Întelegerea obisnuita a istoriei si survenirea Dasein-ului.
Scopul nostru în cele ce urmeaza este de a afla de unde anume trebuie sa pornim pentru a pune întrebarea originara privitoare la esenta istoriei, adica pentru a construi existential istoricitatea. Acest loc de unde vom porni ni-l indica ceea ce este istoric în chip originar. Vom începe consideratiile noastre cu o caracterizare a ceea ce, în explicitarea obisnuita a Dasein-ului, este exprimat prin termeni precum "istorie" si "istoric". Acestia au mai multe sensuri.
Ambiguitatea atît de evidenta a termenului "istorie" a fost adesea remarcata si nu este cîtusi de putin "întîmplatoare". Ea se manifesta în aceea ca termenul în discutie se refera atît la "realitatea istorica", cît si la stiinta posibila despre ea. Semnificatia "istoriei" în sens de stiinta despre istorie (de istoriografie) o vom elimina pentru moment.
Printre semnificatiile termenului "istorie" care nu se refera nici la stiinta despre istorie 20520o1419u si nici la aceasta ca obiect, ci la însasi fiintarea care e istoria, în masura în care ea nu e în chip necesar obiectivizata, o semnificatie anume este folosita cu precadere: cea prin care aceasta fiintare este înteleasa ca ceva care a trecut. Aceasta semnificatie se face cunoscuta atunci cînd spunem ca un lucru sau altul "tin deja de istorie". "Trecut" înseamna aici: care nu mai este simplu-prezent sau, daca înca este, nu mai are vreun "efect" asupra "prezentului". Desigur, ceea-ce-este-istoric, înteles ca ceea-ce-a-trecut are si semnificatia contrara, atunci cînd spunem ca "nu ne putem sustrage istoriei". Aici, istoria are sensul de ceea-ce-a-trecut, dar care, în acelasi timp, continua sa aiba efecte. Ca întotdeauna, ceea-ce-este-istoric, în sensul de ceea-ce-a-trecut, este înteles ca avînd un efect, pozitiv sau privativ, asupra "prezentului" în sens de ceea ce este real "acum" si "astazi". "Trecutul" are astfel un dublu înteles, care trebuie remarcat: ceea-ce-a-trecut apartine în chip ireversibil timpului anterior, a apartinut evenimentelor de atunci si cu toate acestea el mai poate fi si "acum" simplu-prezent, asa cum sînt de pilda ruinele unui templu grec. Un "fragment de trecut" este, prin ele, înca "prezent".
Ceea ce întelegem apoi prin istorie nu este atît "trecutul" în sensul de ceea-ce-a-trecut, cît provenienta din acest trecut. Ceea ce "are o istorie" se afla în contextul unei deveniri. "Dezvoltarea" este în acest caz cînd ascensiune, cînd declin. Ceea ce astfel "are o istorie" poate foarte bine sa si "faca" una. Ca ceva care "face epoca", el determina, "din prezent", un "viitor". Istoria înseamna aici un ansamblu de evenimente si deopotriva un "ansamblu de efecte" care traverseaza "trecutul" [379], "prezentul" si "viitorul". Trecutul nu detine în acest caz o preeminenta deosebita.
Istorie înseamna apoi întregul fiintarii care se schimba "în timp" si anume, spre deosebire de natura (care la rîndul ei se misca "în timp"), ea are în vedere transformarile si destinele oamenilor, ale grupurilor umane si ale "culturii" lor. Aici, istoria nu are în vedere atît un fel de a fi, în speta survenirea Dasein-ului, cît acea regiune a fiintarii pe care o distingem de natura facînd recurs la determinarea esentiala a existentei omului prin "spirit" si "cultura", chiar daca si natura, într-un anume fel, apartine istoriei astfel întelese.
"Istoric", în cele din urma, este socotit ceea ce a fost ca atare transmis, fie ca ajunge sa fie cunoscut gratie istoriografiei, fie ca e preluat ca un de-la-sine-înteles, provenienta ramînîndu-i ascunsa.
