Intelegerea interpelarii si vina

Īntelegerea interpelarii si vina

Pentru a surprinde īn chip fenomenal ceea ce este ascultat o data cu īntelegerea interpelarii se cuvine sa ne īntoarcem īnca o data la interpelare. Interpelarea sinelui-impersonal īnseamna convocare a sinelui celui mai propriu catre putinta sa de a fi, si anume īn calitatea lui de Dasein, ceea ce īnseamna ca fapt-de-a-fi-īn-lume prins īn preocupare si ca fapt-de-a-fi-laolalta cu ceilalti. De aceea interpretarea existentiala a acelui ceva catre care chemarea convoaca nu poate sa-si propuna sa delimiteze vreo posibilitate concreta si singulara de existenta, cel putin atīta vreme cīt īntelegem cum trebuie posibilitatile si sarcinile metodologice pe care o atare interpretare le presupune. Ceea ce poate fi si se vrea stabilit nu e defel ceea ce, la nivel existentiel, este spus īn chemare pentru fiecare Dasein separat, ci ceea ce tine de conditia existentiala de posibilitate a putintei-de-a-fi care e de fiecare data una factic-existentiela.

Cīnd chemarea este īnteleasa printr-o ascultare existentiela, o astfel de īntelegere e cu atīt mai autentica cu cīt Dasein-ul este mai desprins de orice relatie atunci cīnd asculta si īntelege faptul ca el este interpelat, asadar cu cīt sensul chemarii este mai putin pervertit de ceea ce se spune īnseobste sau de ceea ce se cade si trece drept cuvenit. si ce este īn chip esential continut īn interpelare atunci cīnd e īnteleasa autentic? Ce anume, de fiecare data, ne este dat de īnteles īn chip esential prin chemare, chiar daca acest ceva nu este īntotdeauna īnteles factic?

Am raspuns deja la aceasta īntrebare atunci cīnd am avansat urmatoarea teza: chemarea nu "spune" nimic despre care sa se poata discuta, ea nu ne informeaza īntr-o privinta sau alta. Chemarea trimite īnainte, catre putinta-de-a-fi a Dasein-ului si ea face astfel īn calitatea ei de chemare ivita din stranietate. Cel ce cheama este, ce-i drept, indeterminat; īnsa "de unde"-le din care el cheama nu ramīne indi 13113l116n ferent pentru chemarea ca atare. Acest "de unde" - stranietatea individualizarii aruncate - se face la rīndu-i auzit īn chemare, adica este la rīndul lui deschis. Īn chemarea īnainte catre ceva, "de unde"-le acestei chemari este acel "īncotro" al chemarii īnapoi. Chemarea nu ne da de īnteles o putinta-de-a-fi ideala sau generala; el o deschide pe aceasta ca putinta-de-a-fi de fiecare data individualizata pentru fiecare Dasein īn parte. Caracterul de deschidere care este propriu chemarii nu poate fi pe deplin determinat atīta vreme cīt noi nu īntelegem chemarea ca pe ceva care cheama īnapoi chemīndu-ne īnainte. Abia atunci cīnd ne luam ca reper chemarea astfel conceputa putem sa ne īntrebam ce anume da ea de īnteles.

