Īntelegerea obisnuita a istoriei si survenirea Dasein-ului.
Scopul nostru īn cele ce urmeaza este de a afla de unde anume trebuie sa pornim pentru a pune īntrebarea originara privitoare la esenta istoriei, adica pentru a construi existential istoricitatea. Acest loc de unde vom porni ni-l indica ceea ce este istoric īn chip originar. Vom īncepe consideratiile noastre cu o caracterizare a ceea ce, īn explicitarea obisnuita a Dasein-ului, este exprimat prin termeni precum "istorie" si "istoric". Acestia au mai multe sensuri.
Ambiguitatea atīt de evidenta a termenului "istorie" a fost adesea remarcata si nu este cītusi de putin "īntīmplatoare". Ea se manifesta īn aceea ca termenul īn discutie se refera atīt la "realitatea istorica", cīt si la stiinta posibila despre ea. Semnificatia "istoriei" īn sens de stiinta despre istorie (de istoriografie) o vom elimina pentru moment.
Printre semnificatiile termenului "istorie" care nu se refera nici la stiinta despre istorie 20520o1419u si nici la aceasta ca obiect, ci la īnsasi fiintarea care e istoria, īn masura īn care ea nu e īn chip necesar obiectivizata, o semnificatie anume este folosita cu precadere: cea prin care aceasta fiintare este īnteleasa ca ceva care a trecut. Aceasta semnificatie se face cunoscuta atunci cīnd spunem ca un lucru sau altul "tin deja de istorie". "Trecut" īnseamna aici: care nu mai este simplu-prezent sau, daca īnca este, nu mai are vreun "efect" asupra "prezentului". Desigur, ceea-ce-este-istoric, īnteles ca ceea-ce-a-trecut are si semnificatia contrara, atunci cīnd spunem ca "nu ne putem sustrage istoriei". Aici, istoria are sensul de ceea-ce-a-trecut, dar care, īn acelasi timp, continua sa aiba efecte. Ca īntotdeauna, ceea-ce-este-istoric, īn sensul de ceea-ce-a-trecut, este īnteles ca avīnd un efect, pozitiv sau privativ, asupra "prezentului" īn sens de ceea ce este real "acum" si "astazi". "Trecutul" are astfel un dublu īnteles, care trebuie remarcat: ceea-ce-a-trecut apartine īn chip ireversibil timpului anterior, a apartinut evenimentelor de atunci si cu toate acestea el mai poate fi si "acum" simplu-prezent, asa cum sīnt de pilda ruinele unui templu grec. Un "fragment de trecut" este, prin ele, īnca "prezent".
Ceea ce īntelegem apoi prin istorie nu este atīt "trecutul" īn sensul de ceea-ce-a-trecut, cīt provenienta din acest trecut. Ceea ce "are o istorie" se afla īn contextul unei deveniri. "Dezvoltarea" este īn acest caz cīnd ascensiune, cīnd declin. Ceea ce astfel "are o istorie" poate foarte bine sa si "faca" una. Ca ceva care "face epoca", el determina, "din prezent", un "viitor". Istoria īnseamna aici un ansamblu de evenimente si deopotriva un "ansamblu de efecte" care traverseaza "trecutul" [379], "prezentul" si "viitorul". Trecutul nu detine īn acest caz o preeminenta deosebita.
Istorie īnseamna apoi īntregul fiintarii care se schimba "īn timp" si anume, spre deosebire de natura (care la rīndul ei se misca "īn timp"), ea are īn vedere transformarile si destinele oamenilor, ale grupurilor umane si ale "culturii" lor. Aici, istoria nu are īn vedere atīt un fel de a fi, īn speta survenirea Dasein-ului, cīt acea regiune a fiintarii pe care o distingem de natura facīnd recurs la determinarea esentiala a existentei omului prin "spirit" si "cultura", chiar daca si natura, īntr-un anume fel, apartine istoriei astfel īntelese.
"Istoric", īn cele din urma, este socotit ceea ce a fost ca atare transmis, fie ca ajunge sa fie cunoscut gratie istoriografiei, fie ca e preluat ca un de-la-sine-īnteles, provenienta ramīnīndu-i ascunsa.
