si în primul rând de istorie.
Dar poate ca cea mai profunda si neta diferenta se situeaza la nivelul întelegerii diferite a cunoasterii si actiunii. Pentru Hegel, cunoasterea si actiunea nu pot fi separate si din aceasta perspectiva realul are în totalitate caracteristica pe care Kant o acordase numai vietii si artei, acea finalitate fara scop care amesteca actiunea si cunoasterea. Metoda analizei realului nu este logica pura, clasica, ci dialectica, menita sa dezvaluie laturile contrarii, si istoria, care înregistreaza evolutia lucrurilor din realitatea tensionata de contradictii.
De la început, chiar punctul de plecare este contrar. Kant alege ca punct de plecare subiectul, Hegel alege ca punct lumea reala în care vede un subiect - subiectul istoriei acestei lumi. Acest aspect al filosofiei hegeliene ramâne, poate, mai greu de înteles pentru noi, astazi. De aceea, o analogie ne poate fi de folos: Ideea Absoluta, adevaratul subiect al istoriei lumii reale, este ceva mai mult decât simpla samânta ideala a lumii, este cam ceea ce ar fi ADN-ul unei fiinte vii, este ADN-ul fiintei care este lumea, purtatorul ereditatii acestei lumi, adica a tuturor aspectelor si caracteristicilor care apar în derularea istoria ei. În Ideea Absoluta, punctul de plecare al istoriei lumii, se afla virtual tot ceea ce poate fi aceasta lume; dar se afla numai virtual. Pentru a iesi din aceasta virtualite pura si potentiala, pentru a iesi din aceasta idealitate a cunoasterii, se manifesta Ideea Absoluta în lume. Pentru a se putea cunoaste, pentru a sti ce este real între virtualitatile ei, Ideea Absoluta are nevoie de actiune. Acest gând, potrivit caruia cunoasterea are nevoie de actiune pentru a se realiza este esenta ascunsa a filosofiei hegeliene.
Prima miscare de manifestare a virtualitatilor sale o face Ideea Absoluta în directia cea mai net contrara, aceea a Naturii, care nu exista decât repetitiv, în spatiu. Devenind Istorie a umanitatii, Ideea Absoluta recupereaza dimensiunea temporalitatii si, parcurgând aceasta istorie ajunge la concretetea Cunoasterii Absolute: în acest fel, ceea ce a fost în-sine, virtual, în Ideea Absoluta, devine si pentru-sine, trecut prin existenta si reflectat în gândire. Directia acestei miscari este o acumulare de determinatii, o crestere, cum spune Hegel, a concretului. Începutul este pura abstractie, gândul nedeterminat ca ceva este. Dar, neprecizat, acest ceva este cu totul indiferent daca este sau nu este. Insa ceva care si este si nu este în acelasi timp si sub acelasi aspect, devine. Logica dialectica a acestei deveniri dezvolta urmatoarele cupluri antagonice si rezultate: Cantitatea se opune Calitatii si dezvolta Masura; Esenta se confrunta cu Fenomenul, producând Realitatea; Conceptul, în lupta cu Judecata da nastere Silogismului; Mecanismul în antagonism cu Chimismul produce Teleologia; în fine, confruntarea Vietii cu Ideea cunoasterii da nastere Ideii Absolute.
