Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Intelegerea interpelarii si vina

Filozofie


Întelegerea interpelarii si vina

Pentru a surprinde în chip fenomenal ceea ce este ascultat o data cu întelegerea interpelarii se cuvine sa ne întoarcem înca o data la interpelare. Interpelarea sinelui-impersonal înseamna convocare a sinelui celui mai propriu catre putinta sa de a fi, si anume în calitatea lui de Dasein, ceea ce înseamna ca fapt-de-a-fi-în-lume prins în preocupare si ca fapt-de-a-fi-laolalta cu ceilalti. De aceea interpretarea existentiala a acelui ceva catre care chemarea convoaca nu poate sa-si propuna sa delimiteze vreo posibilitate concreta si singulara de existenta, cel putin atîta vreme cît întelegem cum trebuie posibilitatile si sarcinile metodologice pe care o atare interpretare le presupune. Ceea ce poate fi si se vrea stabilit nu e defel ceea ce, la nivel existentiel, este spus în chemare pentru fiecare Dasein separat, ci ceea ce tine de conditia existentiala de posibilitate a putintei-de-a-fi care e de fiecare data una factic-existentiela.



Cînd chemarea este înteleasa printr-o ascultare existentiela, o astfel de întelegere e cu atît mai autentica cu cît Dasein-ul este mai desprins de orice relatie atunci cînd asculta si întelege faptul ca el este interpelat, asadar cu cît sensul chemarii este mai putin pervertit de ceea ce se spune înseobste sau de ceea ce se cade si trece drept cuvenit. si ce este în chip esential continut în interpelare atunci cînd e înteleasa autentic? Ce anume, de fiecare data, ne este dat de înteles în chip esential prin chemare, chiar daca acest ceva nu este întotdeauna înteles factic?

Am raspuns deja la aceasta întrebare atunci cînd am avansat urmatoarea teza: chemarea nu "spune" nimic despre care sa se poata discuta, ea nu ne informeaza într-o privinta sau alta. Chemarea trimite înainte, catre putinta-de-a-fi a Dasein-ului si ea face astfel în calitatea ei de chemare ivita din stranietate. Cel ce cheama este, ce-i drept, indeterminat; însa "de unde"-le din care el cheama nu ramîne indi 13113l116n ferent pentru chemarea ca atare. Acest "de unde" - stranietatea individualizarii aruncate - se face la rîndu-i auzit în chemare, adica este la rîndul lui deschis. În chemarea înainte catre ceva, "de unde"-le acestei chemari este acel "încotro" al chemarii înapoi. Chemarea nu ne da de înteles o putinta-de-a-fi ideala sau generala; el o deschide pe aceasta ca putinta-de-a-fi de fiecare data individualizata pentru fiecare Dasein în parte. Caracterul de deschidere care este propriu chemarii nu poate fi pe deplin determinat atîta vreme cît noi nu întelegem chemarea ca pe ceva care cheama înapoi chemîndu-ne înainte. Abia atunci cînd ne luam ca reper chemarea astfel conceputa putem sa ne întrebam ce anume da ea de înteles.