Dar oare īntrebarea privitoare la continutul chemarii nu-si afla un raspuns mai lesne si mai sigur daca trimitem "pur si simplu" la ceea ce īndeobste ajungem sau nu sa ascultam īn orice experienta de ordinul constiintei, īn speta [281] fie ca aceasta chemare īl interpeleaza pe Dasein ca "fiind vinovat", fie, precum īn cazul constiintei care avertizeaza, ea trimite la un posibil "a fi vinovat", fie, īn sfīrsit, ea atesta, ca atunci cīnd e vorba de constiinta "īmpacata cu sine", ca "nu te stii vinovat cu nimic"? Desigur, asa ar fi, daca acest "a fi vinovat" pe care īl experimentam cu totii "la fel" n-ar fi atīt de diferit determinat īn toate experientele de ordinul constiintei si īn toate explicitarile pe care i le dam. si chiar daca sensul acestui "vinovat" ar putea fi conceput la unison, conceptul existential al acestui fapt-de-a-fi-vinovat tot ar continua sa ramīna obscur. Daca Dasein-ul īsi adreseaza totusi siesi verdictul "vinovat", de unde ar putea el sa extraga ideea vinei daca nu dintr-o interpretare a fiintei Dasein-ului. si totusi, īntrebarea reapare: cine spune cum sīntem vinovati si ce īnseamna "vina"? Ideea de vina nu poate fi plasmuita arbitrar si impusa Dasein-ului cu forta. Īnsa daca īn genere o īntelegere a esentei vinei este posibila, atunci aceasta posibilitate trebuie sa fie prefigurata īn Dasein. Cum ajungem noi sa gasim o cale care sa ne conduca la dezvaluirea fenomenului? Orice cercetare ontologica a unor fenomene precum vina, constiinta, moartea trebuie sa-si ia ca punct de plecare tocmai ceea ce "spune" īn privinta lor Dasein-ul la nivelul sau cotidian de explicitare. Felul de a fi al Dasein-ului īn starea sa de cadere implica totodata ca explicitarea pe care el o face este cel mai adesea "orientata" neautentic si nu atinge "esenta" si aceasta deoarece problematica ontologica adecvata originar īi ramīne Dasein-ului straina. Īnsa de fiecare data cīnd privim gresit lucrurile, ne este data īn acelasi timp o indicatie asupra "ideii" originare a fenomenului īn discutie. Īnsa de unde luam noi criteriul pentru sensul existential originar al lui "vinovat"? De unde, daca nu din faptul ca acest "vinovat" apare ca predicat al lui "eu sīnt"? Oare ceea ce este īnteles ca "vina" īntr-o explicitare neautentica se afla īn fiinta Dasein-ului ca atare, si asta īn asa fel īncīt Dasein-ul, atīta vreme cīt exista factic, este si vinovat?

De aceea, atunci cīnd invocam acel "vinovat!" care se face ascultat(?) de catre fiecare, noi sīntem īnca departe de a raspunde la īntrebarea privitoare la sensul existential al continutului chemarii. Acest continut trebuie mai īntīi sa ajunga la concept, daca vrem sa īntelegem ce anume īnseamna acel "vinovat!" care ne este strigat, daca vrem sa īntelegem de ce si cum anume ajunge el sa fie pervertit īn privinta semnificatiei sale prin explicitarea cotidiana.

Nivelul cotidian de īntelegere ia "faptul-de-a-fi-vinovat" (Schuldigsein) īn sensul de "a fi dator" (schulden), de "a avea o datorie la cineva"*. Trebuie sa-i dam altuia ceva īnapoi, ceva pe care el e īndreptatit sa ni-l ceara. Acest "fapt-de-a-fi-vinovat" īnteles ca "a fi dator" (Schulden haben) este un mod al faptului de a fi laolalta cu ceilalti īn cīmpul preocuparii īntelese ca a face rost de ceva sau ca a aduce ceva(?). Alte moduri ale unei astfel de preocupari sīnt: sustragerea, luarea cu īmprumut, retinerea a ceva, luarea pur si simplu, furtul - [282] asadar stirbirea, īntr-un fel sau altul, a dreptului pe care cineva īl are īn privinta bunurilor sale. Acest fel de a fi vinovat sta īn relatie cu obiectul posibil al preocuparii noastre.

Faptul-de-a-fi-vinovat are apoi si o alta semnificatie, aceea de "a purta vina pentru ceva" (schuld sein an), īn speta de a fi cauza sau autorul a ceva sau, de asemenea, "a fi ocazia" pentru ceva. Īn sensul acestui "a purta vina pentru ceva", poti "sa fii vinovat" fara sa "datorezi" ceva altuia sau fara sa devii "dator". Invers, poti foarte bine sa-i datorezi ceva altuia fara ca tu īnsuti sa ai vreo vina. Caci un altul poate "sa se īndatoreze" pe līnga cineva "pentru mine".