Daca numai aceste abstractii, care azi ne pot parea vetuste, ar constitui filosofia lui Hegel, ea n-ar merita atentia noastra. Exista însa ceva în filosofia lui Hegel care si-a pastrat prospetimea si interesul mult mai mult decât aceste cadre filosofice abstracte si scolastice. Ceva care, dupa expresia lui Noica, se va citi si în mileniul viitor: Fenomenologia spiritului . Schema acestei admirabile carti, care ne arata cum spiritul ia constiinta de sine însusi, se compune din doua miscari: 1) în care se arata cum, subiectul, cautând adevarul îl gaseste mai întâi în obiect, apoi în el însusi; 2) cum subiectul, în posesia acestui adevar, se opune altora, încercând sa se faca recunoscut, pentru a se reconcilia în cele din urma cu ei în spiritul absolut. În detaliu, aceasta poveste a omului ca toti oamenii, se petrece astfel: prezenta obiectului în fata noastra, pare sa acorde prioritate lumii si sa faca din cunoasterea sensibila ceva pasiv. Dar acest obiect îsi poate schimba calitatile - mierea, care este dulce, poate parea unor bolnavi de ficat, amara etc. - si atunci constiinta este cea care îsi asuma calitatile lui - dulcele este un produs al gustului nostru, culoarea este un construct al psihicului nostru etc.. Prin urmare, din obiect nu ramâne decât simpla unitate fara calitati, un fel de punct la care adera calitatile atribuite de constiinta noastra. Adica obiectul este nu atât perceput, cât gândit, impus de intelect, de fapt, un concept. Cu acest adevar în constiinta, subiectul porneste sa cucereasca lumea. Prima miscare de afirmare de sine înseamna negatia altuia. În istoria reala, aceasta negatie a altuia este razboiul distrugator, cu care, dupa Hegel, începe umanitatea si civilizatia. Aceasta distrugere razboinica se contrazice, pentru ca, la limita, îi suprima pe toti ceilalti. Urmeaza a doua miscare, care înlocuieste distrugerea inamicului cu aducerea lui în sclavie. Apoi spiritul neaga raportul de dependenta dintre stapân si sclav, cum face Epictet spre exemplu, si apare stoicismul. Urmeaza: scepticismul, care neaga atotputernicia ratiunii; negat, la rândul lui de credinta religioasa. Aceasta, este negata de mondenitate si libertinaj, care, la rândul ei este negata în succesiune de catre eroismul romantic. Acesta este negat de spiritul burghez de disciplina civica, care, la rândul ei este negata de revolutie. Revolutia este negata - aceasta perioada am trait-o si o traim înca si noi - prin constructia cetatii ideale, a utopiei. Utopia cetatii ideale este negata de constiinta nefericita a distantei infinite care separa acest ideal de cetatea noastra terestra. Constiinta nefericita este negata si potolita în fine în credinta crestina unde spiritul învata ca propriile caderi si imperfectiunile sale sunt chiar conditiile survenirii sale si a efortului salvator prin care participa la spiritul universal. Concluzia formidabila a lui Hegel este ca lumea a permis revelarea spiritului si astel existenta ei se justifica !
Filosofia hegeliana a fost ultimul mare sistem filosofic occidental care a încercat sa dea o imagine unica lumii si omului. Odata cu el maniera contemplativa de a filosofa a apus. Dupa el, si adesea în directa opozitie cu el, filosofii celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea au tins sa faca din filosofia lor o "metoda" la îndemâna omului si ceva mai direct "productiv". Mai mult chiar, împotriva pan-rationalismului si pan-logismului filosofiei germane, împotriva optimismului si încrederii în progresul istoric nesfârsit, noii filosofi au adus adesea un principiu mai putin rational si mai putin convenabil logic ca principiu al lumii - daca mai putem vorbi despre principiu în sensul clasic, atunci când la temelia lumii este pusa o forta, o stihie - si o imagine pesimista asupra destinului omului si lumii.
Arthur Schopenhauer este primul din aceasta serie de gânditori care critica încercarea de sinteza între cunoastere si actiune întreprinsa subiacent de catre marea filosofie germana. Dupa el, Kant are dreptate în ceea ce priveste lumea fenomenala. Se însala numai luând drept buna exigenta unei ratiuni prea umane, care, în numele cauzalitatii, presupune în spatele lumii fenomenale lucrul în sine, noumenul. În realitate, lumea fenomenala este fara suport si fara fiinta, iluzie pura, un fel de vis care ni se impune tuturor. Tot astfel, Kant are dreptate sa descopere în noi o vointa care este esenta noastra si, în general, esenta fiintelor vii. Gresala lui consta în aceea ca el gândeste aceasta vointa orientata natural spre valorile morale si Dumnezeu. Ea este de fapt numai o vointa de a trai, lipsita de sens si absurda. Aceasta este esenta universului: o perceptie iluzorie produsa de o vointa absurda. Raul inerent existentei vine de la vointa de a trai, absurda, egoista. Nici un progres nu poate fi sperat pentru om si lume. Înteleptului - care a fost adesea asemanat în cazul lui Schopenhauer cu ascetul hindus - nu-i ramâne decât sa nege lumea si vointa de a trai si sa se închida în el însusi suprimând complet activitatea si participarea sociala. Ideea sinuciderii este refuzata pentru ca ar implica ideea falsa ca viata ar fi putut avea un sens.