Dar oare întrebarea privitoare la continutul chemarii nu-si afla un raspuns mai lesne si mai sigur daca trimitem "pur si simplu" la ceea ce îndeobste ajungem sau nu sa ascultam în orice experienta de ordinul constiintei, în speta [281] fie ca aceasta chemare îl interpeleaza pe Dasein ca "fiind vinovat", fie, precum în cazul constiintei care avertizeaza, ea trimite la un posibil "a fi vinovat", fie, în sfîrsit, ea atesta, ca atunci cînd e vorba de constiinta "împacata cu sine", ca "nu te stii vinovat cu nimic"? Desigur, asa ar fi, daca acest "a fi vinovat" pe care îl experimentam cu totii "la fel" n-ar fi atît de diferit determinat în toate experientele de ordinul constiintei si în toate explicitarile pe care i le dam. si chiar daca sensul acestui "vinovat" ar putea fi conceput la unison, conceptul existential al acestui fapt-de-a-fi-vinovat tot ar continua sa ramîna obscur. Daca Dasein-ul îsi adreseaza totusi siesi verdictul "vinovat", de unde ar putea el sa extraga ideea vinei daca nu dintr-o interpretare a fiintei Dasein-ului. si totusi, întrebarea reapare: cine spune cum sîntem vinovati si ce înseamna "vina"? Ideea de vina nu poate fi plasmuita arbitrar si impusa Dasein-ului cu forta. Însa daca în genere o întelegere a esentei vinei este posibila, atunci aceasta posibilitate trebuie sa fie prefigurata în Dasein. Cum ajungem noi sa gasim o cale care sa ne conduca la dezvaluirea fenomenului? Orice cercetare ontologica a unor fenomene precum vina, constiinta, moartea trebuie sa-si ia ca punct de plecare tocmai ceea ce "spune" în privinta lor Dasein-ul la nivelul sau cotidian de explicitare. Felul de a fi al Dasein-ului în starea sa de cadere implica totodata ca explicitarea pe care el o face este cel mai adesea "orientata" neautentic si nu atinge "esenta" si aceasta deoarece problematica ontologica adecvata originar îi ramîne Dasein-ului straina. Însa de fiecare data cînd privim gresit lucrurile, ne este data în acelasi timp o indicatie asupra "ideii" originare a fenomenului în discutie. Însa de unde luam noi criteriul pentru sensul existential originar al lui "vinovat"? De unde, daca nu din faptul ca acest "vinovat" apare ca predicat al lui "eu sînt"? Oare ceea ce este înteles ca "vina" într-o explicitare neautentica se afla în fiinta Dasein-ului ca atare, si asta în asa fel încît Dasein-ul, atîta vreme cît exista factic, este si vinovat?

De aceea, atunci cînd invocam acel "vinovat!" care se face ascultat(?) de catre fiecare, noi sîntem înca departe de a raspunde la întrebarea privitoare la sensul existential al continutului chemarii. Acest continut trebuie mai întîi sa ajunga la concept, daca vrem sa întelegem ce anume înseamna acel "vinovat!" care ne este strigat, daca vrem sa întelegem de ce si cum anume ajunge el sa fie pervertit în privinta semnificatiei sale prin explicitarea cotidiana.

Nivelul cotidian de întelegere ia "faptul-de-a-fi-vinovat" (Schuldigsein) în sensul de "a fi dator" (schulden), de "a avea o datorie la cineva"*. Trebuie sa-i dam altuia ceva înapoi, ceva pe care el e îndreptatit sa ni-l ceara. Acest "fapt-de-a-fi-vinovat" înteles ca "a fi dator" (Schulden haben) este un mod al faptului de a fi laolalta cu ceilalti în cîmpul preocuparii întelese ca a face rost de ceva sau ca a aduce ceva(?). Alte moduri ale unei astfel de preocupari sînt: sustragerea, luarea cu împrumut, retinerea a ceva, luarea pur si simplu, furtul - [282] asadar stirbirea, într-un fel sau altul, a dreptului pe care cineva îl are în privinta bunurilor sale. Acest fel de a fi vinovat sta în relatie cu obiectul posibil al preocuparii noastre.

Faptul-de-a-fi-vinovat are apoi si o alta semnificatie, aceea de "a purta vina pentru ceva" (schuld sein an), în speta de a fi cauza sau autorul a ceva sau, de asemenea, "a fi ocazia" pentru ceva. În sensul acestui "a purta vina pentru ceva", poti "sa fii vinovat" fara sa "datorezi" ceva altuia sau fara sa devii "dator". Invers, poti foarte bine sa-i datorezi ceva altuia fara ca tu însuti sa ai vreo vina. Caci un altul poate "sa se îndatoreze" pe lînga cineva "pentru mine".

