Conceptia dupa care omul este considerat ca o individualitate libera, bazata exclusiv pe sine însusi, este combatuta, în aparenta, de faptul ca acesta ni se prezinta ca membru al unui tot unitar (rasa, semintie, popor, familie, sex masculin si feminin) si ca actioneaza în cadrul unui tot (stat, biserica etc.). El poarta însusirile generale ale caracterului ce îl are comunitatea de care apartine si da actiunilor sale un continut care este determinat de locul ocupat de om în cadrul unei multimi de oameni.
Este cu putinta a mai vorbi, pe lînga toate acestea, despre individualitate? Mai putem considera pe om ca un tot în sine, cînd el îsi trage originea dintr-un întreg si se încorporeaza unui întreg?
Membrul unui întreg este determinat, în ceea ce priveste însusirile si functiile sale, de acest întreg. Un popor este un întreg si oamenii care apartin de el au particularitatile ce rezida în fiinta poporului. Felul de a fi si d 20520m122u e a se manifesta al individului depinde de caracterul poporului. Prin aceasta fizionomia si fapta omului particular capata ceva din caracterele speciei. Daca întrebam de ce un lucru sau altul ni se prezinta la un om asa sau asa, vom fi condusi de la fiinta particulara la specie. Abia aceasta ne explica motivul pentru care apare ceva la om, în forma observata de noi.
De aceste însusiri ale speciei, însa, omul se elibereaza. Caci, atunci cînd sînt traite just, însusirile de specie ale omului nu sînt ceva care sa-i îngradeasca libertatea, si acest lucru nu trebuie sa aiba loc prin nici o organizare artificiala. Omul dezvolta în sine însusiri si functiuni al caror motiv determinant nu-l putem cauta decît în el însusi. Însusirile de specie îi servesc numai ca mijloc pentru a-si exprima în ele fiinta sa particulara. Particularitatile pe care le-a primit de la natura, omul le foloseste numai ca baza, si le da forma corespunzatoare fiintei sale. De aceea ar fi zadarnic sa cautam motivele manifestarilor sale în legile speciei, caci avem de-a face cu un individ care poate fi explicat numai prin sine însusi. Daca un om a reusit sa se elibereze de însusirile de specie, iar noi am continua si dupa aceea sa explicam toate însusirile sale din caracterul speciei, înseamna ca nu avem nici un organ pentru a sesiza ceea ce este individual.
Este imposibil sa întelegem în întregime un om, daca pornim în examinarea lui de la notiunea speciei. Îndaratnicia cea mai mare o întîlnim în aceasta examinare a omului atunci cînd este vorba de sexul uman. Aproape întotdeauna barbatul vede în femeie si femeia vede în barbat prea mult din caracterul general al sexului si prea putin din acela al individualitatii. În viata practica, acest lucru dauneaza barbatilor mai putin decît femeilor. si daca pozitia sociala a femeii este foarte adesea atît de nedemna, se datoreaza faptului ca, în anumite privinte, ea nu este conditionata - asa cum ar trebui sa fie - de particularitatile individuale ale femeii, ci de ideile generale pe care oamenii si le fac despre necesitatile si despre atributiile naturale ale femeii. Îndeletnicirile din viata barbatului sînt conditionate de înclinatiile si facultatile individuale ale acestuia, pe cînd acelea ale femeii trebuie sa depinda exclusiv de faptul ca este femeie. Femeia trebuie sa fie sclavul însusirilor de specie, a feminismului general. Cîta vreme barbatii mai discuta înca daca "potrivit predispozitiilor sale naturale" femeia poate sau nu îmbratisa o anumita cariera, asa-numita problema feminina nu poate depasi cel mai elementar stadiu al ei. Sa lasam pe seama femeii sa aprecieze, dupa natura sa, ceea ce vrea sa faca si ceea ce poate face. Daca este adevarat ca femeile nu sînt capabile decît pentru functiile ce li s-au încredintat pîna acum, ele nici nu vor ajunge, prin ele însele, sa ocupe alte functii. Trebuie, însa, ca ele însele sa aiba dreptul de a hotarî ceea ce sta în natura lor. Celor care se îngrozesc de zguduitura prin care ar trece orînduirea sociala atunci cînd femeile nu vor mai fi considerate ca exemplare ale unei specii, ci ca individualitati, acelora trebuie sa li se raspunda ca o stare sociala în care o jumatate de omenire duce o existenta nedemna de om este însetata dupa o îmbunatatire.[1]
