Conceptia dupa care omul este considerat ca o individualitate libera, bazata exclusiv pe sine īnsusi, este combatuta, īn aparenta, de faptul ca acesta ni se prezinta ca membru al unui tot unitar (rasa, semintie, popor, familie, sex masculin si feminin) si ca actioneaza īn cadrul unui tot (stat, biserica etc.). El poarta īnsusirile generale ale caracterului ce īl are comunitatea de care apartine si da actiunilor sale un continut care este determinat de locul ocupat de om īn cadrul unei multimi de oameni.
Este cu putinta a mai vorbi, pe līnga toate acestea, despre individualitate? Mai putem considera pe om ca un tot īn sine, cīnd el īsi trage originea dintr-un īntreg si se īncorporeaza unui īntreg?
Membrul unui īntreg este determinat, īn ceea ce priveste īnsusirile si functiile sale, de acest īntreg. Un popor este un īntreg si oamenii care apartin de el au particularitatile ce rezida īn fiinta poporului. Felul de a fi si d 20520m122u e a se manifesta al individului depinde de caracterul poporului. Prin aceasta fizionomia si fapta omului particular capata ceva din caracterele speciei. Daca īntrebam de ce un lucru sau altul ni se prezinta la un om asa sau asa, vom fi condusi de la fiinta particulara la specie. Abia aceasta ne explica motivul pentru care apare ceva la om, īn forma observata de noi.
De aceste īnsusiri ale speciei, īnsa, omul se elibereaza. Caci, atunci cīnd sīnt traite just, īnsusirile de specie ale omului nu sīnt ceva care sa-i īngradeasca libertatea, si acest lucru nu trebuie sa aiba loc prin nici o organizare artificiala. Omul dezvolta īn sine īnsusiri si functiuni al caror motiv determinant nu-l putem cauta decīt īn el īnsusi. Īnsusirile de specie īi servesc numai ca mijloc pentru a-si exprima īn ele fiinta sa particulara. Particularitatile pe care le-a primit de la natura, omul le foloseste numai ca baza, si le da forma corespunzatoare fiintei sale. De aceea ar fi zadarnic sa cautam motivele manifestarilor sale īn legile speciei, caci avem de-a face cu un individ care poate fi explicat numai prin sine īnsusi. Daca un om a reusit sa se elibereze de īnsusirile de specie, iar noi am continua si dupa aceea sa explicam toate īnsusirile sale din caracterul speciei, īnseamna ca nu avem nici un organ pentru a sesiza ceea ce este individual.
Este imposibil sa īntelegem īn īntregime un om, daca pornim īn examinarea lui de la notiunea speciei. Īndaratnicia cea mai mare o īntīlnim īn aceasta examinare a omului atunci cīnd este vorba de sexul uman. Aproape īntotdeauna barbatul vede īn femeie si femeia vede īn barbat prea mult din caracterul general al sexului si prea putin din acela al individualitatii. Īn viata practica, acest lucru dauneaza barbatilor mai putin decīt femeilor. si daca pozitia sociala a femeii este foarte adesea atīt de nedemna, se datoreaza faptului ca, īn anumite privinte, ea nu este conditionata - asa cum ar trebui sa fie - de particularitatile individuale ale femeii, ci de ideile generale pe care oamenii si le fac despre necesitatile si despre atributiile naturale ale femeii. Īndeletnicirile din viata barbatului sīnt conditionate de īnclinatiile si facultatile individuale ale acestuia, pe cīnd acelea ale femeii trebuie sa depinda exclusiv de faptul ca este femeie. Femeia trebuie sa fie sclavul īnsusirilor de specie, a feminismului general. Cīta vreme barbatii mai discuta īnca daca "potrivit predispozitiilor sale naturale" femeia poate sau nu īmbratisa o anumita cariera, asa-numita problema feminina nu poate depasi cel mai elementar stadiu al ei. Sa lasam pe seama femeii sa aprecieze, dupa natura sa, ceea ce vrea sa faca si ceea ce poate face. Daca este adevarat ca femeile nu sīnt capabile decīt pentru functiile ce li s-au īncredintat pīna acum, ele nici nu vor ajunge, prin ele īnsele, sa ocupe alte functii. Trebuie, īnsa, ca ele īnsele sa aiba dreptul de a hotarī ceea ce sta īn natura lor. Celor care se īngrozesc de zguduitura prin care ar trece orīnduirea sociala atunci cīnd femeile nu vor mai fi considerate ca exemplare ale unei specii, ci ca individualitati, acelora trebuie sa li se raspunda ca o stare sociala īn care o jumatate de omenire duce o existenta nedemna de om este īnsetata dupa o īmbunatatire.[1]