Aceste semnificatii obisnuite ale faptului-de-a-fi-vinovat - "a fi dator cuiva" si "a purta vina pentru ceva" - se pot combina si pot sa determine un comportament pe care îl numim "a se face vinovat"; fiind raspunzator pentru o datorie poti leza un drept si poti deveni pasibil de pedeapsa. Totusi nu este obligatoriu ca cererea pe care nu o satisfaci sa se refere la o proprietate; ea poate fi una care reglementeaza convietuirea noastra în spatiul public. "A se face vinovat" prin lezarea unui drept - asa cum tocmai am aratat - poate însa în acelasi timp sa aiba caracterul unui "a te face vinovat fata de un altul". Aceasta se petrece nu prin lezarea dreptului ca atare, ci prin aceea ca port vina pentru faptul ca existenta altuia este primejduita, ca ea s-a ratacit sau chiar s-a distrus. Acest a te face vinovat fata de un altul este posibil fara ca vreo lege "publica" sa fie lezata. Conceptul formal al faptului-de-a-fi-vinovat în sensul de a te fi facut vinovat fata de altul poate atunci sa fie determinat astfel: a-fi-temeiul unei carente în Dasein-ul altuia, si asta în asa fel încît acest a-fi-temei sa se determine el însusi ca o "carenta" pornind de la acel ceva pentru care el sta ca temei. Acest caracter de carenta consta în a nu satisface o exigenta care decurge din faptul-de-a-fi-laolalta cu ceilalti, specific existentei.

Nu e cazul sa ne întrebam aici cum anume iau nastere astfel de exigente si cum anume trebuie conceput caracterul lor de exigenta si de lege pornind de la felul în care ele iau nastere. În orice caz, faptul-de-a-fi-vinovat, potrivit ultimului sens de care am vorbit - acela de lezare a unei "exigente morale" - reprezinta un fel de a fi al Dasein-ului. Acest lucru este desigur valabil si pentru faptul-de-a-fi-vinovat înteles ca "a se face pasibil de o pedeapsa", si ca "a fi dator", si pentru orice fel de "a purta vina pentru ceva". Toate acestea sînt, la rîndul lor, comportamente ale Dasein-ului. Nu vom spune mare lucru afirmînd ca a fi "încarcat cu o vina morala" este o "calitate" a Dasein-ului. Dimpotriva, în felul acesta devine evident doar faptul ca o asemenea caracterizare nu e cîtusi de putin suficienta pentru a delimita ontologic o astfel de "determinatie de fiinta" a Dasein-ului de comportamentele tocmai amintite. De altminteri, din punct de vedere ontologic, nici conceptul de vina morala nu este cîtusi de putin clarificat; asa se face ca au putut sa se impuna si sa ramîna dominante [283] explicitari ale acestui fenomen care includ în conceptul lor ideea de culpabilitate, ba chiar pe cea de a fi dator cuiva, sau care chiar determina acest concept pornind de la astfel de idei. Însa în felul acesta determinatia "vinovat" este din nou împinsa în domeniul preocuparii întelese ca lichidare a unei datorii care readuce lucrurile în ordine.



Fenomenul de vina, care nu are neaparat legatura cu "faptul-de-a-fi-dator" si cu lezarea unui drept, poate fi clarificat numai daca în prealabil este cercetat temeinic faptul-de-a-fi-vinovat al Dasein-ului, adica daca ideea de "vinovat" este conceputa pornind de la felul de a fi al Dasein-ului.

Pentru a atinge acest scop, ideea de "vinovat" trebuie formalizata pîna într-atît încît acele fenomene obisnuite de vina care sînt legate de faptul-de-a-fi-laolalta cu ceilalti din sfera preocuparii sa iasa din discutie. Nu e de ajuns numai ca ideea de vina sa fie scoasa din domeniul preocuparii în care e vorba de lichidarea unei datorii, ci ea trebuie sa fie detasata de relatia cu orice imperativ si lege pe care încalcîndu-le ne-am încarca cu o vina. Caci si în cazul acestora vina continua sa fie determinata în chip necesar ca o carenta, ca absenta a ceva care îndeobste trebuie si poate sa fie prezent. Însa a lipsi trimite la negativul simplei-prezente. Carenta înteleasa ca non-simpla-prezenta a ceva ce s-ar fi cuvenit sa fie împlinit este o determinare de fiinta a fiintarii-simplu-prezente. În schimb, prin chiar esenta ei, existentei nu-i poate lipsi nimic, si aceasta nu pentru ca ea ar fi desavîrsita, ci deoarece caracterul ei de fiinta ramîne diferit de orice simpla-prezenta.