Cel care judeca pe oameni dupa caracterele de specie a ajuns tocmai la limitele dincolo de care acestia încep a fi fiinte a caror manifestare se întemeiaza pe o autodeterminare libera. Ceea ce se gaseste sub aceste limite poate fi, natural, obiectul examinarii stiintifice. Particularitatile rasei, ale semintiei, ale poporului si ale sexului constituie obiectul unor stiinte aparte. În imaginea generala ce rezulta de pe urma unei astfel de examinari stiintifice, s-ar putea regasi numai oameni care ar vrea sa traiasca doar ca niste exemplare ale speciei. Dar toate aceste stiinte nu pot razbi pîna la continutul particular al individualitatii. Acolo unde începe domeniul libertatii (de gîndire si de actiune), înceteaza determinarea individului prin legile speciei. Continutul conceptual pe care gîndirea omului trebuie sa-l puna în legatura cu perceptia, pentru a ajunge la realitatea deplina (compara cu Capitolul V), nu-l poate stabili nimeni o data pentru totdeauna si sa-l lase apoi drept mostenire omenirii. Individul trebuie sa-si dobîndeasca notiunile prin propria sa intuitie. Felul în care acesta gîndeste nu se poate deduce din ideea de specie. În aceasta privinta, hotarîtor este numai individul. Tot atît de putin pot fi determinate din caracterele generale ale oamenilor telurile concrete pe care individul vrea sa le puna în fata vointei sale. Cel care vrea sa înteleaga individul, trebuie sa patrunda în fiinta particulara a acestuia si sa nu se opreasca la particularitatile tipice. În acest sens, fiecare om particular este o problema. si orice stiinta care se ocupa cu idei si notiuni abstracte despre specie, este numai o pregatire pentru cunostinta de care avem parte atunci cînd o individualitate omeneasca ne împartaseste felul ei de a vedea lumea, si pe care o dobîndim, pe de alta parte, din continutul vointei sale. În momentul în care am ajuns la sentimentul "aici avem de-a face cu un om care s-a eliberat de gîndirea tipica si de vointa de specie", în acel moment, daca vrem sa întelegem fiinta acestui om, trebuie sa încetam sa mai recurgem la vreo notiune din spiritul nostru. Cunoasterea consta din unirea notiunii cu perceptia, prin gîndire. În cazul tuturor celorlalte obiecte, observatorul trebuie sa dobîndeasca notiunile cu ajutorul intuitiei sale. La întelegerea unei individualitati libere însa, este vorba numai de a primi în spiritul nostru, sub o forma pura (fara amestecul propriului nostru continut de notiuni), notiunile acestei individualitati, dupa care ea se autodetermina. Oamenii care, pentru a-si forma o judecata despre un semen al lor, recurg numaidecît la propriile lor notiuni, nu vor putea ajunge niciodata la întelegerea unei individualitati. Asa cum individualitatea libera se elibereaza de particularitatile speciei, tot asa trebuie sa se elibereze si cunoasterea de felul în care sînt întelese caracteristicile de specie.
Omul poate fi considerat ca un spirit liber în cadrul unei comunitati omenesti, numai în masura în care s-a eliberat - în modul aratat - de caracterele de specie. Nici un om nu este în întregime specie, nici unul nu este cu totul individualitate. Dar treptat-treptat fiecare om îndeparteaza din fiinta sa o parte, mai mare sau mai mica, din caracterele de specie ale vietii sale animalice si din constrîngerile pe care legile autoritatilor omenesti le exercita asupra sa.
În ceea ce priveste, însa, acea parte din fiinta omeneasca pentru care omul înca nu a putut cuceri o astfel de libertate, el constituie un membru al organismului natural si spiritual. El traieste, în aceasta privinta, asa cum vede la altii, sau cum acestia îi poruncesc. Valoare etica, în adevaratul sens al cuvîntului, are numai acea parte a actiunilor sale care izvorasc din intuitiile sale. Instinctele morale pe care le-a dobîndit prin mostenirea instinctelor sociale, devin etice abia dupa ce le-a primit în intuitiile sale. Din intuitiile etice individuale si din primirea acestora în comunitatile omenesti izvorasc toate manifestarile morale ale omenirii. Se mai poate spune: viata morala a omenirii consta din suma totala a productiilor fanteziei morale de care sînt în stare indivizii umani liberi. Aceasta este concluzia monismului.
În ceea ce priveste expunerile de mai sus, mi s-a obiectat îndata dupa aparitia acestei carti (1894) ca în cadrul însusirilor speciei, femeia se poale manifesta mult mai individual si mai liber decît barbatul, care este dezindividualizat, la început de scoala, iar apoi de armata si cariera. stiu ca aceasta obiectie poate fi adusa astazi mai mult ca oricînd. Cu toate acestea, frazele de mai sus trebuie sa ramîna si as vrea sa sper ca se vor gasi si cititori care sa înteleaga ca o astfel de obiectie se bate cap în cap cu ideea de libertate, asa cum a fost dezvoltata în aceasta carte, si care vor judeca frazele mele de mai sus dupa alte criterii decît acelea ale dezindividualizarii barbatilor prin scoala si profesie.
|