INDIVIDUALITATEA OMENEASCĂ

Dificultatea principala pe care filosofii o īntīmpina īn explicarea reprezentarilor, este atribuita īmprejurarii ca noi nu sīntem obiectele exterioare si, cu toate acestea, reprezentarile noastre trebuie sa aiba o īnfatisare corespunzatoare acestor obiecte. Dar examinīnd lucrurile mai precis, ajungem la concluzia ca aceasta dificultate nici nu exista. Fireste, noi nu sīntem obiectele exterioare, dar facem parte din una si aceeasi lume de care apartin si ace 11411m1224l ste obiecte. Acea portiune din lume, pe care eu o percep drept subiectul meu, este strabatuta de curentul proceselor generale ale lumii. Cīnd ma percep pe mine īnsumi, la īnceput, sīnt o fiinta limitata de pielea trupului meu. Ceea ce se cuprinde īnsa īntre aceste limite ale pielii trupului, apartine cosmosului, ca unui īntreg. Deci, pentru ca īntre organismul meu si obiectele īnconjuratoare sa existe un raport, nu-i deloc necesar ca aceste obiecte, ori ceva din cuprinsul lor, sa intre īn mine sau sa se imprime īn spiritul meu, asa cum se imprima pecetea īn ceara. Īntrebarea: cum iau eu cunostinta de pomul care se gaseste la zece pasi de mine este cu totul gresit pusa. Ea izvoraste din conceptia ca limitele trupului meu ar fi un adevarat perete despartitor, prin care patrund īn mine stiri despre obiecte. De fapt, fortele active īn interiorul pielii trupului meu sīnt aceleasi forte care exista si īn afara mea. Deci, eu sīnt, de fapt, lucrurile; bineīnteles, nu eu ca subiect perceptor, ci eu īn masura īn care sīnt parte integranta din procesul universal al lumii. Perceptia pomului si eul meu sīnt doua lucruri care fac parte din acelasi īntreg. Acest proces universal da nastere, īn egala masura, acolo perceptiei pomului, la fel ca aici perceptiei eului meu. Daca nu as fi un cunoscator al lumii, ci un creator al ei, atunci obiectul si subiectul (perceptie si eu) s-ar naste īn acelasi act. Caci ele se conditioneaza reciproc. Eu, ca si cunoscator al lumii, pot sa gasesc elementul comun al celor doua realitati ce-si apartin reciproc una alteia, numai prin gīndire, care le raporteaza una la alta prin notiuni.

Cel mai greu lucru de combatut vor fi asa-numitele dovezi fiziologice, aduse pentru a arata subiectivitatea perceptiilor noastre. Cīnd exercit o apasare asupra pielii corpului meu, percep o senzatie de apasare. Aceeasi apasare o pot percepe cu ochii, drept lumina, cu urechile, drept sunet. O descarcare electrica este perceputa cu ochii ca lumina, cu urechile ca sunet, prin nervii pielii ca izbitura, prin organul olfactiv ca miros de fosfor. Ce rezulta din aceasta stare de fapt? Doar atīt: eu percep o descarcare electrica, respectiv o presiune, careia īi urmeaza o lumina, un sunet, un anumit miros etc. Daca n-ar exista ochiul, la perceptia zguduiturii mecanice din atmosfera īnconjuratoare nu s-ar asocia perceptia unei lumini, asa dupa cum, īn absenta unui organ al auzului, nu s-ar asocia perceptia sunetului etc. Cu ce drept se spune, ca fara organe de perceptie īntregul fenomen ar fi inexistent? Acela care, din faptul ca un fenomen electric provoaca īn ochi lumina, trage concluzia ca ceea ce percepe ca lumina, īn afara organismului sau nu este decīt procesul unei miscari mecanice, uita ca n-a facut altceva decīt sa treaca de la o perceptie la alta, si nicidecum n-a trecut la un lucru īn afara perceptiei. Asa cum se poate spune ca ochiul percepe un proces de miscare mecanica din jurul sau drept lumina, tot asa se poate afirma ca modificarile regulate ale unui obiect sīnt percepute de noi drept fenomene de miscare. Daca pe circumferinta unui disc desenez un cal de douasprezece ori, si anume exact īn formele pe care corpul sau le ia īn timp ce fuge, atunci, prin īnvīrtirea discului, pot provoca iluzia miscarii. N-am decīt sa privesc printr-o deschizatura si, īnvīrtind discul, nu voi vedea douasprezece imagini ale calului, ci imaginea unui cal ce fuge.

