INDIVIDUALITATEA OMENEASCĂ

Dificultatea principala pe care filosofii o întîmpina în explicarea reprezentarilor, este atribuita împrejurarii ca noi nu sîntem obiectele exterioare si, cu toate acestea, reprezentarile noastre trebuie sa aiba o înfatisare corespunzatoare acestor obiecte. Dar examinînd lucrurile mai precis, ajungem la concluzia ca aceasta dificultate nici nu exista. Fireste, noi nu sîntem obiectele exterioare, dar facem parte din una si aceeasi lume de care apartin si ace 11411m1224l ste obiecte. Acea portiune din lume, pe care eu o percep drept subiectul meu, este strabatuta de curentul proceselor generale ale lumii. Cînd ma percep pe mine însumi, la început, sînt o fiinta limitata de pielea trupului meu. Ceea ce se cuprinde însa între aceste limite ale pielii trupului, apartine cosmosului, ca unui întreg. Deci, pentru ca între organismul meu si obiectele înconjuratoare sa existe un raport, nu-i deloc necesar ca aceste obiecte, ori ceva din cuprinsul lor, sa intre în mine sau sa se imprime în spiritul meu, asa cum se imprima pecetea în ceara. Întrebarea: cum iau eu cunostinta de pomul care se gaseste la zece pasi de mine este cu totul gresit pusa. Ea izvoraste din conceptia ca limitele trupului meu ar fi un adevarat perete despartitor, prin care patrund în mine stiri despre obiecte. De fapt, fortele active în interiorul pielii trupului meu sînt aceleasi forte care exista si în afara mea. Deci, eu sînt, de fapt, lucrurile; bineînteles, nu eu ca subiect perceptor, ci eu în masura în care sînt parte integranta din procesul universal al lumii. Perceptia pomului si eul meu sînt doua lucruri care fac parte din acelasi întreg. Acest proces universal da nastere, în egala masura, acolo perceptiei pomului, la fel ca aici perceptiei eului meu. Daca nu as fi un cunoscator al lumii, ci un creator al ei, atunci obiectul si subiectul (perceptie si eu) s-ar naste în acelasi act. Caci ele se conditioneaza reciproc. Eu, ca si cunoscator al lumii, pot sa gasesc elementul comun al celor doua realitati ce-si apartin reciproc una alteia, numai prin gîndire, care le raporteaza una la alta prin notiuni.

Cel mai greu lucru de combatut vor fi asa-numitele dovezi fiziologice, aduse pentru a arata subiectivitatea perceptiilor noastre. Cînd exercit o apasare asupra pielii corpului meu, percep o senzatie de apasare. Aceeasi apasare o pot percepe cu ochii, drept lumina, cu urechile, drept sunet. O descarcare electrica este perceputa cu ochii ca lumina, cu urechile ca sunet, prin nervii pielii ca izbitura, prin organul olfactiv ca miros de fosfor. Ce rezulta din aceasta stare de fapt? Doar atît: eu percep o descarcare electrica, respectiv o presiune, careia îi urmeaza o lumina, un sunet, un anumit miros etc. Daca n-ar exista ochiul, la perceptia zguduiturii mecanice din atmosfera înconjuratoare nu s-ar asocia perceptia unei lumini, asa dupa cum, în absenta unui organ al auzului, nu s-ar asocia perceptia sunetului etc. Cu ce drept se spune, ca fara organe de perceptie întregul fenomen ar fi inexistent? Acela care, din faptul ca un fenomen electric provoaca în ochi lumina, trage concluzia ca ceea ce percepe ca lumina, în afara organismului sau nu este decît procesul unei miscari mecanice, uita ca n-a facut altceva decît sa treaca de la o perceptie la alta, si nicidecum n-a trecut la un lucru în afara perceptiei. Asa cum se poate spune ca ochiul percepe un proces de miscare mecanica din jurul sau drept lumina, tot asa se poate afirma ca modificarile regulate ale unui obiect sînt percepute de noi drept fenomene de miscare. Daca pe circumferinta unui disc desenez un cal de douasprezece ori, si anume exact în formele pe care corpul sau le ia în timp ce fuge, atunci, prin învîrtirea discului, pot provoca iluzia miscarii. N-am decît sa privesc printr-o deschizatura si, învîrtind discul, nu voi vedea douasprezece imagini ale calului, ci imaginea unui cal ce fuge.

