ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
"Ah, doua suflete-mi salasluiesc în piept,
Ce vor necontenit sa se dezbine;
Unul, de-o aspra pofta de dragoste umplut,
Cu ghiarele'nclestate, în lume se împlînta,
Iar celalalt vînjos, desprins de lut,
Spre plaiul 'naltilor stramosi se-avînta.
Goethe, Faust I, 1112-1117
Goethe exprima cu aceste cuvinte, o trasatura de caracter adînc înradacinata în natura omeneasca. Omul nu este o fiinta unitar organizata. El pretinde întotdeauna mai mult decît îi da lumea de bunavoie. Natura ne-a înzestrat cu necesitati; dintre acestea sînt unele a caror satisfacere ea o lasa pe seama activitatii noastre. Numeroase sînt darurile care ni s-au împartasit, dar si mai numeroase sînt dorintele noastre. S-ar parea ca sîntem nascuti pentru a fi mereu nemultumiti. Setea noastra de cunoastere nu este decît un caz particular al acestei nemultumiri. Privim un pom de doua ori. O data îi vedem crengile în repaus, alta data în miscare. Nu ne multumim cu aceasta observatie. De ce ni se arata pomul o data în repaus, alta data în miscare? si asa ne punem cele mai felurite întrebari. Fiecare privire pe care o aruncam în natura trezeste în noi o suma de întrebari. Fiecare fenomen care ne întîmpina, ne pune o problema. Fiecare traire devine pentru noi o enigma. Vedem cum iese dintr-un ou un animal asemanator fiintei materne; ne întrebam care este motivul acestei asemanari. Observam ca 15115y2412p la o fiinta vie procesele de crestere si evolutie prezinta un anumit grad de perfectiune: cautam sa aflam cauzele acestui fenomen. Nicaieri nu sîntem multumiti cu ceea ce ne prezinta natura în fata simturilor. Cautam pretutindeni ceea ce se numeste explicatia fenomenelor.
Ceea ce cautam în plus, în lucruri, dincolo de ceea ce vedem nemijlocit în ele, scindeaza întreaga noastra fiinta în doua parti: devenim constienti de antiteza dintre noi si lume. Ne situam fata de lume ca o fiinta independenta. Universul ne apare în antiteza: eu si lumea.
Acest zid despartitor dintre noi si lume îl ridicam îndata ce lumineaza în noi constienta. Niciodata nu pierdem însa sentimentul ca apartinem totusi lumii, ca exista o legatura care ne uneste cu ea, ca nu sîntem o fiinta în afara universului, ci înauntrul lui.
Acest sentiment produce în noi straduinta de a cladi o punte între noi si lume. si, în ultima analiza, întreaga stradanie spirituala a omenirii consta în cladirea acestei punti. Istoria vietii spirituale este o cautare permanenta a unitatii dintre noi si lume. Religia, arta si stiinta urmaresc în aceeasi masura aceasta tinta. Omul credincios, omul religios cauta în revelatiile divine pe care i le descopera Dumnezeu, dezlegarea enigmei cosmice, pe care i-o pune eul sau, nemultumit cu lumea pura a fenomenelor. Artistul cauta sa imprime materiei ideile eului sau, pentru a împaca cele ce traiesc înauntrul sau cu lumea dinafara. El este, de asemenea, nemultumit de lumea pura a fenomenelor si cauta sa-i imprime acel plus pe care eul îl ascunde în sine, dincolo de aspectul material al lumii. Gînditorul cerceteaza legile fenomenelor si se straduieste sa patrunda cu gîndirea rezultatul observatiilor sale. Abia dupa ce am facut din continutul lumii un continut al gîndirii noastre, abia atunci regasim ansamblul de care ne-am despartit. Vom vedea mai tîrziu ca aceasta tinta poate fi atinsa numai daca misiunea omului de stiinta va fi conceputa mult mai profund de cum se întîmpla adeseori. Întreaga situatie pe care am înfatisat-o aici ne întîmpina într-un fenomen al istoriei lumii: în antiteza dintre conceptia unitara despre lume, sau monism, si teoria despre cele doua lumi, sau dualism. Dualismul îsi îndreapta privirea numai asupra sciziunii dintre eu si lume, sciziune provocata de constienta omeneasca. Întreaga lui stradanie este o lupta neputincioasa pentru a împaca aceste doua contraste, pe care le numeste cînd spirit si materie, cînd subiect si obiect, cînd gîndire si fenomen. El are sentimentul ca trebuie sa existe o punte între cele doua lumi, dar nu e capabil sa o gaseasca. De vreme ce omul se traieste pe sine ca "eu", el nu poate face altceva decît sa conceapa acest "eu" de partea "spiritului"; si, întrucît acestui eu el îi opune lumea, trebuie sa se considere ca facînd parte din aceasta, din lumea pe care o percepe cu simturile sale, lumea materiala. Prin aceasta omul însusi se situeaza în opozitia: spirit si materie. Acest lucru trebuie sa-l faca cu atît mai mult cu cît propriul sau trup apartine lumii materiale. "Eul" apartine lumii spirituale, ca o parte a acesteia; fenomenele si lucrurile materiale, care sînt percepute de simturi, apartin "lumii". Toate enigmele care se refera la spirit si materie, omul trebuie