Friedrich Nietzsche descopera filosofia citind opera esentiala a lui Schopenhauer, Lumea ca vointa si ca reprezentare. Pentru el vointa nu este atât vointa simpla de a trai, cât vointa de putere. Oricum, el este împotriva rationalismului antivitalist al filosofiei clasice si de partea valorilor vitale. Omul trebuie sa depaseasca atât pesimismul, care este un refuz de a lupta, cât si optimismul, care este un refuz de a gândi si sa adopte un otimism tragic, cautând experiente intense, chiar cu pretul nefericirii. În numele valorilor vitale, Nietzsche ataca pe Socrate, "decadent tipic", întrucât este inamicul pasiunii si puterilor vitale, si crestinismul, care este "expresia unui resentiment împotriva vietii". Glorificarea instinctului de catre Nietzsche nu poate fi bine înteleasa daca nu sesizam bine sensul acestui termen, care este contrariul egoismului inteligentei calculatoare: putere de reÎnoire infinita înradacinata în viata, rezervorul fortelor creatoare, a inspiratiei si entuziasmului. În numele vointei de putere, Nietzsche cere oamenilor sa tinda spre supra-omul victorios, stapânul simturilor sale, suveran peste valorile sale, voluntar cu pasiune, care comanda pentru ca a comanda înseamna a-ti asuma responsabilitatea, pericolul si riscul, care se depaseste pe sine pentru ca a încetat sa fie multumit de el si de lume. Aratând ca adevarul nu este niciodata în acceptarea a ceea ce este, ci în autenticitatea creatiei personale, Nietzsche distruge imaginea transcendentei pure care risca sa fascineze oamenii în loc sa-i dinamizeze.
Sören Kierkegaard se opune sintezei hegeliene careia îi reprosaza seriozitatea sclerozata a atitudinii sistematice. El pretinde de la filosof o "atitudine poetica" capabila sa ramâna prezenta în viata noastra fara a se lasa adormita de cuvinte mari, de conformism sau de autoritatea valorilor admise. Fiecare dintre noi, este prins în drama unei situatii particulare într-o maniera de neînlocuit si unica, pentru care toate retetele, legile, obligatiile, marile idei filosofice sunt derizorii si inadecvate. Tot ceea ce este marcat de generalitate este fals. Valorile si adevarurile universale, principiile generale, marile ipoteze stiintifice si istorice sunt fara raport cu realitatea fiecarei existente prinsa în situatia sa tragica, în profunda solitudine a fiecaruia dintre noi, în incertitudinile, angoasele si problemele vietii sale.
În fine, o ultima alternativa ridica împotriva rationalismului clasic al filosofiei germane, împotriva tiumfalismului constintei Karl Marx si Sigmund Freud. Ei sunt adeptii unor hermeneutici rabinice, negative, care nu crediteaza constiinta, simbolul si cultura. Pentru acesti filosofi, la fel ca pentru Nietzsche, constiinta este o falsa constiinta, cu rol numai justificativ, post-festum, simbolul si cultura sunt lipsite de adevar propriu si mascheaza realitati adevarate de alta natura. Cei doi teoreticieni ridica împotriva constiintei conceptul de inconstient, pe care, fiecare îl determina într-o maniera diferita: drept inconstient colectiv, social, Marx - oamenii fac istoria fara sa stie ce fac - sau individual, Freud - solutia psihopatiilor trebuie cautata în conflictul dintre constient si inconstient. Pentru ambii, viata individului este prada unui determinism inexorabil, fie social, fie psihic, care nu admite întâmplare, în directia miscarii lui generale. Tot astfel ambii dezvolta metode de lectura si decriptare a semnelor si simptomelor, pentru descoperirea adevaratelor forte si semnificatii. Ceea ce s-a observat mai putin la cei doi este faptul ca la ambii exista o nostalgie
pentru refacerea, împotriva societatii moderne, a unor forme de comunitate pentru care au nostalgie. La Marx este vorba despre comunitatea arhaica, pe care, ca anticipare a comunismului, o considera o comunitate autentica de care evolutia istorica ne-a îndepartat. Freud are nostalgia familiei armonioase ca si cadru al vietii individului lucid si sanatos, edificat asupra pulsiunilor inconstientului sau.
|