si totusi, în ideea de "vinovat" rezida caracterul de "nu". Daca determinatia de "vinovat" este ceva care trebuie sa poata sa determine existenta, atunci apare urmatoarea problema ontologica: aceea de a lamuri din punct de vedere existential caracterul de "nu" al acestui "nu". În plus, în ideea de "vinovat" intra ceea ce este exprimat în chip nediferentiat prin conceptul de vina înteles ca "a purta vina pentru ceva": faptul-de-a-fi-temei-pentru... De aceea, ideea formal-existentiala de "vinovat" o determinam în felul urmator: faptul-de-a-fi-temei pentru o fiinta determinata printr-un "nu" (Nicht) - ceea ce înseamna a-fi-temei al unei nimicnicitati. Daca ideea de "nu", continuta în conceptul de vina înteles existential, exclude raportarea la ceva-simplu-prezent care este posibil sau care face obiectul unei exigente si daca Dasein-ul, asadar, nu poate fi nicicum masurat cu masura a ceva-simplu-prezent sau a unui lucru dotat cu valoare, deci cu masura a ceva care nu este Dasein-ul însusi sau care nu este în modul sau de a fi - adica în modul existentei -, atunci dispare si posibilitatea ca, prin recurs la faptul-de-a-fi-temei pentru o carenta, sa socotim deopotriva fiintarea însasi ce sta drept temei ca pe ceva care ar fi "carent". Nu putem pur si simplu ca, pornind de la o carenta a carei cauza este Dasein-ul, [284] de la neîmplinirea unei exigente, sa vorbim retroactiv despre caracterul de carenta al "cauzei". Faptul-de-a-fi-temei-pentru-ceva nu trebuie neaparat sa aiba acelasi caracter de "nu" precum avel privativ care îsi are temeiul în el si care izvoraste din el. Temeiul nu are nevoie sa-si dobîndeasca nimicnicitatea pornind de la acel ceva pe care el îl întemeiaza. Dar atunci aceasta înseamna: faptul-de-a-fi-vinovat nu rezulta dintr-o vinovatie anume, ci invers, vinovatia aceasta devine posibila abia "pe temeiul" unui fapt-de-a-fi-vinovat originar. Dar poate oare ceva de felul acesta sa fie pus în evidenta în fiinta Dasein­-ului si cum anume este el în genere posibil din punct de vedere existential?

Fiinta Dasein-ului este grija. Ea cuprinde în sine facticitatea (starea de aruncare), existenta (proiectul) si caderea. Fiintînd, Dasein-ul este aruncat; el nu s-a adus cu de la sine putere în locul sau de deschidere. Fiintînd, el este determinat ca putinta-de-a-fi care îsi apartine ei însesi si care totusi nu s-a dat, ca ea însasi, ei însesi. Existînd, Dasein-ul nu ajunge niciodata în spatele starii sale de aruncare, în asa fel încît el sa poata elibera - pornind de fiecare data de la al sau fapt-de-a-fi-sine - acest "fapt ca el este si ca are de a fi" si sa-l conduca apoi pe acesta în locul-de-deschidere. Însa starea de aruncare nu se afla în spatele lui ca un eveniment care sa i de fi întîmplat initial Dasein-ului, ca un eveniment care sa se fi petrecut factual si care apoi sa se fi desprins de el, ramînînd în urma; dimpotriva, ca grija, Dasein-ul este în chip constant - cîta vreme este - propriul sau "fapt ca el este". Fiind aceasta fiintare - careia el îi este remis si singura prin care el poate sa existe ca fiintarea care el este - el este, prin aceea ca exista, temeiul propriei putinte-de-a-fi. Desi nu a pus el însusi temeiul, el odihneste în greutatea acestuia, care, prin dispozitia lui afectiva, îi devine manifesta ca povara.

si în ce fel este Dasein-ul acest temei aruncat? Numai prin aceea ca el se proiecteaza catre posibilitatile în care el este aruncat. Sinele, care, ca atare, are de a-si pune temeiul de sine însusi, nu poate niciodata sa ia acest temei în stapînirea sa si totusi, prin aceea ca exista, el trebuie sa preia faptul-de-a-fi-temei. A fi propriul sau temei aruncat este tocmai putinta-de-a-fi, cea de care este preocupata grija.