Aceste semnificatii obisnuite ale faptului-de-a-fi-vinovat - "a fi dator cuiva" si "a purta vina pentru ceva" - se pot combina si pot sa determine un comportament pe care īl numim "a se face vinovat"; fiind raspunzator pentru o datorie poti leza un drept si poti deveni pasibil de pedeapsa. Totusi nu este obligatoriu ca cererea pe care nu o satisfaci sa se refere la o proprietate; ea poate fi una care reglementeaza convietuirea noastra īn spatiul public. "A se face vinovat" prin lezarea unui drept - asa cum tocmai am aratat - poate īnsa īn acelasi timp sa aiba caracterul unui "a te face vinovat fata de un altul". Aceasta se petrece nu prin lezarea dreptului ca atare, ci prin aceea ca port vina pentru faptul ca existenta altuia este primejduita, ca ea s-a ratacit sau chiar s-a distrus. Acest a te face vinovat fata de un altul este posibil fara ca vreo lege "publica" sa fie lezata. Conceptul formal al faptului-de-a-fi-vinovat īn sensul de a te fi facut vinovat fata de altul poate atunci sa fie determinat astfel: a-fi-temeiul unei carente īn Dasein-ul altuia, si asta īn asa fel īncīt acest a-fi-temei sa se determine el īnsusi ca o "carenta" pornind de la acel ceva pentru care el sta ca temei. Acest caracter de carenta consta īn a nu satisface o exigenta care decurge din faptul-de-a-fi-laolalta cu ceilalti, specific existentei.

Nu e cazul sa ne īntrebam aici cum anume iau nastere astfel de exigente si cum anume trebuie conceput caracterul lor de exigenta si de lege pornind de la felul īn care ele iau nastere. Īn orice caz, faptul-de-a-fi-vinovat, potrivit ultimului sens de care am vorbit - acela de lezare a unei "exigente morale" - reprezinta un fel de a fi al Dasein-ului. Acest lucru este desigur valabil si pentru faptul-de-a-fi-vinovat īnteles ca "a se face pasibil de o pedeapsa", si ca "a fi dator", si pentru orice fel de "a purta vina pentru ceva". Toate acestea sīnt, la rīndul lor, comportamente ale Dasein-ului. Nu vom spune mare lucru afirmīnd ca a fi "īncarcat cu o vina morala" este o "calitate" a Dasein-ului. Dimpotriva, īn felul acesta devine evident doar faptul ca o asemenea caracterizare nu e cītusi de putin suficienta pentru a delimita ontologic o astfel de "determinatie de fiinta" a Dasein-ului de comportamentele tocmai amintite. De altminteri, din punct de vedere ontologic, nici conceptul de vina morala nu este cītusi de putin clarificat; asa se face ca au putut sa se impuna si sa ramīna dominante [283] explicitari ale acestui fenomen care includ īn conceptul lor ideea de culpabilitate, ba chiar pe cea de a fi dator cuiva, sau care chiar determina acest concept pornind de la astfel de idei. Īnsa īn felul acesta determinatia "vinovat" este din nou īmpinsa īn domeniul preocuparii īntelese ca lichidare a unei datorii care readuce lucrurile īn ordine.

Fenomenul de vina, care nu are neaparat legatura cu "faptul-de-a-fi-dator" si cu lezarea unui drept, poate fi clarificat numai daca īn prealabil este cercetat temeinic faptul-de-a-fi-vinovat al Dasein-ului, adica daca ideea de "vinovat" este conceputa pornind de la felul de a fi al Dasein-ului.

Pentru a atinge acest scop, ideea de "vinovat" trebuie formalizata pīna īntr-atīt īncīt acele fenomene obisnuite de vina care sīnt legate de faptul-de-a-fi-laolalta cu ceilalti din sfera preocuparii sa iasa din discutie. Nu e de ajuns numai ca ideea de vina sa fie scoasa din domeniul preocuparii īn care e vorba de lichidarea unei datorii, ci ea trebuie sa fie detasata de relatia cu orice imperativ si lege pe care īncalcīndu-le ne-am īncarca cu o vina. Caci si īn cazul acestora vina continua sa fie determinata īn chip necesar ca o carenta, ca absenta a ceva care īndeobste trebuie si poate sa fie prezent. Īnsa a lipsi trimite la negativul simplei-prezente. Carenta īnteleasa ca non-simpla-prezenta a ceva ce s-ar fi cuvenit sa fie īmplinit este o determinare de fiinta a fiintarii-simplu-prezente. Īn schimb, prin chiar esenta ei, existentei nu-i poate lipsi nimic, si aceasta nu pentru ca ea ar fi desavīrsita, ci deoarece caracterul ei de fiinta ramīne diferit de orice simpla-prezenta.