Prin urmare, amintitele fapte fiziologice nu pot arunca lumina asupra raportului ce exista īntre perceptie si reprezentare. Trebuie sa gasim o alta cale.

Īn momentul īn care īn cīmpul observatiei mele apare o perceptie, prin mine se manifesta si gīndirea. O veriga īn sistemul meu de gīnduri, o anumita intuitie, o notiune se leaga de perceptia mea. Iar apoi, dupa ce perceptia a disparut din cīmpul meu vizual, ce ramīne īn urma ei? Īn urma ei ramīne intuitia si raportul acesteia cu acea perceptie anumita pe care mi-am format-o īn momentul perceperii. Modul viu īn care īmi amintesc mai tīrziu de acest raport depinde de felul īn care functioneaza organismul meu spiritual si corporal. Reprezentarea nu este altceva decīt o intuitie raportata la o anumita perceptie, o notiune care, odata, era legata de o perceptie, si careia i-a ramas legatura cu aceasta perceptie. Notiunea mea despre un anume leu nu s-a format din perceptiile mele despre lei. Dar reprezentarea mea despre lei s-a format numai īn urma perceptiei. Īl pot face pe un om, care n-a vazut niciodata un leu, sa īnteleaga notiunea de leu. Nu-mi va reusi īnsa ca sa-i prezint o reprezentare vie, fara perceperea lui proprie.

Deci, reprezentarea este o notiune individualizata. Se explica acum de ce reprezentarile pot sa reprezinte obiectele realitatii. Deplina realitate a unui lucru ni se daruieste, īn clipa observatiei, din contopirea notiunii si perceptiei. Printr-o perceptie, notiunea dobīndeste o īnfatisare individuala, un raport cu aceasta perceptie anumita. Īn aceasta īnfatisare individuala, care poarta īn sine, ca ceva specific, raportul cu perceptia, ea continua sa traiasca īn noi si formeaza reprezentarea lucrului respectiv. Daca īntīlnim un al doilea lucru, cu care se leaga aceeasi notiune, īl recunoastem ca facīnd parte din aceeasi categorie ca cel dintīi; daca īntīlnim acelasi lucru a doua oara, īn sistemul nostru de notiuni nu īntīlnim acum numai o notiune corespunzatoare, ci īntīlnim notiunea individualizata, īmpreuna cu raportul sau caracteristic fata de acelasi obiect, si noi recunoastem obiectul.

Prin urmare, reprezentarea sta īntre perceptie si notiune. Ea este notiunea determinata, care indica perceptia.

Suma celor despre care īmi pot face reprezentari pot s-o numesc experienta mea. Acel om va avea experientele mai bogate, care are un numar mai mare de notiuni individualizate. Un om caruia īi lipseste orice posibilitate de intuitie, nu este apt de a dobīndi experiente. El pierde obiectele din cīmpul sau de observatie, fiindca īi lipsesc notiunile pe care el trebuie sa le puna īn raport cu aceste obiecte. Un om cu o gīndire bine dezvoltata, dar a carui facultate de percepere - din cauza unor neadecvate organe senzoriale - functioneaza rau, este tot atīt de incapabil a aduna experiente. Natural, īntr-un fel oarecare, el poate dobīndi notiuni, dar intuitiilor sale le lipseste raportul viu fata de anumite lucruri. Calatorul distrat si savantul adīncit īntr-un sistem de notiuni abstracte, sīnt la fel de incapabili de a dobīndi o experienta bogata.

Realitatea ni se īnfatiseaza ca perceptie si notiune, iar redarea subiectiva a acestei realitati ni se īnfatiseaza ca reprezentare.

Daca personalitatea noastra s-ar manifesta numai īn acte de cunoastere, totalitatea realitatilor obiective ne-ar fi data īn perceptie, notiune si reprezentare.