Fiintînd-ca-temei, adica existînd ca aruncat, Dasein-ul ramîne permanent în spatele posibilitatilor sale. El nu este niciodata existent înaintea temeiului sau, ci de fiecare data doar pornind de la el si fiind acest temei. Astfel, faptul-de-a-fi-temei înseamna: a nu avea niciodata în stapînire, din temeiul ei, fiinta ta cea mai proprie. Acest "nu" apartine sensului existential al starii de aruncare. Fiintînd-ca-temei, acest "nu" însusi este o nimicnicitate de sine însusi. Nimicnicitate nu înseamna defel non-simpla-prezenta, non-subzistenta, ci are în vedere un "nu" care constituie aceasta fiinta a Dasein-ului, starea sa de aruncare. Caracterul de "nu" al acestui "nu" se determina existential astfel: fiind sine, Dasein-ul este, ca sine, fiintarea care a fost aruncata. El a fost [285] des-prins din temei nu prin el însusi, ci catre el însusi, pentru a fi chiar acest temei. Daca Dasein-ul este el însusi temeiul fiintei sale, el nu este în sensul ca acest temei ia nastere abia din proiectul propriu, ci el, ca fapt-de-a-fi-sine, este fiinta temeiului. Acest temei nu este niciodata altceva decît temeiul unei fiintari a carei fiinta are sa preia asupra-si faptul-de-a-fi-temei.



Tocmai pentru ca este existenta, Dasein-ul este temeiul sau, adica în asa fel încît el se întelege pornind de la posibilitati si, întelegîndu-se astfel, el este fiintarea aruncata. Însa acest lucru implica faptul ca, avînd o putinta-de-a-fi, el se afla de fiecare data într-o posibilitate sau alta: în mod constant el nu este o alta si el a renuntat la ea în proiectul lui existentiel. Ca unul de fiecare data aruncat, proiectul nu este determinat doar prin nimicnicitatea (Nichtigkeit) faptului-de-a-fi-temei, ci, ca proiect, el este el însusi esential nimicnic (nichtig). Sa nu credem însa ca prin acest mod de a-l determina avem în vedere proprietatea ontica al lui "fara succes" sau "fara valoare", ci avem în vedere un constitutiv existential al structurii de fiinta a proiectarii. Nimicnicitatea avuta în vedere apartine Dasein-ului ca fapt-de-a-fi-liber pentru posibilitatile sale existentiele. Însa libertatea este doar prin alegerea unei singure posibilitati, adica prin acceptarea faptului de a nu fi ales altele si, mai mult, de a nu fi putut alege altele.

În structura starii de aruncare, precum si în aceea a proiectului, rezida în chip esential o nimicnicitate. Aceasta nimicnicitate este temeiul pentru posibilitatea nimicnicitatii Dasein-ului neautentic aflat în cadere, adica asa cum este el din capul locului si de fiecare data la nivel factic. Grija însasi este, asadar, în esenta ei, strabatuta de la un cap la altul de nimicnictate. Astfel grija - fiinta Dasein-ului - înseamna, ca proiect aruncat: faptul-de-a-fi-temei (nimicnic) al unei nimicnicitati. Ceea ce înseamna: Dasein-ul este ca atare vinovat daca determinarea existentiala formala a vinei ca fapt-de-a-fi-temei al unei nimicnicitati este într-adevar îndreptatita.