Prin urmare, amintitele fapte fiziologice nu pot arunca lumina asupra raportului ce exista între perceptie si reprezentare. Trebuie sa gasim o alta cale.

În momentul în care în cîmpul observatiei mele apare o perceptie, prin mine se manifesta si gîndirea. O veriga în sistemul meu de gînduri, o anumita intuitie, o notiune se leaga de perceptia mea. Iar apoi, dupa ce perceptia a disparut din cîmpul meu vizual, ce ramîne în urma ei? În urma ei ramîne intuitia si raportul acesteia cu acea perceptie anumita pe care mi-am format-o în momentul perceperii. Modul viu în care îmi amintesc mai tîrziu de acest raport depinde de felul în care functioneaza organismul meu spiritual si corporal. Reprezentarea nu este altceva decît o intuitie raportata la o anumita perceptie, o notiune care, odata, era legata de o perceptie, si careia i-a ramas legatura cu aceasta perceptie. Notiunea mea despre un anume leu nu s-a format din perceptiile mele despre lei. Dar reprezentarea mea despre lei s-a format numai în urma perceptiei. Îl pot face pe un om, care n-a vazut niciodata un leu, sa înteleaga notiunea de leu. Nu-mi va reusi însa ca sa-i prezint o reprezentare vie, fara perceperea lui proprie.

Deci, reprezentarea este o notiune individualizata. Se explica acum de ce reprezentarile pot sa reprezinte obiectele realitatii. Deplina realitate a unui lucru ni se daruieste, în clipa observatiei, din contopirea notiunii si perceptiei. Printr-o perceptie, notiunea dobîndeste o înfatisare individuala, un raport cu aceasta perceptie anumita. În aceasta înfatisare individuala, care poarta în sine, ca ceva specific, raportul cu perceptia, ea continua sa traiasca în noi si formeaza reprezentarea lucrului respectiv. Daca întîlnim un al doilea lucru, cu care se leaga aceeasi notiune, îl recunoastem ca facînd parte din aceeasi categorie ca cel dintîi; daca întîlnim acelasi lucru a doua oara, în sistemul nostru de notiuni nu întîlnim acum numai o notiune corespunzatoare, ci întîlnim notiunea individualizata, împreuna cu raportul sau caracteristic fata de acelasi obiect, si noi recunoastem obiectul.

Prin urmare, reprezentarea sta între perceptie si notiune. Ea este notiunea determinata, care indica perceptia.

Suma celor despre care îmi pot face reprezentari pot s-o numesc experienta mea. Acel om va avea experientele mai bogate, care are un numar mai mare de notiuni individualizate. Un om caruia îi lipseste orice posibilitate de intuitie, nu este apt de a dobîndi experiente. El pierde obiectele din cîmpul sau de observatie, fiindca îi lipsesc notiunile pe care el trebuie sa le puna în raport cu aceste obiecte. Un om cu o gîndire bine dezvoltata, dar a carui facultate de percepere - din cauza unor neadecvate organe senzoriale - functioneaza rau, este tot atît de incapabil a aduna experiente. Natural, într-un fel oarecare, el poate dobîndi notiuni, dar intuitiilor sale le lipseste raportul viu fata de anumite lucruri. Calatorul distrat si savantul adîncit într-un sistem de notiuni abstracte, sînt la fel de incapabili de a dobîndi o experienta bogata.

Realitatea ni se înfatiseaza ca perceptie si notiune, iar redarea subiectiva a acestei realitati ni se înfatiseaza ca reprezentare.

Daca personalitatea noastra s-ar manifesta numai în acte de cunoastere, totalitatea realitatilor obiective ne-ar fi data în perceptie, notiune si reprezentare.