si totusi, īn ideea de "vinovat" rezida caracterul de "nu". Daca determinatia de "vinovat" este ceva care trebuie sa poata sa determine existenta, atunci apare urmatoarea problema ontologica: aceea de a lamuri din punct de vedere existential caracterul de "nu" al acestui "nu". Īn plus, īn ideea de "vinovat" intra ceea ce este exprimat īn chip nediferentiat prin conceptul de vina īnteles ca "a purta vina pentru ceva": faptul-de-a-fi-temei-pentru... De aceea, ideea formal-existentiala de "vinovat" o determinam īn felul urmator: faptul-de-a-fi-temei pentru o fiinta determinata printr-un "nu" (Nicht) - ceea ce īnseamna a-fi-temei al unei nimicnicitati. Daca ideea de "nu", continuta īn conceptul de vina īnteles existential, exclude raportarea la ceva-simplu-prezent care este posibil sau care face obiectul unei exigente si daca Dasein-ul, asadar, nu poate fi nicicum masurat cu masura a ceva-simplu-prezent sau a unui lucru dotat cu valoare, deci cu masura a ceva care nu este Dasein-ul īnsusi sau care nu este īn modul sau de a fi - adica īn modul existentei -, atunci dispare si posibilitatea ca, prin recurs la faptul-de-a-fi-temei pentru o carenta, sa socotim deopotriva fiintarea īnsasi ce sta drept temei ca pe ceva care ar fi "carent". Nu putem pur si simplu ca, pornind de la o carenta a carei cauza este Dasein-ul, [284] de la neīmplinirea unei exigente, sa vorbim retroactiv despre caracterul de carenta al "cauzei". Faptul-de-a-fi-temei-pentru-ceva nu trebuie neaparat sa aiba acelasi caracter de "nu" precum avel privativ care īsi are temeiul īn el si care izvoraste din el. Temeiul nu are nevoie sa-si dobīndeasca nimicnicitatea pornind de la acel ceva pe care el īl īntemeiaza. Dar atunci aceasta īnseamna: faptul-de-a-fi-vinovat nu rezulta dintr-o vinovatie anume, ci invers, vinovatia aceasta devine posibila abia "pe temeiul" unui fapt-de-a-fi-vinovat originar. Dar poate oare ceva de felul acesta sa fie pus īn evidenta īn fiinta Dasein­-ului si cum anume este el īn genere posibil din punct de vedere existential?

Fiinta Dasein-ului este grija. Ea cuprinde īn sine facticitatea (starea de aruncare), existenta (proiectul) si caderea. Fiintīnd, Dasein-ul este aruncat; el nu s-a adus cu de la sine putere īn locul sau de deschidere. Fiintīnd, el este determinat ca putinta-de-a-fi care īsi apartine ei īnsesi si care totusi nu s-a dat, ca ea īnsasi, ei īnsesi. Existīnd, Dasein-ul nu ajunge niciodata īn spatele starii sale de aruncare, īn asa fel īncīt el sa poata elibera - pornind de fiecare data de la al sau fapt-de-a-fi-sine - acest "fapt ca el este si ca are de a fi" si sa-l conduca apoi pe acesta īn locul-de-deschidere. Īnsa starea de aruncare nu se afla īn spatele lui ca un eveniment care sa i de fi īntīmplat initial Dasein-ului, ca un eveniment care sa se fi petrecut factual si care apoi sa se fi desprins de el, ramīnīnd īn urma; dimpotriva, ca grija, Dasein-ul este īn chip constant - cīta vreme este - propriul sau "fapt ca el este". Fiind aceasta fiintare - careia el īi este remis si singura prin care el poate sa existe ca fiintarea care el este - el este, prin aceea ca exista, temeiul propriei putinte-de-a-fi. Desi nu a pus el īnsusi temeiul, el odihneste īn greutatea acestuia, care, prin dispozitia lui afectiva, īi devine manifesta ca povara.