Nimicnicitatea existentiala nu are cîtusi de putin caracterul unei privatiuni, a unei carente prin raport cu un ideal pe care Dasein-ul si l-a fixat, dar pe care nu reuseste sa-l atinga; dimpotriva, fiinta acestei fiintari - înaintea a tot ceea ce ea poate proiecta si cel mai adesea atinge - este, ca proiectare, din capul locului nimicnica. Aceasta nimicnicitate nu este astfel ceva care apare doar ocazional în Dasein pentru a-l însoti ca o calitate întunecata, pe care Dasein-ul, daca ar progresa îndeajuns, ar putea s-o elimine.

si totusi, sensul ontologic al negativitatii (Nichtheit) pe care o implica nimicnicitatea (Nichtigkeit) existentiala ramîne înca obscur. Însa acest lucru e deopotriva valabil în privinta esentei ontologice a "nu"-lui în genere. Ce-i drept, ontologia si logica au cerut mult de la "nu" si, într-o anumita masura, au facut vizibile posibilitatile sale, fara ca în felul acesta sa-l fi dezvaluit ontologic pe el însusi. Ontologia a dat pur si simplu peste "nu" si s-a folosit de el. [286] Însa este atunci de la sine înteles ca orice "nu" semnifica un negativ în sensul unei carente? Este oare pozitivitatea lui epuizata prin faptul ca el este doar o "trecere"? Cum se face ca orice dialectica îsi afla refugiul în negatie, fara însa ca ea sa poata întemeia negatia însasi în chip dialectic sau macar sa o fixeze ca problema? A fost vreodata ridicata la rangul de problema originea ontologica a negativitatii sau, înainte de asta, au fost macar cautate conditiile pe temeiul carora problema "nu"-ului, a negativitatii si a posibilitatii sale sa poate fi pusa? si cum altcumva ar putea fi gasite aceste conditii daca nu prin clarificarea tematica a sensului fiintei în genere?

De altminteri, conceptele de privatiune si carenta - care, în plus, sînt destul de putin transparente - se dovedesc deja a fi insuficiente cînd e vorba de interpretarea ontologica a fenomenului de vina, chiar daca ele permit, deîndata ce sînt concepute multumitor din punct de vedere formal, o vasta utilizare. Nicicînd nu ne putem apropia mai putin de fenomenul existential al vinei decît atunci cînd ne luam ca reper ideea de rau, de malum, înteles ca privatio boni. si asta deoarece bonum si privatia sa provin amîndoua din ontologia fiintarii-simplu-prezente, din aceeasi ontologie care se aplica la ideea de "valoare" "dedusa" din aceasta fiintare.

Nu numai ca fiintarea a carei fiinta este grija poate sa se încarce cu o vina factica, ci ea este, în temeiul fiintei ei, vinovata; iar acest fapt-de-a-fi-vinovat este cel care da, el în primul rînd, conditia ontologica care permite ca Dasein-ul, existînd factic, sa fie vinovat. Acest fapt-de-a-fi-vinovat care tine de esenta Dasein-ului este, tot atît de originar, conditia existentiala de posibilitate pentru binele si raul moral, adica pentru moralitate în genere si pentru formele pe care ea le poate lua la nivel factic. Faptul-de-a-fi-vinovat originar nu poate fi determinat prin moralitate, deoarece aceasta îl presupune deja pentru ea însasi.

Însa care experienta anume pledeaza pentru acest originar fapt-de-a-fi-vinovat al Dasein-ului? Sa nu uitam ca putem sa ne punem întrebarea si altfel: oare vina nu "este" "prezenta" decît daca o constiinta a vinei este treaza? Sau nu cumva tocmai în faptul ca vina "doarme" se face cunoscut faptul-de-a-fi-vinovat originar? Ca acesta, în prima instanta si cel mai adesea, ramîne ne-deschis, ca el este tinut închis prin fiinta cazuta a Dasein-ului, acest fapt nu face decît sa dezvaluie nimicnicitatea amintita. Faptul-de-a-fi-vinovat este mai originar decît orice cunoastere a lui. si numai deoarece Dasein-ul este vinovat în temeiul fiintei sale si - aruncat fiind si cazut - el se închide lui însusi, numai de aceea este posibila constiinta, daca e adevarat ca prin chemare ne este dat în fond de înteles acest fapt-de-a-fi-vinovat.