Daca vom reuni īntr-una singura cele patru semnificatii amintite, va rezulta atunci ca istoria este survenirea specifica a Dasein-ului existent, survenire care se petrece īn timp, astfel īncīt aceasta survenire ce are loc īn perimetrul faptului-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul, ca survenire care "a trecut" si care e totodata "transmisa", continuīnd sa-si produca efectele asupra noastra - aceasta survenire trece drept istorie īn sensul ei major. (?)
Cele patru semnificatii sīnt legate īntre ele prin faptul ca se refera toate la om ca "subiect" al evenimentelor. Dar cum trebuie determinat caracterul de survenire al acestor evenimente? Este oare survenirea o succesiune de procese, o permanenta ivire si disparitie a unor evenimente? Īn ce mod apartine Dasein-ului aceasta survenire a istoriei? Oare Dasein-ul este mai īntīi prezent īn chip factic, pentru ca apoi sa intre, cīnd si cīnd, "īntr-o istorie"? Oare abia prin implicarea sa īn astfel de circumstante si evenimente devine Dasein-ul istoric? Sau fiinta Dasein-ului se constituie īnainte de toate prin survenire, astfel īncīt numai deoarece Dasein-ul este istoric īn fiinta sa sīnt posibile ontologic circumstantele de tot felul, evenimentele si destinele? De ce īn caracterizarea "temporala" a Dasein-ului ce survine "īn timp" tocmai trecutul are o functie deosebita?
Daca istoria apartine fiintei Dasein-ului, īnsa aceasta fiinta se īntemeiaza īn temporalitate, atunci se īntelege de la sine ca analiza existentiala a istoricitatii va īncepe prin a considera, īn cuprinsul a ceea-ce-este-istoric, tocmai acele caractere care au un evident sens temporal. Iata de ce caracterizarea mai exacta a preeminentei deosebite pe care "trecutul" o are īn conceptul istoriei trebuie sa pregateasca expunerea constitutiei fundamentale a istoricitatii.
"Antichitatile" pastrate īntr-un muzeu (ca de pilda niste obiecte casnice), apartin unui "timp trecut" si cu toate acestea ele sīnt simplu-prezente īn "prezent". Īn ce masura este istoric acest ustensil, daca totusi el nu este īnca trecut? Nu cumva doar pentru ca a devenit obiect de interes istoric, obiect al conservarii arheologice si astfel obiect de patrimoniu? Īnsa un asemenea ustensil nu poate fi totusi obiect al cercetarii istorice decīt īn masura īn care, īn el īnsusi, el este īntr-un fel sau altul istoric. Reluam īntrebarea noastra: cu ce drept numim aceasta fiintare istorica, īn masura īn care ea totusi nu a trecut? Sau aceste "lucruri", cu toate ca mai sīnt si azi simplu-prezente, au totusi "īn sinea lor", "ceva ce a trecut"? Mai sīnt ele, asa simplu-prezente cum le aflam acum, ceea ce ele au fost cīndva? Este evident ca "lucrurile" acestea s-au schimbat. Lucrul acesta, care a ajuns īn muzeu, "o data cu trecerea timpului" a devenit fragil si pe alocuri a putrezit. Īnsa nu acest proces de degradare, care continua si īn vreme ce el se afla ca lucru simplu-prezent īn muzeu, īi confera acel caracter specific de trecut prin care el devine ceva istoric. Dar atunci ce anume din acest lucru a trecut? Ce anume din ceea ce au fost "lucrurile" astazi nu mai e? Ele mai sīnt īnca acea unealta menite unei anumite folosiri - numai ca ea nu mai e folosita. Presupunīnd īnsa ca aceste unelte ar fi folosite si azi īn gospodarie, ca atītea dintre cele pe care le-am mostenit direct, ar īnceta ele atunci sa mai fie istorice? Fie ca sīnt folosite, fie ca nu, ele oricum nu mai sīnt ceea ce au fost. Ce anume "a trecut ? Nimic altceva decīt lumea īn interiorul careia ele erau īntīlnite ca fiintari-la-īndemīna, apartinīnd unui ansamblu ustensilic si fiind folosite de un Dasein fiintator īn aceasta lume si prins īn preocupare īnauntrul ei. Lumea e cea care nu mai e. Īnsa intramundanul de atunci al acelei lumi mai este si acum simplu-prezent. Ca ustensil ce a apartinut unei lumi, fiintarea care acum este īnca simplu-prezenta poate totusi sa apartina "trecutului . Dar ce īnseamna acest "a nu mai fi al unei lumi? Lumea nu este decīt īn modul Dasein-ului existent care, ca fapt-de-a-fi-īn-lume, este unul factic.