sa le regaseasca în enigma fundamentala a propriei sale fiinte. Monismul îsi îndreapta privirea numai asupra unitatii si cauta sa nege sau sa estompeze contradictiile odata existente. Nici una din cele doua conceptii nu ne pot multumi, fiindca ele nu corespund realitatii. Dualismul considera spiritul (eul) si materia (lumea) ca doua entitati fundamental diferite si de aceea nu poate întelege cum actioneaza una asupra celeilalte. Cum sa poata sti spiritul ce se petrece în materie, daca natura specifica a acesteia îi este cu totul straina? Sau, în aceste conditii, cum sa actioneze spiritul asupra materiei, asa încît intentiile sale sa se transforme în fapte? S-au conceput cele mai ingenioase, precum si cele mai absurde ipoteze, pentru a rezolva aceasta problema. Dar, pîna azi, nici cu monismul lucrurile nu stau mult mai bine. Pîna acum el a cautat sa se ajute în trei feluri: sau neaga spiritul si devine materialism, sau neaga materia si îsi cauta salvarea în spiritualism, sau afirma ca, în chiar cea mai simpla substanta a lumii, spiritul si materia se gasesc unite în mod inseparabil, si de aceea nu trebuie sa ne miram ca în om apar aceste doua modalitati de existenta, care nicaieri nu sînt separate.
Materialismul nu poate oferi niciodata o explicatie satisfacatoare a lumii. Caci orice încercare de a da o explicatie trebuie sa înceapa prin faptul de a ne forma gînduri despre fenomenele lumii. De aceea, materialismul începe prin gînduri despre materie sau despre fenomenele materiale. Prin aceasta el are înaintea sa doua domenii diferite: lumea materiala si gîndurile despre ea. Pe acestea din urma, el încearca sa le înteleaga, concepîndu-le drept procese pur materiale. El crede ca gîndirea are loc în creier, cam asa cum are loc digestia în organismul animal. Asa cum atribuie materiei functiuni mecanice si organice, tot asa îi atribuie si însusirea de a gîndi, în anumite conditii. Uita ca prin aceasta nu a facut decît sa transpuna problema într-un alt loc. În loc sa si-o atribuie lui însusi, el atribuie materiei facultatea gîndirii. si cu aceasta se gaseste iarasi la punctul sau de plecare. Cum ajunge materia sa cugete asupra fiintei sale proprii? De ce nu e multumita cu sine si de ce nu-si accepta pur si simplu existenta asa cum se prezinta? Materialistul îsi abate privirea de la subiectul determinat, de la eul nostru propriu, si ajunge la o formatiune nedefinita si nebuloasa. si aici îl întîmpina aceeasi enigma. Conceptia materialista nu e capabila sa rezolve problema, ci numai sa o transpuna.
Cum stau lucrurile cu conceptia spiritualista? Spiritualistul extremist neaga existenta de sine statatoare a materiei si o concepe numai ca un produs al spiritului. Dar cînd se foloseste de aceasta conceptie la dezlegarea enigmei propriei sale fiinte, atunci ajunge în impas. Caci eului, care poate fi considerat de partea spiritului, i se opune nemijlocit lumea simturilor. Spre aceasta lume se pare ca nu se deschide nici un acces spiritual, ea trebuie perceputa si traita de "eu", prin procese materiale. Atîta timp cît se considera doar o entitate spirituala, "eul" nu descopera în sine asemenea procese materiale. În ceea ce-si prelucreaza el în mod spiritual, nu se cuprinde niciodata lumea simturilor. Se pare ca "eul" trebuie sa admita ca lumea i-ar ramîne inaccesibila, daca el nu ar intra în relatie cu ea pe o cale nespirituala. Tot asa, cînd vrem sa trecem la actiune, intentiile noastre trebuie transpuse în realitate cu ajutorul substantelor si fortelor materiale. Prin urmare, noi sîntem avizati la lumea exterioara. Spiritualistul extrem, sau daca vrem, gînditorul care, datorita idealismului sau absolut, se clasifica printre spiritualistii extremisti, este Johann Gottlieb Fichte. El a încercat sa deduca din "eu" întregul edificiu al Universului. Rezultatul acestei încercari este o grandioasa imagine de gînduri a lumii, fara nici un continut experimental. Pe cît de imposibil îi este materialistului sa decreteze inexistenta spiritului, tot atît de imposibil îi este spiritualistului sa nege lumea materiala exterioara.
Pentru ca omul, atunci cînd îsi îndreapta cunoasterea asupra "eului", percepe mai întîi activitatea acestui "eu" în plasmuirea gînditoare a lumii ideilor, conceptia despre viata orientata în mod spiritualist se poate simti ispitita, privind asupra fiintei omenesti, sa recunoasca drept spirit numai aceasta lume a ideilor. Pe aceasta cale, spiritualismul devine un idealism unilateral. El nu ajunge pîna acolo încît, prin lumea ideilor, sa caute o lume spirituala; el vede în lumea ideilor lumea spirituala însasi. Prin aceasta el este silit sa se opreasca cu conceptia sa despre lume, ca tintuit, în sfera actiunii "eului".