Daca vom reuni într-una singura cele patru semnificatii amintite, va rezulta atunci ca istoria este survenirea specifica a Dasein-ului existent, survenire care se petrece în timp, astfel încît aceasta survenire ce are loc în perimetrul faptului-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul, ca survenire care "a trecut" si care e totodata "transmisa", continuînd sa-si produca efectele asupra noastra - aceasta survenire trece drept istorie în sensul ei major. (?)
Cele patru semnificatii sînt legate între ele prin faptul ca se refera toate la om ca "subiect" al evenimentelor. Dar cum trebuie determinat caracterul de survenire al acestor evenimente? Este oare survenirea o succesiune de procese, o permanenta ivire si disparitie a unor evenimente? În ce mod apartine Dasein-ului aceasta survenire a istoriei? Oare Dasein-ul este mai întîi prezent în chip factic, pentru ca apoi sa intre, cînd si cînd, "într-o istorie"? Oare abia prin implicarea sa în astfel de circumstante si evenimente devine Dasein-ul istoric? Sau fiinta Dasein-ului se constituie înainte de toate prin survenire, astfel încît numai deoarece Dasein-ul este istoric în fiinta sa sînt posibile ontologic circumstantele de tot felul, evenimentele si destinele? De ce în caracterizarea "temporala" a Dasein-ului ce survine "în timp" tocmai trecutul are o functie deosebita?
Daca istoria apartine fiintei Dasein-ului, însa aceasta fiinta se întemeiaza în temporalitate, atunci se întelege de la sine ca analiza existentiala a istoricitatii va începe prin a considera, în cuprinsul a ceea-ce-este-istoric, tocmai acele caractere care au un evident sens temporal. Iata de ce caracterizarea mai exacta a preeminentei deosebite pe care "trecutul" o are în conceptul istoriei trebuie sa pregateasca expunerea constitutiei fundamentale a istoricitatii.
"Antichitatile" pastrate într-un muzeu (ca de pilda niste obiecte casnice), apartin unui "timp trecut" si cu toate acestea ele sînt simplu-prezente în "prezent". În ce masura este istoric acest ustensil, daca totusi el nu este înca trecut? Nu cumva doar pentru ca a devenit obiect de interes istoric, obiect al conservarii arheologice si astfel obiect de patrimoniu? Însa un asemenea ustensil nu poate fi totusi obiect al cercetarii istorice decît în masura în care, în el însusi, el este într-un fel sau altul istoric. Reluam întrebarea noastra: cu ce drept numim aceasta fiintare istorica, în masura în care ea totusi nu a trecut? Sau aceste "lucruri", cu toate ca mai sînt si azi simplu-prezente, au totusi "în sinea lor", "ceva ce a trecut"? Mai sînt ele, asa simplu-prezente cum le aflam acum, ceea ce ele au fost cîndva? Este evident ca "lucrurile" acestea s-au schimbat. Lucrul acesta, care a ajuns în muzeu, "o data cu trecerea timpului" a devenit fragil si pe alocuri a putrezit. Însa nu acest proces de degradare, care continua si în vreme ce el se afla ca lucru simplu-prezent în muzeu, îi confera acel caracter specific de trecut prin care el devine ceva istoric. Dar atunci ce anume din acest lucru a trecut? Ce anume din ceea ce au fost "lucrurile" astazi nu mai e? Ele mai sînt înca acea unealta menite unei anumite folosiri - numai ca ea nu mai e folosita. Presupunînd însa ca aceste unelte ar fi folosite si azi în gospodarie, ca atîtea dintre cele pe care le-am mostenit direct, ar înceta ele atunci sa mai fie istorice? Fie ca sînt folosite, fie ca nu, ele oricum nu mai sînt ceea ce au fost. Ce anume "a trecut ? Nimic altceva decît lumea în interiorul careia ele erau întîlnite ca fiintari-la-îndemîna, apartinînd unui ansamblu ustensilic si fiind folosite de un Dasein fiintator în aceasta lume si prins în preocupare înauntrul ei. Lumea e cea care nu mai e. Însa intramundanul de atunci al acelei lumi mai este si acum simplu-prezent. Ca ustensil ce a apartinut unei lumi, fiintarea care acum este înca simplu-prezenta poate totusi sa apartina "trecutului . Dar ce înseamna acest "a nu mai fi al unei lumi? Lumea nu este decît în modul Dasein-ului existent care, ca fapt-de-a-fi-în-lume, este unul factic.