Caracterul istoric al antichitatilor ce ni s-au pastrat se īntemeiaza asadar īn "trecutul Dasein-ului, din a carui lume ele au facut parte. S-ar putea crede atunci ca numai Dasein-ul "ce a trecut este unul istoric, nu īnsa si cel "prezent . Dar poate totusi Dasein-ul sa fi trecut īn genere, daca determinam acest "trecut ca "ceva care acum nu mai este simplu-prezent sau care nu mai este la-īndemīna ? Evident ca Dasein-ul nu poate nicicīnd sa fi trecut, si aceasta nu fiindca este netrecator, ci fiindca, prin esenta lui, el nu poate fi nicicīnd simplu-prezent, ci, dimpotriva, daca este, el exista. Īnsa un Dasein care nu mai exista nu este, strict ontologic vorbind, unul care a trecut, ci este fapt-de-a-fi-fost-īn-chip-esential-ca-loc-de-deschidere. Antichitatile care sīnt īnca simplu-prezente au "caracter de trecut si caracter istoric pe temeiul [381] apartenentei lor, ca ustensile, la o lume ce a fost - lumea unui Dasein care a-fost-īn-chip-esential-ca-loc-de-deschidere -, ca si pe temeiul provenientei lor din aceasta lume ce a fost. Acest Dasein este elementul istoric primordial. Īnsa devine Dasein-ul istoric abia prin faptul ca nu mai este "prezent-aici ? Nu este el istoric tocmai ca unul ce exista factic? Oare este Dasein-ul doar ceea ce el a fost īn chip esential, si anume īn sensul unui Dasein care a-fost-īn-chip-esential-ca-loc-de-deschidere, sau el a fost īn chip esential ca unul prezentificator si orientat catre viitor, adica īn temporalizarea temporalitatii sale?
Din aceasta analiza provizorie a ustensilului care este īnca simplu-prezent si care totusi, īntr-un anume fel, "a trecut", el apartinīnd istoriei, rezulta cīt se poate de clar ca o asemenea fiintare este istorica numai pe temeiul apartenentei sale la o lume. Īnsa lumea are felul de a fi a ceea-ce-este-istoric deoarece ea constituie o determinatie ontologica a Dasein-ului. Se poate vedea apoi ca determinatia temporala pe care o numim "trecut nu e lipsita de echivoc si ca acest "trecut se deosebeste īn chip vadit de acel trecut esential pe care īl cunoastem deja ca fiind un constitutiv al unitatii ecstatice care este temporalitatea Dasein-ului. Īnsa astfel ajungem īn cele din urma doar sa ne para si mai enigmatic de ce tocmai "trecutul (sau, vorbind īn chip mai adecvat, trecutul esential) e cel care precumpaneste īn determinarea a ceea-ce-este-istoric, de vreme ce trecutul esential se temporalizeaza totusi la fel de originar laolalta cu prezentul si viitorul.
Primordial istoric - spunem noi - este Dasein-ul. Secundar istorica este īnsa fiintarea īntīlnita īn interiorul lumii - dar nu numai ustensilul aflat la-īndemīna, ustensilul īn sensul cel mai larg, ci si natura din lumea ambianta, considerata ca "sol al istoriei . Fiintarea care nu e de ordinul Dasein-ului si care este istorica pe temeiul apartenentei sale la o lume, o numim fiintare istorica de ordinul lumii . Se poate vedea foarte bine, īn ce priveste conceptul obisnuit de "istorie universala", ca el este construit luīndu-se ca reper aceasta fiintare care este istorica īntr-un sens secundar. Fiintarea istorica de ordinul lumii nu ajunge sa fie istorica abia pe temeiul unei obiectivizari de tip istoriografic, ci ca acea fiintare care ea este īn ea īnsasi, īntīlnita fiind īn interiorul unei lumi.