Chemarea este chemare a grijii. Faptul-de-a-fi-vinovat constituie acea fiinta pe care o numim grija. În stranietate, Dasein-ul sta [287] în chip originar laolalta cu el însusi. Stranietatea aduce aceasta fiintare în fata nedeghizatei sale nimicnicitati, care apartine posibilitatii putintei sale de a fi cea mai proprie. În masura în care Dasein-ul - ca grija - are ca miza fiinta sa, el se convoaca pe sine ca un impersonal "se" care este factic-cazut, si se convoaca - pornind de la stranietate - catre putinta sa de a fi. Chemarea este chemare înapoi care cheama înainte; înainte: în posibilitatea de a asuma el însusi, existînd, fiintarea aruncata care el este; înapoi: în starea de aruncare, pentru a întelege aceasta stare de aruncare ca temei nimicnic pe care el are a si-l asuma în existenta. Chemarea înapoi care cheama înainte, proprie constiintei, îi da Dasein-ului de înteles ca el - temei nimicnic al proiectului sau nimicnic, stînd ferm în posibilitatea fiintei sale - trebuie sa se aduca pe sine înapoi din pierderea în impersonalul "se", catre el însusi, cu alte cuvinte ea îi da de înteles ca este vinovat.



S-ar parea însa ca ceea ce Dasein-ul da de înteles în felul acesta ar fi totusi o informatie despre el însusi. si ca ascultarea care corespunde unei astfel de chemari ar fi o luare la cunostinta a faptului ca "esti vinovat". Însa daca aceasta chemare trebuie sa aiba caracterul convocarii, atunci felul acesta de a explicita constiinta nu duce oare la o totala pervertire a functiei constiintei? Convocarea catre faptul-de-a-fi-vinovat nu înseamna convocare catre a face raul?

Nici cea mai fortata interpretare nu ar putea impune constiintei un astfel de sens al chemarii. Însa atunci ce vrea sa spuna "convocare catre faptul-de-a-fi-vinovat"?

Sensul chemarii devine limpede daca întelegerea, în loc sa puna la baza conceptul derivat de vina în sensul vinovatiei "nascute" din comiterea sau din omiterea a ceva, se mentine la sensul existential al faptului-de-a-fi-vinovat. O astfel de cerinta nu este defel arbitrara daca acea chemare a constiintei, care vine din Dasein-ul însusi, se orienteaza exclusiv catre aceasta fiintare. Însa daca asa stau lucrurile, convocarea catre faptul-de-a-fi-vinovat înseamna o chemare înainte catre putinta-de-a-fi care sînt eu, de fiecare data deja, ca Dasein. Aceasta fiintare nu are nevoie sa se încarce mai întîi cu o "vina" ca urmare a comiterii unor greseli sau ca urmare a unei omisiuni; ea trebuie doar sa fie "vinovata" - "vinovata" asa cum este ea - adica sa fie vinovata în chip autentic.

Ascultarea corecta a inteprelarii este atunci tot una cu a avea o întelegere de sine în putinta sa de a fi cea mai proprie, adica tot una cu proiectarea de sine catre putinta autentica si cea mai proprie de a deveni vinovat. Cînd, pe linia întelegerii, Dasein-ul se lasa chemat înainte catre aceasta posibilitate, acest lucru implica în sine faptul ca el devine liber pentru chemare: el este pregatit pentru putinta-de-a-fi interpelat. Întelegînd chemarea, Dasein-ul asculta de posibilitatea sa de existenta cea mai proprie. El s-a ales pe sine însusi.

