IMAGO DEI
Hristocratie si demofilie - teodiceea unei actualitati culturale
oglinda paulinica si gândirea teologica crainicista
Limbajul parusiac al jertfei de sine
Nae Ionescu si limbajul sau teologic analitic, reformator si parusiac deopotriva.
Ravasitor, reformator si parusiac deopotriva, limbajul teologal
analitic al lui Nae Ionescu se exhiba nostalgic în fuga plotiniana a celui singur
la Cel Singur, în goana de gând dupa sursa veritabilului. Aceasta nostalgie care
poate fi receptata si la Nichifor Crainic, aidoma celei plotiniene a Frumosului, se identifica în ipostasul Logosului ti în Trupul Sau metafizic si fizic - Biserica.
Verbul si expresia lui Nae Ionescu, limbajul parusiac sunt, deopotriva un rit, un ritm si o incantatie. Lungul solilocviu al Rozei vânturilor apare ca o demostratie logica a iubirii si a gustarii infinitului, a mântuirii si a nemarginitului,
asa dupa cum le-a distins întotdeauna. Dincolo de dincolo, pare a exprima si logicianul, se afla dincoacele spiritual uman, esential si peren.
Întreaga Cronica Ortodoxa, ca replica rostita literelor teologice, contemporane lui si actuale noua, este un cosmos seducator de ordonat si sofisticat
al logicii veritabilului si al ascezei intelectuale - polemica, în limbajul exprimat cu economie de mijloace - tot asa cum nu putea sari peste propria umbra.
Nimic nu se regaseste mai 19519t1910t aproape de estetica petrecerii sale cu
finalitate parusiaca latenta, decât propriul sau limbaj teologal, analitic deopotriva, care, ca orice raportare la mistica petrecerii pascale, îmbratiseaza comunitatea
careia îi apartine. De care se desparte mereu, cu autoritate de pionier al redemptiunii crestine si de conservator al resurectiei nationale, survolând întreaga spiritualitate pe care o reprezinta si împotriva careia se revolta, impasibil, într-o actualitate parusiaca evidenta si iminenta.
- 20 -
Amnemic si anamnetic în filosofia moderna
- între filosofii paralele, despre cuvânt, sens, vorbire, subiectivitate si paradoxul logosofic al propriei prodromii.
Daca incipienta an-istorica a Revelatiei (ne referim la Creatie - n.n.)
s-a produs prin Logos iar încheierea Descoperirii divine s-a încheiat prin
Întruparea aceluiasi Logos, de ce nu am considera ca, pâna si începutul istoriei umane, marcat de caderea în pacat si de izgonirea din rai, nu a fost incidentat de
o manifestare revelationala a Logosului?
Poate tocmai din acest motiv, în toate traditiile religioase si proto-manifestarile religiilor la care apar referiri tangentiale la activitatea cuvântului
zeului, zeilor sau al lui Dumnezeu este prezent acel filon axiomatic al plenipotentei Logosului: forta Sa creatoare. Oriunde apare Cuvântul divin, El este - în mod esential - Creator. Idee care a strabatut - implicit sau explicit - derularea
lucrarii noastre, si care reprezinta "corolarul" doctrinei sfântului Maxim Marturisitorul , dupa care Cuvântul lui Dumnezeu este, în final, propriul Sau
ante-mergator, anuntându-Se oamenilor, înca din incipienta Creatiei, ca un
Logos, prodrom Siesi.
Cavalerii Neratacitori
11.a. Acceptiuni terminologice
axa limbajului religios, stilul si limbajul - expresii ale individualitatii
Pâna în epoca moderna, stilul era definit ca mod de exprimare verbala sau scrisa. Daca poetica traditionala clasica subsuma câteva atribute ale scrisului - precum claritatea, corectitudinea sau trei moduri de selectare si uzitare a limbii: stilul sublim, stilul mediu sau temperat si stilul simplu sau vulgar, în perioada moderna se constituie, din perspectiva terminologica, într-un sens aproape opus celui clasic.