Dar noi nu ne multumim a raporta, cu ajutorul gīndirii, perceptia la notiune, ci o raportam si la subiectivitatea noastra specifica, la eul nostru individual. Expresia acestui raport individual este sentimentul care se manifesta ca placere sau neplacere.

Gīndirea si simtirea corespund naturii duble a fiintei noastre, lucru despre care am mai vorbit. Gīndirea este elementul prin care participam la fenomenele generale cosmice; simtirea este elementul prin care ne putem retrage īn intimitatea fiintei noastre proprii.

Gīndirea ne uneste cu lumea; simtirea ne readuce īn noi īnsine, abia ea ne face indivizi. Daca am fi īnzestrati numai cu facultatea gīndirii si a perceperii, īntreaga noastra viata ar trebui sa decurga īntr-o continua indiferenta monotona. Daca n-am putea cunoaste decīt sinea noastra, am fi cu totul indiferenti. Abia datorita faptului ca prin cunoasterea de sine simtim sentimentul de sine, ca prin perceperea lucrurilor simtim bucurie si durere, traim ca fiinte individuale, a caror existenta nu e īncheiata odata cu raportul conceptual, īn care ele se gasesc fata de restul lumii, ci care au si o valoare deosebita prin ele īnsele.

Am putea sa fim ispititi sa vedem īn viata de sentiment un element care e mai bogat saturat cu realitate decīt considerarea gīnditoare a lumii. La aceasta trebuie sa raspundem ca viata emotiva are aceasta semnificatie mai bogata numai pentru individualitatea mea. Pentru univers, viata mea emotiva poate dobīndi o valoare numai daca simtirea, ca perceptie a sinei mele, intra īn raport cu o notiune si, pe aceasta cale ocolita, se incorporeaza cosmosului.

Viata noastra este o continua pendulare īntre existenta noastra individuala si participarea la desfasurarea fenomenelor generale cosmice. Cu cīt ne ridicam mai mult īn natura generala a gīndirii, - unde elementul individual intereseaza, īn cele din urma, numai ca exemplu, ca un exemplar al notiunii - cu atīt mai mult se pierde īn noi caracterul individual al fiintei, al personalitatii particulare cu totul determinate. Cu cīt coborīm mai adīnc īn profunzimile vietii noastre proprii, si lasam ca sentimentele noastre sa rasune īmpreuna cu experientele lumii exterioare, cu atīt ne separam mai mult de existenta universala. O adevarata individualitate va fi aceea care se poate ridica cīt mai mult cu sentimentele sale īn regiunea idealului. Exista oameni, la care chiar si cele mai generale idei, ce se stabilesc īn capul lor, poarta īnca acel colorit deosebit, care ne indica īn mod evident legatura cu purtatorul lor. Exista altii, ale caror notiuni ne īntīmpina atīt de lipsite de orice particularitate, īncīt ai impresia ca n-ar izvorī din capetele unor oameni īn carne si oase.

Reprezentarea atribuie notiunilor noastre deja o pecete individuala. Fiecare om are o pozitie proprie din care considera lumea. De perceptiile sale se leaga notiunile sale. El va gīndi notiunile generale īn modul sau particular. Aceasta determinare particulara este un rezultat al pozitiei noastre īn lume, al sferei de perceptii care se leaga de locul nostru de viata.

Īn opozitie cu determinarea de mai sus sta o alta, care depinde de organizarea noastra particulara. Caci organizarea noastra constituie o realitate aparte si bine determinata. Fiecare dintre noi leaga de perceptiile sale sentimente particulare de cele mai diferite grade de intensitate. Acesta este elementul individual al propriei noastre personalitati. El este ceea ce ramīne dupa ce am facut bilantul tuturor determinantelor locului īn care ni se desfasoara viata.

O viata emotiva cu totul lipsita de gīnduri, treptat-treptat ar trebui sa piarda orice legatura cu lumea. La omul capabil de a se realiza ca totalitate, cunoasterea lucrurilor merge mīna īn mīna cu formarea si dezvoltarea vietii de sentimente.

Sentimentul este mijlocul prin care notiunile dobīndesc cu precadere viata concreta.