Un curios gen de idealism îl constituie conceptia lui Friedrich Albert Lange, asa cum ne-o prezinta el în mult citata sa lucrare, "Istoria materialismului". El este de parere ca materialismul are dreptate atunci cînd sustine ca toate fenomenele lumii, inclusiv gîndirea noastra, sînt un produs al proceselor pur materiale; numai ca si invers, materia si manifestarile ei sînt un produs al gîndirii noastre. "Simturile... ne dau efectele lucrurilor, nu imagini fidele, si, cu atît mai putin, lucrurile în sine. Dar de aceste simple efecte tin si simturile, împreuna cu creierul si cu vibratiile moleculare gîndite a se petrece în el". Prin urmare, gîndirea noastra este creata de procesele materiale, iar acestea, de gîndirea pe care o dezvolta "eul". Deci, filosofia lui Lange nu este nimic altceva decît istoria - transpusa în concepte - a bravului Münchhausen, care sta suspendat în aer, tinîndu-se de propriul sau par.
A treia forma a monismului este aceea care, în cea mai simpla entitate, în atom, vede unite deja cele doua esente, materia si spiritul. Dar nici prin aceasta nu izbutim decît sa transpunem pe un alt plan problema care ia nastere în constienta noastra. Cum ajunge entitatea elementara sa se exteriorizeze sub doua forme, daca ea este o unitate indivizibila?
Fata de toate aceste puncte de vedere, trebuie sa sesizam faptul ca opozitia originara, contradictia fundamentala ne întîmpina mai întîi în propria noastra constienta. Noi sîntem cei care ne desfacem de solul matern al naturii si ne situam fata de "lume" ca "eu". Acest lucru îl exprima Goethe în mod clasic, în studiul sau "Natura", chiar daca, la început, felul sau de a se exprima ni se pare complet nestiintific. "Traim în mijlocul ei (a naturii) si îi sîntem straini. Ea converseaza neîntrerupt cu noi si nu ne tradeaza misterul ei". Dar Goethe cunoaste si cealalta latura a problemei: "Toti oamenii sînt în ea si ea în toti".
Pe cît este de adevarat ca ne-am înstrainat de natura, pe atît de adevarat este ca simtim: noi ne aflam în natura si îi apartinem. Ceea ce traieste si în noi, nu poate fi decît actiunea ei proprie.
Trebuie sa regasim drumul spre ea. O simpla reflectie ne poate indica acest drum. Ce e drept, noi ne-am desfacut de natura; dar, cu prilejul acestei detasari, cu siguranta ca am luat din natura ceva în propria noastra fiinta. Trebuie sa descoperim natura din noi însine si atunci vom afla iarasi legatura dintre noi si lume. Acesta este lucrul pe care îl neglijeaza dualismul. El considera interiorul omenesc drept o entitate spirituala cu totul straina de natura si cauta sa stabileasca o legatura între acesta si natura. Nici o mirare ca nu poate afla legatura. Noi putem sa gasim natura în afara noastra, numai dupa ce am cunoscut-o mai întîi în noi însine. Ceea ce e identic cu ea în interiorul nostru va deveni calauza noastra. Prin aceasta ni se traseaza drumul de urmat. Nu vrem sa facem nici o speculatie asupra raportului de reciprocitate dintre natura si spirit. Vrem sa coborîm însa în adîncurile propriei noastre fiinte, pentru a gasi aici elementele pe care le-am adus în noi cînd am fugit din natura.
Cercetarea fiintei noastre trebuie sa ne aduca dezlegarea enigmei. Trebuie sa ajungem la un punct, în care sa ne putem spune: aici nu mai sîntem doar "eu", aici am ajuns la ceva ce este mai mult decît "eu".
Ma astept ca unii dintre aceia care au citit pîna aici aceasta carte, sa afle ca expunerile mele nu corespund "exigentelor actualului stadiu al stiintei". Acestora nu vreau sa le spun decît atît ca pîna aici nu am vrut sa am de a face cu nici un fel de rezultate stiintifice, ci numai cu simpla descriere a unor lucruri, pe care orice om le poate trai în propria sa constienta. Ca s-au strecurat si unele fraze prin care s-a încercat o conciliere a constientei cu lumea, aceasta numai pentru a lamuri lucrurile. De aceea nici nu am dat o importanta deosebita întrebuintarii precise, asa cum se obisnuieste în psihologie si în filosofie, unor expresii ca: "eu", "spirit", "lume", "natura" etc. Constienta cotidiana nu cunoaste diferentierile precise pe care le face stiinta. Or, pîna aici, noi nu am voit sa expunem decît fapte ale vietii obisnuite. Nu ne intereseaza cum a interpretat, pîna în prezent, stiinta, fenomenele de constienta, ci modul în care se manifesta aceasta constienta ora de ora.
|