Circumscriind maxima lui Buffon, critica moderna vede în stil expresia individualitatii. Teoriile contemporane despre stilul literar îsi afla originea, în tezele saussure-ene sau vossler-iene care concep si examineaza limba ca pe un fenomen individual. Nu exista o limba generala ( cf. Vossler),
- 21 -
exista numai graiuri individuale. Limbajul, fiind individual, literele, ca fapt de limba accepta în mod necesar marca individualitatii.
S-a ajuns, în acest chip, la studiul operei literare, pornind de la structura lingvistica. Dupa opiniile unor cercetatori ca Leo Spitzer, Auerbach sau D. Alonso stilul reprezinta o suma de abateri de la întrebuintarea normala a limbii, care reflecta distantari fata de starea psihica sociala cutumiala.
În Arta prozatorilor români , Tudor Vianu distinge expresia tranzitiva (de comunicare obiectiva, impartiala) de intentionalitatea reflexiva , care indica aportul subiectiv (expresia tranzitiva) al celui ce scrie sau vorbeste. Numai în acest fel ansamblul acestor conotatii reflexive, care timbreaza comuniunea si îi ofera atributul subiectiv, compune ceea ce se defineste ca fiind stilul si limbajul - expresii ale unei individualitati.
Generic, se vorbeste despre stilul unui gen sau al unei specii literare (limbaj dramatic, epic, liric), stil elegiac, epopeic si asa mai departe.. Aici, stilul si limbajul nominalizeaza trasaturile generale ale unei serii de opere individuale care, la rândul lor, sunt individuale în raport cu stilul altui gen literar. Putem aminti si un stil si un limbaj nationale, ale unei epoci, ale unui curent literar sau de gândire.
Daca stilul national defineste trasaturile particulare ale unei culturi în contextul celei universale iar stilul epocii se legitimeaza prin elementele inedite (culoare, lexic etc.), pe care le contureaza cultura unei epoci fata de epocile anterioare (Renasterea bizantina sau cea italiana fata de Antichitatea greco-romana sau fata de Evul Mediu vest-european), stilul si limbajul unui curent de gândire si manifestare creatoare (literele teologice, în cazul nostru) nominalizeaza trasaturile generale ale unor scriitori încadrati în acelasi curent de expresie si gândire, care sunt individuale, particulare fata de caracteristicile altui curent (romanticii fata de clasici, de exemplu).
Actualmente, stilistica se
constituie ca disciplina autonoma, în care mijloacele lingvistice
si teoretico-literare se combina printr-o metoda proprie.
Influentata de scoala formala rusa si de
structuralism, stilistica devine structuralista prin excelenta
si suficienta siesi, urmarind, prin studiul elementelor de
stil si limbaj, sa revele structura unitara a operei ca
entitate, ca întreg si sa-i explice valorile si
semnificatiile. Documentul fundamental al criticii structurale este
constuit pe Tezele din 1929 ale Cercului lingvistic de
Cercetarile stilistice se dovedesc eficiente si în varianta structuralista, influentând orientari critice ca structuralismul genetic al lui
- 22 -
Goldmann, psihocritica, scoala lui R. Barthes, în functie de obiectivul cercetarii, stilisticienii dezvoltând diferite tipuri de stilistica: genetica (survoleaza cauzele si sursele stilului ), descriptiva ( accentueaza abordarea expozitiva a stilului ) si estetica ( circumscrie valorile formale ale operei ). Oricum, stilul ramâne o problema de expresie. Ca si limbajul, de altfel; dar la alt nivel de expresie.
Ion Coteanu, în Stilistica functionala a limbii române , defineste expresia ca redare a unui continut, a unei gândiri sau a unei stari psihice prin semne si simboluri plastice, grafice, mimice, sonore sau verbale - Acesta este, de altfel, limbajul ! - , care acompaniaza în mod necesar orice manifestare
umana. De aici, stilul apare ca organizare a semnelor si simbolurilor verbale derivate , adica scrise si/sau directe, adica orale, în mesaje si/sau texte.