si īn ce fel este Dasein-ul acest temei aruncat? Numai prin aceea ca el se proiecteaza catre posibilitatile īn care el este aruncat. Sinele, care, ca atare, are de a-si pune temeiul de sine īnsusi, nu poate niciodata sa ia acest temei īn stapīnirea sa si totusi, prin aceea ca exista, el trebuie sa preia faptul-de-a-fi-temei. A fi propriul sau temei aruncat este tocmai putinta-de-a-fi, cea de care este preocupata grija.

Fiintīnd-ca-temei, adica existīnd ca aruncat, Dasein-ul ramīne permanent īn spatele posibilitatilor sale. El nu este niciodata existent īnaintea temeiului sau, ci de fiecare data doar pornind de la el si fiind acest temei. Astfel, faptul-de-a-fi-temei īnseamna: a nu avea niciodata īn stapīnire, din temeiul ei, fiinta ta cea mai proprie. Acest "nu" apartine sensului existential al starii de aruncare. Fiintīnd-ca-temei, acest "nu" īnsusi este o nimicnicitate de sine īnsusi. Nimicnicitate nu īnseamna defel non-simpla-prezenta, non-subzistenta, ci are īn vedere un "nu" care constituie aceasta fiinta a Dasein-ului, starea sa de aruncare. Caracterul de "nu" al acestui "nu" se determina existential astfel: fiind sine, Dasein-ul este, ca sine, fiintarea care a fost aruncata. El a fost [285] des-prins din temei nu prin el īnsusi, ci catre el īnsusi, pentru a fi chiar acest temei. Daca Dasein-ul este el īnsusi temeiul fiintei sale, el nu este īn sensul ca acest temei ia nastere abia din proiectul propriu, ci el, ca fapt-de-a-fi-sine, este fiinta temeiului. Acest temei nu este niciodata altceva decīt temeiul unei fiintari a carei fiinta are sa preia asupra-si faptul-de-a-fi-temei.

Tocmai pentru ca este existenta, Dasein-ul este temeiul sau, adica īn asa fel īncīt el se īntelege pornind de la posibilitati si, īntelegīndu-se astfel, el este fiintarea aruncata. Īnsa acest lucru implica faptul ca, avīnd o putinta-de-a-fi, el se afla de fiecare data īntr-o posibilitate sau alta: īn mod constant el nu este o alta si el a renuntat la ea īn proiectul lui existentiel. Ca unul de fiecare data aruncat, proiectul nu este determinat doar prin nimicnicitatea (Nichtigkeit) faptului-de-a-fi-temei, ci, ca proiect, el este el īnsusi esential nimicnic (nichtig). Sa nu credem īnsa ca prin acest mod de a-l determina avem īn vedere proprietatea ontica al lui "fara succes" sau "fara valoare", ci avem īn vedere un constitutiv existential al structurii de fiinta a proiectarii. Nimicnicitatea avuta īn vedere apartine Dasein-ului ca fapt-de-a-fi-liber pentru posibilitatile sale existentiele. Īnsa libertatea este doar prin alegerea unei singure posibilitati, adica prin acceptarea faptului de a nu fi ales altele si, mai mult, de a nu fi putut alege altele.

Īn structura starii de aruncare, precum si īn aceea a proiectului, rezida īn chip esential o nimicnicitate. Aceasta nimicnicitate este temeiul pentru posibilitatea nimicnicitatii Dasein-ului neautentic aflat īn cadere, adica asa cum este el din capul locului si de fiecare data la nivel factic. Grija īnsasi este, asadar, īn esenta ei, strabatuta de la un cap la altul de nimicnictate. Astfel grija - fiinta Dasein-ului - īnseamna, ca proiect aruncat: faptul-de-a-fi-temei (nimicnic) al unei nimicnicitati. Ceea ce īnseamna: Dasein-ul este ca atare vinovat daca determinarea existentiala formala a vinei ca fapt-de-a-fi-temei al unei nimicnicitati este īntr-adevar īndreptatita.