Prin aceasta alegere, Dasein-ul îsi face posibil al sau fapt-de-a-fi-vinovat cel mai propriu, acela care sinelui-impersonal îi ramîne închis. Simtul comun al impersonalului "se" cunoaste doar satisfacerea sau nesatisfacerea regulei curente si a normei publice. El se rafuieste cu cei care le încalca si urmareste reintrarea în ordine. De faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu el pare sa nu aiba cunostinta si aceasta tocmai pentru a putea sa vorbeasca mai aprig despre "greselile comise". Însa prin interpelare, sinele-impersonal este interpelat catre faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu al sinelui. A întelege chemarea înseamna a alege - dar nu a alege constiinta care, ca atare, nu poate fi aleasa. Ceea ce este ales este faptul-de-a-avea-constiinta ca fapt-de-a-fi-liber pentru faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu. A întelege interpelarea înseamna: a-vrea-sa-ai-constiinta.

Acest lucru nu înseamna a vrea sa ai o "constiinta împacata" si, cu atît mai putin, o provocare voluntara a "chemarii", ci pur si simplu înseamna sa fii pregatit pentru faptul-de-a-fi-interpelat. Vointa-de-a-avea-constiinta este tot atît de departe de cautarea vinovatiilor factice pe cît de depare este de tendinta de eliberare de vina în sensul esential al lui "a fi vinovat".

Vointa-de-a-avea-constiinta este, dimpotriva, presupozitia existentiela cea mai originara pentru posibilitatea de a deveni în chip factic vinovat. Întelegînd chemarea, Dasein-ul lasa sa actioneze în el sinele cel mai propriu, pornind de la putinta sa de a fi, cea pe care el a ales-o. Numai astfel poate el sa fie raspunzator. La nivel factic însa, de fiecare data cînd actionam, noi o facem în absenta constiintei, neîndrumati de ea, si aceasta nu doar pentru ca nu evitam vinovatia morala factica, ci pentru ca Dasein-ul, pe temeiul nimicnic al proiectarii sale nimicnice, s-a facut deja - prin faptul-de-a-fi-laolalta cu ceilalti - vinovat fata de ei. Astfel, vointa-de-a-avea-constiinta devine asumarea acelei absente esentiale constiintei, doar înlauntrul acestei absente subzistînd posibilitatea existentiela de a fi "bun".

Desi chemarea nu da nici o informatie, ea nu este totusi doar critica; ea este pozitiva, în masura în care deschide putinta-de-a-fi cea mai originara a Dasein-ului ca fapt-de-a-fi-vinovat. Astfel, constiinta ni se arata aici ca fiind o atestare care apartine fiintei Dasein-ului si prin care constiinta îl cheama pe Dasein-ul însusi pentru a-l pune în fata putintei sale de a fi celei mai proprii. Poate fi determinata existential într-un chip mai concret putinta-de-a-fi autentica astfel atestata? Numai ca în prealabil se ridica o alta întrebare: o data pusa în lumina o putinta-de-a-fi care a fost atestata în Dasein-ul însusi, se poate oare pretinde ca am obtinut o evidenta suficienta, atîta vreme cît continuam sa spunem, mirîndu-ne, ca aici constiinta este interpretata unilateral, prin trimiterea ei la constitutia Dasein-ului, si, mai mult, prin omiterea grabita a tuturor datelor care sînt familiare explicitarii obisnuite a constiintei? Fenomenul constiintei, asa cum este el "în chip real", [289] mai poate fi oare în genere recunoscut în interpretarea pe care i-am dat-o? N-am pus oare în joc un exces de ingeniozitate atunci cînd am dedus o idee a constiintei pornind de la constitutia de fiinta a Dasein-ului?

Pasul final al interpretarii constiintei este delimitarea existentiala a putintei autentice de a fi atestate prin constiinta. Daca vrem sa asiguram accesul la aceasta ultima etapa chiar si pentru întelegerea obisnuita a constiintei, trebuie atunci sa demonstram în chip explicit legatura existenta între rezultatele analizei ontologice si experientele cotidiene ale constiintei.



În limba germana, schuldig înseamna deopotriva "dator" si "vinovat". Toata analiza lui Heidegger va specula o situatie lingvistica pe care limba româna nu o cunoaste.




Document Info


Accesari: 1441
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2025 )