Raportarea conceptelor stil si limbaj la limba artificiala apare conturata pregnant, construita fiind în mod deliberat si frecvent, prin procedee matematice. Limba artificiala nu are stiluri, dar reprezinta un limbaj. Limba artificiala, din principiu nu are stiluri, întrucât raportul semnelor uzitate cu cel al semnificatiilor acestora este biunivoc. Mai mult, unui semn sau unei grupari de semne li se ancoreaza o singura interpretare, dat fiind faptul ca prin însesi regulile de functionare stabilite initial, ambiguitatea este prohibita. De aceea, se poate vorbi despre un stil numai în limbile naturale, în care modificarile raportului dintre semne si ceea ce semnifica acestea au un caracter normativ.
Acceptând ca o limba naturala contine inevitabil o schema care surprinde într-o forma abstracta raporturile dintre elementele ei constitutive, stilul poate fi caracterizat ca varianta, variabila sau ca derivat al schemei respective. Unde caracteristica derivat apare fie în acceptiunea sa lingvistica drept procedeul de formare a noi cuvinte, prin transformarea unei baze la care se adauga anumite morfeme auxiliare, fie în acceptiunea sa matematica, denumind un aspect colportat unei modificari a functiei însasi.
Drept consecinta, în cazul stilului ca derivat al limbajului, prin jocul determinarilor interne si externe ale limbii, inventarul general al acesteia se combina în unitati de exprimare cu un caracter particular. Îndeosebi, modalitatile de variatie ale functiei si insistenta asupra conditionarilor interne ale procesului apare ca perfect legitima.
Aspectul concret, limitat si particular al stilului este mesajul. Unde se pot distinge trei trasaturi specifice limbajului si simptomatice stilului: 1. mesajul este o suita de propozitii si fraze coerente, integrate unui tot; 2. mesajul are un început si un sfârsit si 3. mesajul este concretizarea unei structuri
- 23 -
lingvistice derivate - stilul. Premisele formale ale mesajului sunt reprezentate de emitator si de receptor.
În cazul stilului religios, axa pe care se manifesta relatia lor mutuala este dublata de o axa aflata în plan vertical, axa limbajului religios, care îi confera spatialitate si care trimite la divinitate ca receptor si emitator deopotriva.
Spre deosebire de studiul stilului si de cel al limbajului, privite distinct, sarcina stilisticii limbajului este aceea de a prospecta si de a extrage - din limba comuna - germenii stilului, limitându-se în mod natural la cercetarea materialelor expresive ale limbii comune ( clisee, expresii idiomatice cu valoare figurata etc ).
Amintindu-l pe Bally, Ileana Oancea, în Istoria stilisticii românesti , afirma ca, în conceptia acestuia, stilul si stilistica ( altfel spus - stilistica individualului, literara sau estetica si stilistica lingvistica ) ramân doua domenii juxtapuse, dar distincte. Oscilând între aceste doua repere ale expresivitatii, orice semn al limbii pune urmatoarea problema: în ce conditii un stil expresiv, întrebuintat de toata lumea, poate sa se transforme într-un procedeu literar, recognoscibil în intentia estetica si umana individuala ? Iar raspunsul se gaseste numai în zona de manifestare a limbajului.
Totusi, cu cât combinatiile lingvistice ale unei opere literare sunt mai originale, cu atât se poate vorbi mai mult de stil, cu toate ca aici apare o definitie de intensitate, nu de natura. Poate, de aceea, demersul nostru ne impune cu necesitate eliberarea limbii literare de tribulatiile în care fusese cantonata de traditia retorica si cercetarea sa din pepspectiva limbii vorbite. Cu atât mai mult cu cât limba vorbita nu este o creatie ex nihilo, ci o transpunere a limbajului - creat odata cu faptura umana - creata, în alta cheie.
