Homo homini verbum - Ecoul teandric
Parafrazându-l pe Hobbes, în acelasi timp reevaluându-i teza si schimbându-i sensul, fiecare om este pentru alt om si fata de sine un cuvânt. Cuvânt ce apare ca o icoana, mai mult sau mai putin fidela, a Logosului Întrupat.
Totusi, individualitatea imaginii verbale nu este niciodata întratât de p 555p1518f articulara, încât sa coincida cu a unui singur om. Particularitatea - prin - excelenta
apartine persoanei si nu se realizeaza decât în comuniunea personala, bazata pe iubire libera si constienta. Definirea sinelui sau este, de aceea, dinamica si continuta comunitatii.
O precizare se impune: comunitatea nu este fata de nimic atât de diferita, precum apare fata de colectivitate.
Întotdeauna lipsa surogatului este mai aproape de original decât surogatul însusi.
În timp ce comunitatea circumscrie organicul simfoniei interpersonale în actul iubirii libere si constiente, nedistrugând calitatile personale definitorii la nivel individual, colectivitatea creeaza o mixtura eterogena de quasi-identitati care se grizeaza într-o miscare, mai mult centrifuga decât centripeta.
- 28 -
Extrapolând, cele doua sfere existentiale pot paraleliza dihotomia tipologica crochiata de William James: tipul delicatului si tipul barbarului.
Primul este rationalist, intelectualist, idealist, monist si dogmatic, al doilea - empirist, senzualist, materialist, pluralist si sceptic. Cel dintâi rezolva lumea în Universalii, accentuând unitatea lucrurilor - ultimul scindeaza creatia în pluralitati faptice si o recompune în însumarea lor.
Aceasta disociere nu este doar efectul unei observatii a dualitatii temperamentale umane, asa cum a prezentat-o James, ci ea poarta în sine apetenta participativa la canonul iconografic al Logosului Întrupat, canon care ar trebui sa fie identic cu crestinul ce se vrea a fi mântuit.
Fara participare reala personala nu poate fi vorba despre o manifestare prolifica si perena a Logosului întrupat în crestin. Realizarea unei icoane a Cuvântului lui Dumnezeu în om este, din acest motiv, un act sinergic.
Dumnezeu se chenozeaza numai crestinului care încearca, macar, un urcus spiritual spre Divinitate. Katabasis - ul divin enipostaziaza anabasis - ul uman, într-un proces teandric, care stralumineaza comuniunea Dumnezeu - om prin stralucirea iubirii interpersonale.
Dumnezeu Se smereste, golindu-Se pentru omul ( crestin ) iar acesta, împlinindu-se, se smereste într-un raspuns firesc, ca un ecou al prezentei Logosului în sine.
Totusi, având în vedere spatialitatea actelor noastre, theosis - ul uman nu se poate realiza absolut în afara dimensiunii verticale a iubirii fata deDumnezeu, care este iubirea fata de aproapele. Tocmai pentru ca Logosul nu este, în crestinism, un Principium Aeternitas , asa cum apare Brahman ( Oceanul Fiintei) în Upanishade , bunaoara. Logosul este Persoana.
El devine Arhetipul, Paradigma si Imago Dei umane, a caror autenticitate copleseste genuinul prototipal adamic: "Luând trup, Logosul nu S-a micsorat pe Sine, în schimb El a îndumnezeit acest trup si a acordat aceasta calitate tuturor trupurilor umane.".
Logosul
este Lumina care poate penetra
materia. Impenetrabilitatea materiei, ca
efect al caderii în pacat a protoparintilor, se
manifesta si în cazul trupului omenesc. Nu mentionam acest
truism decât pentru a aminti ca, daca exista vreo lumina
care ne poate patrunde funciar , atunci acea lumina este de
Semn întunecat al impenetrabilului uman, umbra este, parelnic, raspunsul omenesc dat luminii create. Rusinea pecabila adamica a fost un efect al
- 29 -
aparitiei umbrei care îi "reflecta" goliciunea spirituala ? În fond, umbra - ca si moartea - este o garantie a impenetrabilului, a limitei puse nelimitarii divinului din om.
În acest context, raspunsul uman dat Luminii necreate nu poate fi decât o umbra a iubirii.
Dar daca rugaciunea este - asa cum marturisea Homiakov - sângele Bisericii, Biserica fiind Trupul Logosului Hristos -, crestinii, rugându-se, anticipeaza Euharistia. Se pregatesc pentru a o primi în altarul lor cel mai adânc.
Ideea sfântului Irineu de Lugdunum ca Hristos Logosul recapituleaza în Sine întreaga umanitate reprezinta denotarea acestui context ideatic.
De aceea, maxima lui Hobbes apare, într-o paralelizare istorica, drept aprioric anulata de Întruparea Logosului.
Logosul lui Dumnezeu este Adevarul.
Cuvântul uman ar trebui sa fie ecoul Sau.
Acest imperativ si fidelitatea umana optional-participativa apar ca motive ale modificarii raspunsului, ale ecoului uman, prin receptarea timbrului divin al Cuvântului Creatorului.
Cuvântul lui Dumnezeu nu Îsi poate fi Siesi ecou, pentru ca sensul plenar al Creatiei ar fi suspendat pâna la disolutia unui non-sens. Or este, deja, un truism ideea ca Dumnezeu nu se poate nega pe Sine, pentru ca ar iesi din Adevar; adica din Sine.
De aceea, pâna la devremuirea lumii, Logosul ipostatic Îsi asteapta, de la fiecare persoana, un ecou teandric.
|