Cel care judeca pe oameni dupa caracterele de specie a ajuns tocmai la limitele dincolo de care acestia īncep a fi fiinte a caror manifestare se īntemeiaza pe o autodeterminare libera. Ceea ce se gaseste sub aceste limite poate fi, natural, obiectul examinarii stiintifice. Particularitatile rasei, ale semintiei, ale poporului si ale sexului constituie obiectul unor stiinte aparte. Īn imaginea generala ce rezulta de pe urma unei astfel de examinari stiintifice, s-ar putea regasi numai oameni care ar vrea sa traiasca doar ca niste exemplare ale speciei. Dar toate aceste stiinte nu pot razbi pīna la continutul particular al individualitatii. Acolo unde īncepe domeniul libertatii (de gīndire si de actiune), īnceteaza determinarea individului prin legile speciei. Continutul conceptual pe care gīndirea omului trebuie sa-l puna īn legatura cu perceptia, pentru a ajunge la realitatea deplina (compara cu Capitolul V), nu-l poate stabili nimeni o data pentru totdeauna si sa-l lase apoi drept mostenire omenirii. Individul trebuie sa-si dobīndeasca notiunile prin propria sa intuitie. Felul īn care acesta gīndeste nu se poate deduce din ideea de specie. Īn aceasta privinta, hotarītor este numai individul. Tot atīt de putin pot fi determinate din caracterele generale ale oamenilor telurile concrete pe care individul vrea sa le puna īn fata vointei sale. Cel care vrea sa īnteleaga individul, trebuie sa patrunda īn fiinta particulara a acestuia si sa nu se opreasca la particularitatile tipice. Īn acest sens, fiecare om particular este o problema. si orice stiinta care se ocupa cu idei si notiuni abstracte despre specie, este numai o pregatire pentru cunostinta de care avem parte atunci cīnd o individualitate omeneasca ne īmpartaseste felul ei de a vedea lumea, si pe care o dobīndim, pe de alta parte, din continutul vointei sale. Īn momentul īn care am ajuns la sentimentul "aici avem de-a face cu un om care s-a eliberat de gīndirea tipica si de vointa de specie", īn acel moment, daca vrem sa īntelegem fiinta acestui om, trebuie sa īncetam sa mai recurgem la vreo notiune din spiritul nostru. Cunoasterea consta din unirea notiunii cu perceptia, prin gīndire. Īn cazul tuturor celorlalte obiecte, observatorul trebuie sa dobīndeasca notiunile cu ajutorul intuitiei sale. La īntelegerea unei individualitati libere īnsa, este vorba numai de a primi īn spiritul nostru, sub o forma pura (fara amestecul propriului nostru continut de notiuni), notiunile acestei individualitati, dupa care ea se autodetermina. Oamenii care, pentru a-si forma o judecata despre un semen al lor, recurg numaidecīt la propriile lor notiuni, nu vor putea ajunge niciodata la īntelegerea unei individualitati. Asa cum individualitatea libera se elibereaza de particularitatile speciei, tot asa trebuie sa se elibereze si cunoasterea de felul īn care sīnt īntelese caracteristicile de specie.
Omul poate fi considerat ca un spirit liber īn cadrul unei comunitati omenesti, numai īn masura īn care s-a eliberat - īn modul aratat - de caracterele de specie. Nici un om nu este īn īntregime specie, nici unul nu este cu totul individualitate. Dar treptat-treptat fiecare om īndeparteaza din fiinta sa o parte, mai mare sau mai mica, din caracterele de specie ale vietii sale animalice si din constrīngerile pe care legile autoritatilor omenesti le exercita asupra sa.
Īn ceea ce priveste, īnsa, acea parte din fiinta omeneasca pentru care omul īnca nu a putut cuceri o astfel de libertate, el constituie un membru al organismului natural si spiritual. El traieste, īn aceasta privinta, asa cum vede la altii, sau cum acestia īi poruncesc. Valoare etica, īn adevaratul sens al cuvīntului, are numai acea parte a actiunilor sale care izvorasc din intuitiile sale. Instinctele morale pe care le-a dobīndit prin mostenirea instinctelor sociale, devin etice abia dupa ce le-a primit īn intuitiile sale. Din intuitiile etice individuale si din primirea acestora īn comunitatile omenesti izvorasc toate manifestarile morale ale omenirii. Se mai poate spune: viata morala a omenirii consta din suma totala a productiilor fanteziei morale de care sīnt īn stare indivizii umani liberi. Aceasta este concluzia monismului.
Īn ceea ce priveste expunerile de mai sus, mi s-a obiectat īndata dupa aparitia acestei carti (1894) ca īn cadrul īnsusirilor speciei, femeia se poale manifesta mult mai individual si mai liber decīt barbatul, care este dezindividualizat, la īnceput de scoala, iar apoi de armata si cariera. stiu ca aceasta obiectie poate fi adusa astazi mai mult ca oricīnd. Cu toate acestea, frazele de mai sus trebuie sa ramīna si as vrea sa sper ca se vor gasi si cititori care sa īnteleaga ca o astfel de obiectie se bate cap īn cap cu ideea de libertate, asa cum a fost dezvoltata īn aceasta carte, si care vor judeca frazele mele de mai sus dupa alte criterii decīt acelea ale dezindividualizarii barbatilor prin scoala si profesie.
|