11.b. Candele care se aprind singure
stilul literelor de specie psaltica pare a fi impus limbajul teologic în literatura româna
limbaj teologic si limbaj teologal
11.c. Limbajul epocal - istorici si liturgi
limbaj epocal si limbaj institutional
limbajul teologic cultic
11.d. Cavalerii neratacitori
"Credinta e un risc al ratiunii - spunea un subtil teolog român, ieromonah jertfit pe altarul recluziunii seculare, impusa de prigoana ateista si materialista a bolsevismului românesc; dar nicidecum o anulare, ci, dimpotriva, o iluminare a ei. E o absorbire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în
modul divin al existentei. Constient de aceasta dezamagire, fara sa fii mort deloc
si în lume, experiezi, traiesti, la intensitati nebanuite, sentimentul libertatii spiritului. De fapt, la mijloc e o înviere a spiritului pe planul si la nivelul ratiunii divine a existentei în general si aceasta o traiesti ca o eliberare din temnita si teroarea acestei lumi sensibile. Acum scapi de frica. Lumea nu se mai poate
atinge decât de temnita ta biologica; - noua ta realitate, de o evidenta absoluta, scapându-i cu desavârsire" Este vorba despre parintele Arsenie Boca si
despre raportarea
când împrejurarile te duc în situatia sa vezi limitele ratiunii - ale logicii firii,
n.n. - cataclismul în fata, puterile raului dezlantuite, nu tremura caci nu esti
singur: este Cineva nevazut cu tine, în tine, care stavileste haosul, iar pe tine te creste mai presus de om, împrumutându-ti nimbul divinitatii. ( Sa nu pierdem din vedere ca aici se descriu însusirile si rosturile majore ale crestinismului, într-o conceptie fundamentala, totala, despre viata si lume. si ceea ce se schiteaza
acum sunt doar linii extrem de sumare fata de infinita lor bogatie si frumusete în trairea lor autentica). O iluminare a ratiunii, datorita "locuirii" lui Hristos în suflet, nu este de nici o mirare, întrucât Iisus Hristos este numit înca în
terminologia greaca: LOGOS, Cuvânt, ratiunea absoluta a lui Dumnezeu.
Adica si ratiunea noastra primeste o deschidere de orizont la nivelul cu
care Dumnezeu Însusi vede finalitatea creatiei Sale. Vedem cu "ochii" lui
Dumnezeu(.)Imanenta naturii se strabate de transcendenta divina - efectul Harului - si desavârsirea nu mai are sfârsit "
Cavaleri ai Mesei Agapice, ai jertfelnicei Cine Tainice, luptatori cu
sine si cautatori ai pacii înaintea dreptatii, gânditori ai rugaciunii si rugatori ai gândului întru Logosul lui Dumnezeu, Parintii mai noi - Ilie Cleopa, Ilarion Argatu si Arsenie Boca; sau, înca aici - Arsenie Papacioc si Teofil Paraian
nu au ezitat niciodata sa se aseze în ipostaza nevrednica a Fiului Risipitor din
pilda biblica, pentru a se smeri în
nevrednicia întoarecerii fiului
si sa concluzioneze ca " e toata Evanghelia cuprinsa aici în pilda aceasta cu
fiul risipitor"
Logosul este steaua lor calauzitoare. Este ratiunea lor. Este lumina
lor. E paradigma lor. Este finalitatea lor. E împreuna cu ei. Este în ei. Traiesc
pentru ca traieste El în ei. De aceea, trecuti unii
dintre ei
cei ramasi. Asa au trait de când s-au nascut, asa traiesc de când au trecut.
Dialogurile sau operele sunt subsidiare, sunt "deuterocanonice" în comparatie cu viata si slujirea lor. Pentru ca expresia cuvântului Parintilor este exprimarea Logosului în lucrarea lor. Nu este vorba despre o decorporalizare sau dedublare, ci despre o împlinire a finalitatii dupa logica Logosului. Au gândit
cum au trait si s-au ostenit sa traiasca dupa cum a trait Hristos, Logosul întrupat,
la vremea plinirii Sale
Unii dintre ei au fost autodidacti, ceilalti au fost instruiti. Parintele Arsenie a finalizat studii teologice si de Belle Arte. A urmat cursurile facultatii
de medicina. Toti au ratacit în lume siliti de ratacirile vremurilor, purtându-se cavalereste: s-au lepadat de sine, si-au luat crucea si I-au urmat Logosului întrupat ajutându-si semenul dupa modelul hristic - neratacind în sine.