Dar noi nu ne multumim a raporta, cu ajutorul gîndirii, perceptia la notiune, ci o raportam si la subiectivitatea noastra specifica, la eul nostru individual. Expresia acestui raport individual este sentimentul care se manifesta ca placere sau neplacere.

Gîndirea si simtirea corespund naturii duble a fiintei noastre, lucru despre care am mai vorbit. Gîndirea este elementul prin care participam la fenomenele generale cosmice; simtirea este elementul prin care ne putem retrage în intimitatea fiintei noastre proprii.

Gîndirea ne uneste cu lumea; simtirea ne readuce în noi însine, abia ea ne face indivizi. Daca am fi înzestrati numai cu facultatea gîndirii si a perceperii, întreaga noastra viata ar trebui sa decurga într-o continua indiferenta monotona. Daca n-am putea cunoaste decît sinea noastra, am fi cu totul indiferenti. Abia datorita faptului ca prin cunoasterea de sine simtim sentimentul de sine, ca prin perceperea lucrurilor simtim bucurie si durere, traim ca fiinte individuale, a caror existenta nu e încheiata odata cu raportul conceptual, în care ele se gasesc fata de restul lumii, ci care au si o valoare deosebita prin ele însele.

Am putea sa fim ispititi sa vedem în viata de sentiment un element care e mai bogat saturat cu realitate decît considerarea gînditoare a lumii. La aceasta trebuie sa raspundem ca viata emotiva are aceasta semnificatie mai bogata numai pentru individualitatea mea. Pentru univers, viata mea emotiva poate dobîndi o valoare numai daca simtirea, ca perceptie a sinei mele, intra în raport cu o notiune si, pe aceasta cale ocolita, se incorporeaza cosmosului.

Viata noastra este o continua pendulare între existenta noastra individuala si participarea la desfasurarea fenomenelor generale cosmice. Cu cît ne ridicam mai mult în natura generala a gîndirii, - unde elementul individual intereseaza, în cele din urma, numai ca exemplu, ca un exemplar al notiunii - cu atît mai mult se pierde în noi caracterul individual al fiintei, al personalitatii particulare cu totul determinate. Cu cît coborîm mai adînc în profunzimile vietii noastre proprii, si lasam ca sentimentele noastre sa rasune împreuna cu experientele lumii exterioare, cu atît ne separam mai mult de existenta universala. O adevarata individualitate va fi aceea care se poate ridica cît mai mult cu sentimentele sale în regiunea idealului. Exista oameni, la care chiar si cele mai generale idei, ce se stabilesc în capul lor, poarta înca acel colorit deosebit, care ne indica în mod evident legatura cu purtatorul lor. Exista altii, ale caror notiuni ne întîmpina atît de lipsite de orice particularitate, încît ai impresia ca n-ar izvorî din capetele unor oameni în carne si oase.

Reprezentarea atribuie notiunilor noastre deja o pecete individuala. Fiecare om are o pozitie proprie din care considera lumea. De perceptiile sale se leaga notiunile sale. El va gîndi notiunile generale în modul sau particular. Aceasta determinare particulara este un rezultat al pozitiei noastre în lume, al sferei de perceptii care se leaga de locul nostru de viata.

În opozitie cu determinarea de mai sus sta o alta, care depinde de organizarea noastra particulara. Caci organizarea noastra constituie o realitate aparte si bine determinata. Fiecare dintre noi leaga de perceptiile sale sentimente particulare de cele mai diferite grade de intensitate. Acesta este elementul individual al propriei noastre personalitati. El este ceea ce ramîne dupa ce am facut bilantul tuturor determinantelor locului în care ni se desfasoara viata.

O viata emotiva cu totul lipsita de gînduri, treptat-treptat ar trebui sa piarda orice legatura cu lumea. La omul capabil de a se realiza ca totalitate, cunoasterea lucrurilor merge mîna în mîna cu formarea si dezvoltarea vietii de sentimente.

Sentimentul este mijlocul prin care notiunile dobîndesc cu precadere viata concreta.