Analiza caracterului istoric al unui ustensil care este īnca simplu-prezent nu ne-a trimis doar la Dasein ca element istoric primordial, ci ne-a facut totodata sa ne īndoim ca, īn caracterizarea temporala a ceea-ce-este-istoric īn genere, putem lua īn primul rīnd ca reper primordial acel fapt-de-a-fi-īn-timp care este propriu unei fiintari-la-īndemīna. Fiintarea nu devine "mai istorica pe masura ce se īndeparteaza īn trecut, astfel īncīt ceea ce este cel mai vechi sa fie si īn chipul cel mai autentic istoric. Distanta "īn timp" fata de momentul de "acum si de "azi nu are de aceea o semnificatie primordial constitutiva pentru istoricitatea [382] fiintarii autentic istorice, dar nu pentru motivul ca aceasta nu este "īn timp si ca e lipsita de timp, ci deoarece ea exista temporal īntr-un chip atīt de originar, cum, potrivit esentei ei ontologice, o fiintare-simplu-prezenta aflata "īn timp - acea fiintare care trece sau vine o data cu timpul - nu va putea fi nicicīnd.
Reflectii pedante si inutile, se va spune. Caci pīna la urma nimeni nu poate nega ca Dasein-ul uman este īn fond "subiectul primordial al istoriei, iar conceptul obisnuit de istorie, adus īn discutie aici, o spune destul de clar. Numai ca teza "Dasein-ul este istoric nu se refera numai la faptul ontic ca omul este un "atom mai mult sau mai putin important īn angrenajul istoriei universale si ca ramīne jucaria circumstantelor si a evenimentelor, ci ea pune urmatoarea problema: īn ce masura si pe temeiul caror conditii ontologice istoricitatea - ca o constitutie esentiala - apartine subiectivitatii subiectului "istoric ?
Heidegger foloseste cuvīntul das Welt-geschichtliche, din care īl deriva apoi pe Welt-Geschichte, despre care spune īn propozitia urmatoare ca n-are nici o legatura cu termenul consacrat al limbii germane pentru "istorie universala" (Weltgeschichte) sau cu vreo prezumptiva istorie generala a lumii. Das Welt-geschichtliche ar trebui tradus, pentru a explicita fiecare nunanta a termenului, prin "ceea ce, facīnd parte dintr-o lume, apartine istoriei", iar Welt-Geschichte prin "istoria ca survenire (Geschehen) a fiintarii ce face parte dintr-o lume". Lucrurile, potrivit lui Heidegger, arata īn felul urmator: Dasein-ul (fiind cel "primordial istoric") deschide o lume din care apoi el īnsusi face parte, laolalta cu ustensilele lumii sale si cu natura care-l īnconjoara si care devine "sol al istoriei" acestei lumi. Ustensilele si natura, spune Heidegger, sīnt "īn chip secundar istorice". Toate acestea - Dasein-ul, ustensilele si natura - sīnt istorice, īntr-un prim sens, īn masura īn care construiesc si fac posibila īn chip actual acea lume (ele "fac istorie") si, īntr-un al doilea sens, īn masura īn care lumea istorica deschisa astfel se īnchide si toate "obiectele" care fac parte din ea (oameni, unelte si natura) intra īn muzeu. Ele devin "istorice" pentru noi. Ceea ce se numeste īn mod curent "istorie universala" este de fapt studiul de cabinet al acestor lumi care s-au deschis si s-au īnchis succesiv de-a lungul istoriei Dasein-ului. Pe Heidegger īl intereseaza de fapt cum se deschide o lume īn istorie, de plida lumea Dasein-ului grec. Trebuie sa ne imaginam atunci o lume a cetatenilor Atenei din vremea lui Pericle, o lume a ustensilelor din viata lor curenta, o lume a operelor de arta eline, īn sfīrsit lumea cīmpiei de la Marathon sau lumea stīncilor pe care se īnalta un templu grec. Aceste fiintari - oamenii, obiectele de atunci ale lumii lor si natura ca scena pe care s-au desfasurat faptele acelei lumi - alcatuiesc "fiintarea care, facīnd parte dintr-o lume, apartine istoriei". Ea este das Welt-geschichtliche, "fiintarea istorica de ordinul lumii", iar istoria acestei fiintari este Welt-Geschichte, "istoria de ordinul lumii". Ce nu trebuie īn nici un caz īnteles prin Welt-Geschichte este istoria evenimentelor care au avut loc de la Big-Bang la homo sapiens si nici istoria universala ca flux continuu al evenimentelor istoriei omenirii. Pentru deschiderea si īnchiderea unei lumi istorice, a se vedea si analiza pe care Heidegger o face īn conferinta Originea operei de arta din anul 1936 (ed. rom. Originea operei de arta, editia a II-a, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995, trad. de Thomas Kleininger si Gabriel Liiceanu, pp. 37-127).
|