Nimicnicitatea existentiala nu are cītusi de putin caracterul unei privatiuni, a unei carente prin raport cu un ideal pe care Dasein-ul si l-a fixat, dar pe care nu reuseste sa-l atinga; dimpotriva, fiinta acestei fiintari - īnaintea a tot ceea ce ea poate proiecta si cel mai adesea atinge - este, ca proiectare, din capul locului nimicnica. Aceasta nimicnicitate nu este astfel ceva care apare doar ocazional īn Dasein pentru a-l īnsoti ca o calitate īntunecata, pe care Dasein-ul, daca ar progresa īndeajuns, ar putea s-o elimine.

si totusi, sensul ontologic al negativitatii (Nichtheit) pe care o implica nimicnicitatea (Nichtigkeit) existentiala ramīne īnca obscur. Īnsa acest lucru e deopotriva valabil īn privinta esentei ontologice a "nu"-lui īn genere. Ce-i drept, ontologia si logica au cerut mult de la "nu" si, īntr-o anumita masura, au facut vizibile posibilitatile sale, fara ca īn felul acesta sa-l fi dezvaluit ontologic pe el īnsusi. Ontologia a dat pur si simplu peste "nu" si s-a folosit de el. [286] Īnsa este atunci de la sine īnteles ca orice "nu" semnifica un negativ īn sensul unei carente? Este oare pozitivitatea lui epuizata prin faptul ca el este doar o "trecere"? Cum se face ca orice dialectica īsi afla refugiul īn negatie, fara īnsa ca ea sa poata īntemeia negatia īnsasi īn chip dialectic sau macar sa o fixeze ca problema? A fost vreodata ridicata la rangul de problema originea ontologica a negativitatii sau, īnainte de asta, au fost macar cautate conditiile pe temeiul carora problema "nu"-ului, a negativitatii si a posibilitatii sale sa poate fi pusa? si cum altcumva ar putea fi gasite aceste conditii daca nu prin clarificarea tematica a sensului fiintei īn genere?

De altminteri, conceptele de privatiune si carenta - care, īn plus, sīnt destul de putin transparente - se dovedesc deja a fi insuficiente cīnd e vorba de interpretarea ontologica a fenomenului de vina, chiar daca ele permit, deīndata ce sīnt concepute multumitor din punct de vedere formal, o vasta utilizare. Nicicīnd nu ne putem apropia mai putin de fenomenul existential al vinei decīt atunci cīnd ne luam ca reper ideea de rau, de malum, īnteles ca privatio boni. si asta deoarece bonum si privatia sa provin amīndoua din ontologia fiintarii-simplu-prezente, din aceeasi ontologie care se aplica la ideea de "valoare" "dedusa" din aceasta fiintare.

Nu numai ca fiintarea a carei fiinta este grija poate sa se īncarce cu o vina factica, ci ea este, īn temeiul fiintei ei, vinovata; iar acest fapt-de-a-fi-vinovat este cel care da, el īn primul rīnd, conditia ontologica care permite ca Dasein-ul, existīnd factic, sa fie vinovat. Acest fapt-de-a-fi-vinovat care tine de esenta Dasein-ului este, tot atīt de originar, conditia existentiala de posibilitate pentru binele si raul moral, adica pentru moralitate īn genere si pentru formele pe care ea le poate lua la nivel factic. Faptul-de-a-fi-vinovat originar nu poate fi determinat prin moralitate, deoarece aceasta īl presupune deja pentru ea īnsasi.

Īnsa care experienta anume pledeaza pentru acest originar fapt-de-a-fi-vinovat al Dasein-ului? Sa nu uitam ca putem sa ne punem īntrebarea si altfel: oare vina nu "este" "prezenta" decīt daca o constiinta a vinei este treaza? Sau nu cumva tocmai īn faptul ca vina "doarme" se face cunoscut faptul-de-a-fi-vinovat originar? Ca acesta, īn prima instanta si cel mai adesea, ramīne ne-deschis, ca el este tinut īnchis prin fiinta cazuta a Dasein-ului, acest fapt nu face decīt sa dezvaluie nimicnicitatea amintita. Faptul-de-a-fi-vinovat este mai originar decīt orice cunoastere a lui. si numai deoarece Dasein-ul este vinovat īn temeiul fiintei sale si - aruncat fiind si cazut - el se īnchide lui īnsusi, numai de aceea este posibila constiinta, daca e adevarat ca prin chemare ne este dat īn fond de īnteles acest fapt-de-a-fi-vinovat.