Caracterul istoric al antichitatilor ce ni s-au pastrat se întemeiaza asadar în "trecutul Dasein-ului, din a carui lume ele au facut parte. S-ar putea crede atunci ca numai Dasein-ul "ce a trecut este unul istoric, nu însa si cel "prezent . Dar poate totusi Dasein-ul sa fi trecut în genere, daca determinam acest "trecut ca "ceva care acum nu mai este simplu-prezent sau care nu mai este la-îndemîna ? Evident ca Dasein-ul nu poate nicicînd sa fi trecut, si aceasta nu fiindca este netrecator, ci fiindca, prin esenta lui, el nu poate fi nicicînd simplu-prezent, ci, dimpotriva, daca este, el exista. Însa un Dasein care nu mai exista nu este, strict ontologic vorbind, unul care a trecut, ci este fapt-de-a-fi-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere. Antichitatile care sînt înca simplu-prezente au "caracter de trecut si caracter istoric pe temeiul [381] apartenentei lor, ca ustensile, la o lume ce a fost - lumea unui Dasein care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere -, ca si pe temeiul provenientei lor din aceasta lume ce a fost. Acest Dasein este elementul istoric primordial. Însa devine Dasein-ul istoric abia prin faptul ca nu mai este "prezent-aici ? Nu este el istoric tocmai ca unul ce exista factic? Oare este Dasein-ul doar ceea ce el a fost în chip esential, si anume în sensul unui Dasein care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere, sau el a fost în chip esential ca unul prezentificator si orientat catre viitor, adica în temporalizarea temporalitatii sale?
Din aceasta analiza provizorie a ustensilului care este înca simplu-prezent si care totusi, într-un anume fel, "a trecut", el apartinînd istoriei, rezulta cît se poate de clar ca o asemenea fiintare este istorica numai pe temeiul apartenentei sale la o lume. Însa lumea are felul de a fi a ceea-ce-este-istoric deoarece ea constituie o determinatie ontologica a Dasein-ului. Se poate vedea apoi ca determinatia temporala pe care o numim "trecut nu e lipsita de echivoc si ca acest "trecut se deosebeste în chip vadit de acel trecut esential pe care îl cunoastem deja ca fiind un constitutiv al unitatii ecstatice care este temporalitatea Dasein-ului. Însa astfel ajungem în cele din urma doar sa ne para si mai enigmatic de ce tocmai "trecutul (sau, vorbind în chip mai adecvat, trecutul esential) e cel care precumpaneste în determinarea a ceea-ce-este-istoric, de vreme ce trecutul esential se temporalizeaza totusi la fel de originar laolalta cu prezentul si viitorul.
Primordial istoric - spunem noi - este Dasein-ul. Secundar istorica este însa fiintarea întîlnita în interiorul lumii - dar nu numai ustensilul aflat la-îndemîna, ustensilul în sensul cel mai larg, ci si natura din lumea ambianta, considerata ca "sol al istoriei . Fiintarea care nu e de ordinul Dasein-ului si care este istorica pe temeiul apartenentei sale la o lume, o numim fiintare istorica de ordinul lumii . Se poate vedea foarte bine, în ce priveste conceptul obisnuit de "istorie universala", ca el este construit luîndu-se ca reper aceasta fiintare care este istorica într-un sens secundar. Fiintarea istorica de ordinul lumii nu ajunge sa fie istorica abia pe temeiul unei obiectivizari de tip istoriografic, ci ca acea fiintare care ea este în ea însasi, întîlnita fiind în interiorul unei lumi.
Analiza caracterului istoric al unui ustensil care este înca simplu-prezent nu ne-a trimis doar la Dasein ca element istoric primordial, ci ne-a facut totodata sa ne îndoim ca, în caracterizarea temporala a ceea-ce-este-istoric în genere, putem lua în primul rînd ca reper primordial acel fapt-de-a-fi-în-timp care este propriu unei fiintari-la-îndemîna. Fiintarea nu devine "mai istorica pe masura ce se îndeparteaza în trecut, astfel încît ceea ce este cel mai vechi sa fie si în chipul cel mai autentic istoric. Distanta "în timp" fata de momentul de "acum si de "azi nu are de aceea o semnificatie primordial constitutiva pentru istoricitatea [382] fiintarii autentic istorice, dar nu pentru motivul ca aceasta nu este "în timp si ca e lipsita de timp, ci deoarece ea exista temporal într-un chip atît de originar, cum, potrivit esentei ei ontologice, o fiintare-simplu-prezenta aflata "în timp - acea fiintare care trece sau vine o data cu timpul - nu va putea fi nicicînd.