Au adunat, nemijlocit, ceea ce au
primit în dar. Au daruit, nemijlocit sau mijlocit, si daruiesc
tot ceea ce au primit de
Când nu li s-a permis sa slujeasca, s-au rugat. Când nu li s-a permis
sa se roage, au ajutat. Când nu li s-a permis sa ajute, au vorbit. Când nu li s-a
permis sa vorbeasca, au scris. Când nu li s-a permis sa scrie, au pictat biserici.
Când nu li s-a permis sa picteze, au spovedit. Când nu li s-a permis sa
spovedeasca, s-au rugat pentru cei care îi dispretuiau si îi oprimau. Când li s-a
cerut sa rataceasca, au neratacit. si au trecut, cavalereste, lânga Logosul înviat.
Pentru ca Logosul acestor Cavaleri Neratacitori este Hristos et punctum
- 26 -
A mai ramas ceva: lumea în manastire si nelumea în lume.
Sintagmele, aproximative, îi sunt atribuite aceluiasi parinte Arsenie Boca care, abatut si neabatut, avertiza ca manastirea se va lumi iar lumea diavoli.
Ceea ce pare a fi ramas din tot esafodajul semantic, filosofic si teologic, în tot cazul - secular, al Logosului este, pare-se, doar ineptul cognomen logo , folosit în desemnarea unui slogan publicitar sau a unei firme luminoase sau terne, de societate comerciala.
Au fost simptomatice tezele lui Mircea Eliade despre demitizarea miticului si remitizarea surogatelor sale ?
Societatea secularizata, dupa ce a renuntat la toate conotatiile transcendentale ale ritualului si la tainele liturgice, simte, funciarmente si imperios, nevoia sa reancoreze surogate mitice si încarcaturi "mistice" întâlnirilor de grad
trei cu staruri pop, rock, tv sau mouvie sau cu vedete sportive. si de la care, privindu-le sau atingându-le, implora benedictiuni "extraterestre" care mimeaza punerea mâinilor sau salutul Pace voua! , substituind ritualului sacerdotal liturgic fioruri si isterii colective, în cadru monitorizat: pe stadioane, în sali de concerte si
în mitinguri manipulate tezist.
Coincidenta simtirii publice, mai mult aiuritoare decât înaltatoare, cu receptarea maruntisului semantic, dat rest de casierul societatii-hipermarket,
pentru a dilua o malnutritie spirituala - o sete de divin, împinge societatea
seculara de consum, care se apropie - probabil mai lent, prin amânarea globalista
spre tipul unei societati de autoconsum; al unei societati autofage, unde ultima
instanta, obsesiv invocata, a comunicarii si a PR-ului, îsi clameaza ceea ce ea
însasi îsi rejecteaza, imediat, esential si simultan: Logosul întrupat, Cuvântul lui Dumnezeu creator, ordonator si mântuitor.
Ceea ce apropie societatea de conditia unei colectivitati uniformizate, ratata ideologic în comunism, - dar cu perspective detracante, iminente si reale,
în consumism, - este ceea ce o desparte de comunitatea care îi poate conserva identitatea si împlinirea persoanei umane - personalitatea crestinului : dimensiunea verticala a raportarii sale spre adânc, spre forul intim si filonul veritabil si insondabil al divinitatii latente a asemanarii omului cu Dumnezeu.
Întruparea istorica si mesianica a Logosului sublimeaza paradigmatic vectorul teleologic ale împlinirii omului ca faptura edenica, creata si cazuta, îndumnezeirea sa dupa harul divin care îi resurectioneaza conditia paradisiaca
pierduta - asemanarea cu Dumnezeu; faptura creata de Logosul preexistent, restaurata de Logosul întrupat si mântuita de Logosul înviat.
- 27 -
Ceea ce parintele Arsenie Boca a intentionat sa transmita prin compararea manastirii cu lumea ( seculara ) si a lumii cu infernul ( globalizant ), este, deja, simptomatic pentru viermuiala cotidiana a electiunii sensului sau teleologic aproximant.
Ceea ce a transmis, însa, mistic si lucid, se regaseste real, în iconomia
divina a Logosului întrupat. Pentru ca mistica crestina este expresia, veritabila
si tainica, a prezentei hristice, reale si plenare, într-o ratiune, de cele mai multe ori,
înspaimântator de lucida.
|