Chemarea este chemare a grijii. Faptul-de-a-fi-vinovat constituie acea fiinta pe care o numim grija. Īn stranietate, Dasein-ul sta [287] īn chip originar laolalta cu el īnsusi. Stranietatea aduce aceasta fiintare īn fata nedeghizatei sale nimicnicitati, care apartine posibilitatii putintei sale de a fi cea mai proprie. Īn masura īn care Dasein-ul - ca grija - are ca miza fiinta sa, el se convoaca pe sine ca un impersonal "se" care este factic-cazut, si se convoaca - pornind de la stranietate - catre putinta sa de a fi. Chemarea este chemare īnapoi care cheama īnainte; īnainte: īn posibilitatea de a asuma el īnsusi, existīnd, fiintarea aruncata care el este; īnapoi: īn starea de aruncare, pentru a īntelege aceasta stare de aruncare ca temei nimicnic pe care el are a si-l asuma īn existenta. Chemarea īnapoi care cheama īnainte, proprie constiintei, īi da Dasein-ului de īnteles ca el - temei nimicnic al proiectului sau nimicnic, stīnd ferm īn posibilitatea fiintei sale - trebuie sa se aduca pe sine īnapoi din pierderea īn impersonalul "se", catre el īnsusi, cu alte cuvinte ea īi da de īnteles ca este vinovat.

S-ar parea īnsa ca ceea ce Dasein-ul da de īnteles īn felul acesta ar fi totusi o informatie despre el īnsusi. si ca ascultarea care corespunde unei astfel de chemari ar fi o luare la cunostinta a faptului ca "esti vinovat". Īnsa daca aceasta chemare trebuie sa aiba caracterul convocarii, atunci felul acesta de a explicita constiinta nu duce oare la o totala pervertire a functiei constiintei? Convocarea catre faptul-de-a-fi-vinovat nu īnseamna convocare catre a face raul?

Nici cea mai fortata interpretare nu ar putea impune constiintei un astfel de sens al chemarii. Īnsa atunci ce vrea sa spuna "convocare catre faptul-de-a-fi-vinovat"?

Sensul chemarii devine limpede daca īntelegerea, īn loc sa puna la baza conceptul derivat de vina īn sensul vinovatiei "nascute" din comiterea sau din omiterea a ceva, se mentine la sensul existential al faptului-de-a-fi-vinovat. O astfel de cerinta nu este defel arbitrara daca acea chemare a constiintei, care vine din Dasein-ul īnsusi, se orienteaza exclusiv catre aceasta fiintare. Īnsa daca asa stau lucrurile, convocarea catre faptul-de-a-fi-vinovat īnseamna o chemare īnainte catre putinta-de-a-fi care sīnt eu, de fiecare data deja, ca Dasein. Aceasta fiintare nu are nevoie sa se īncarce mai īntīi cu o "vina" ca urmare a comiterii unor greseli sau ca urmare a unei omisiuni; ea trebuie doar sa fie "vinovata" - "vinovata" asa cum este ea - adica sa fie vinovata īn chip autentic.

Ascultarea corecta a inteprelarii este atunci tot una cu a avea o īntelegere de sine īn putinta sa de a fi cea mai proprie, adica tot una cu proiectarea de sine catre putinta autentica si cea mai proprie de a deveni vinovat. Cīnd, pe linia īntelegerii, Dasein-ul se lasa chemat īnainte catre aceasta posibilitate, acest lucru implica īn sine faptul ca el devine liber pentru chemare: el este pregatit pentru putinta-de-a-fi interpelat. Īntelegīnd chemarea, Dasein-ul asculta de posibilitatea sa de existenta cea mai proprie. El s-a ales pe sine īnsusi.