Reflectii pedante si inutile, se va spune. Caci pîna la urma nimeni nu poate nega ca Dasein-ul uman este în fond "subiectul primordial al istoriei, iar conceptul obisnuit de istorie, adus în discutie aici, o spune destul de clar. Numai ca teza "Dasein-ul este istoric nu se refera numai la faptul ontic ca omul este un "atom mai mult sau mai putin important în angrenajul istoriei universale si ca ramîne jucaria circumstantelor si a evenimentelor, ci ea pune urmatoarea problema: în ce masura si pe temeiul caror conditii ontologice istoricitatea - ca o constitutie esentiala - apartine subiectivitatii subiectului "istoric ?
Heidegger foloseste cuvîntul das Welt-geschichtliche, din care îl deriva apoi pe Welt-Geschichte, despre care spune în propozitia urmatoare ca n-are nici o legatura cu termenul consacrat al limbii germane pentru "istorie universala" (Weltgeschichte) sau cu vreo prezumptiva istorie generala a lumii. Das Welt-geschichtliche ar trebui tradus, pentru a explicita fiecare nunanta a termenului, prin "ceea ce, facînd parte dintr-o lume, apartine istoriei", iar Welt-Geschichte prin "istoria ca survenire (Geschehen) a fiintarii ce face parte dintr-o lume". Lucrurile, potrivit lui Heidegger, arata în felul urmator: Dasein-ul (fiind cel "primordial istoric") deschide o lume din care apoi el însusi face parte, laolalta cu ustensilele lumii sale si cu natura care-l înconjoara si care devine "sol al istoriei" acestei lumi. Ustensilele si natura, spune Heidegger, sînt "în chip secundar istorice". Toate acestea - Dasein-ul, ustensilele si natura - sînt istorice, într-un prim sens, în masura în care construiesc si fac posibila în chip actual acea lume (ele "fac istorie") si, într-un al doilea sens, în masura în care lumea istorica deschisa astfel se închide si toate "obiectele" care fac parte din ea (oameni, unelte si natura) intra în muzeu. Ele devin "istorice" pentru noi. Ceea ce se numeste în mod curent "istorie universala" este de fapt studiul de cabinet al acestor lumi care s-au deschis si s-au închis succesiv de-a lungul istoriei Dasein-ului. Pe Heidegger îl intereseaza de fapt cum se deschide o lume în istorie, de plida lumea Dasein-ului grec. Trebuie sa ne imaginam atunci o lume a cetatenilor Atenei din vremea lui Pericle, o lume a ustensilelor din viata lor curenta, o lume a operelor de arta eline, în sfîrsit lumea cîmpiei de la Marathon sau lumea stîncilor pe care se înalta un templu grec. Aceste fiintari - oamenii, obiectele de atunci ale lumii lor si natura ca scena pe care s-au desfasurat faptele acelei lumi - alcatuiesc "fiintarea care, facînd parte dintr-o lume, apartine istoriei". Ea este das Welt-geschichtliche, "fiintarea istorica de ordinul lumii", iar istoria acestei fiintari este Welt-Geschichte, "istoria de ordinul lumii". Ce nu trebuie în nici un caz înteles prin Welt-Geschichte este istoria evenimentelor care au avut loc de la Big-Bang la homo sapiens si nici istoria universala ca flux continuu al evenimentelor istoriei omenirii. Pentru deschiderea si închiderea unei lumi istorice, a se vedea si analiza pe care Heidegger o face în conferinta Originea operei de arta din anul 1936 (ed. rom. Originea operei de arta, editia a II-a, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995, trad. de Thomas Kleininger si Gabriel Liiceanu, pp. 37-127).
|