Prin aceasta alegere, Dasein-ul īsi face posibil al sau fapt-de-a-fi-vinovat cel mai propriu, acela care sinelui-impersonal īi ramīne īnchis. Simtul comun al impersonalului "se" cunoaste doar satisfacerea sau nesatisfacerea regulei curente si a normei publice. El se rafuieste cu cei care le īncalca si urmareste reintrarea īn ordine. De faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu el pare sa nu aiba cunostinta si aceasta tocmai pentru a putea sa vorbeasca mai aprig despre "greselile comise". Īnsa prin interpelare, sinele-impersonal este interpelat catre faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu al sinelui. A īntelege chemarea īnseamna a alege - dar nu a alege constiinta care, ca atare, nu poate fi aleasa. Ceea ce este ales este faptul-de-a-avea-constiinta ca fapt-de-a-fi-liber pentru faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu. A īntelege interpelarea īnseamna: a-vrea-sa-ai-constiinta.

Acest lucru nu īnseamna a vrea sa ai o "constiinta īmpacata" si, cu atīt mai putin, o provocare voluntara a "chemarii", ci pur si simplu īnseamna sa fii pregatit pentru faptul-de-a-fi-interpelat. Vointa-de-a-avea-constiinta este tot atīt de departe de cautarea vinovatiilor factice pe cīt de depare este de tendinta de eliberare de vina īn sensul esential al lui "a fi vinovat".

Vointa-de-a-avea-constiinta este, dimpotriva, presupozitia existentiela cea mai originara pentru posibilitatea de a deveni īn chip factic vinovat. Īntelegīnd chemarea, Dasein-ul lasa sa actioneze īn el sinele cel mai propriu, pornind de la putinta sa de a fi, cea pe care el a ales-o. Numai astfel poate el sa fie raspunzator. La nivel factic īnsa, de fiecare data cīnd actionam, noi o facem īn absenta constiintei, neīndrumati de ea, si aceasta nu doar pentru ca nu evitam vinovatia morala factica, ci pentru ca Dasein-ul, pe temeiul nimicnic al proiectarii sale nimicnice, s-a facut deja - prin faptul-de-a-fi-laolalta cu ceilalti - vinovat fata de ei. Astfel, vointa-de-a-avea-constiinta devine asumarea acelei absente esentiale constiintei, doar īnlauntrul acestei absente subzistīnd posibilitatea existentiela de a fi "bun".

Desi chemarea nu da nici o informatie, ea nu este totusi doar critica; ea este pozitiva, īn masura īn care deschide putinta-de-a-fi cea mai originara a Dasein-ului ca fapt-de-a-fi-vinovat. Astfel, constiinta ni se arata aici ca fiind o atestare care apartine fiintei Dasein-ului si prin care constiinta īl cheama pe Dasein-ul īnsusi pentru a-l pune īn fata putintei sale de a fi celei mai proprii. Poate fi determinata existential īntr-un chip mai concret putinta-de-a-fi autentica astfel atestata? Numai ca īn prealabil se ridica o alta īntrebare: o data pusa īn lumina o putinta-de-a-fi care a fost atestata īn Dasein-ul īnsusi, se poate oare pretinde ca am obtinut o evidenta suficienta, atīta vreme cīt continuam sa spunem, mirīndu-ne, ca aici constiinta este interpretata unilateral, prin trimiterea ei la constitutia Dasein-ului, si, mai mult, prin omiterea grabita a tuturor datelor care sīnt familiare explicitarii obisnuite a constiintei? Fenomenul constiintei, asa cum este el "īn chip real", [289] mai poate fi oare īn genere recunoscut īn interpretarea pe care i-am dat-o? N-am pus oare īn joc un exces de ingeniozitate atunci cīnd am dedus o idee a constiintei pornind de la constitutia de fiinta a Dasein-ului?

Pasul final al interpretarii constiintei este delimitarea existentiala a putintei autentice de a fi atestate prin constiinta. Daca vrem sa asiguram accesul la aceasta ultima etapa chiar si pentru īntelegerea obisnuita a constiintei, trebuie atunci sa demonstram īn chip explicit legatura existenta īntre rezultatele analizei ontologice si experientele cotidiene ale constiintei.