Interpretarea existentiala a constiintei si explicitarea obisnuita a constiintei

Interpretarea existentiala a constiintei si explicitarea obisnuita a constiintei

Constiinta este chemarea grijii, provenita din stranietatea faptului-de-a-fi-īn-lume, chemare care convoaca Dasein-ul catre putinta cea mai proprie de a fi vinovat. Vointa-de-a-avea-constiinta s-a vadit a fi acea īntelegere care corespunde interpelarii. Aceste doua determinari nu pot fi lesne aduse īn armonie cu explicitarea obisnuita a constiintei. Ele chiar par sa se contrazica. Daca vorbim de o explicitare "obisnuita" a constiintei, o facem fiindca atunci cīnd caracterizeaza acest fenomen si īi desemneaza "functia", explicitarea aceasta se opreste la ceea ce este īndeobste cunoscut drept constiinta si la felul īn care īndeobste i se da sau nu i se da curs.

Este īnsa neaparat nevoie ca interpretarea ontologica īn genere sa se acorde cu explicitarea obisnuita? Nu este aceasta din urma, din principiu, ontologic suspecta? Daca Dasein-ul, īn prima instanta si cel mai adesea, se īntelege pe sine pornind de la fiintarea de care el se preocupa si daca el īsi expliciteaza īntregul comportament ca preocupare, atunci nu va explicita el, īn virtutea caderii si a tendintei sale de a acoperi, tocmai acel mod al fiintei sale care, sub forma chemarii, vine sa-l traga īnapoi din starea de pierdere īn grijile de tot felul cu care īl obliga sa se confrunte impersonalul "se"? Cotidianitatea vede īn Dasein o simpla fiintare-la-īndemīna care intra īn sfera preocuparii, deci o fiintare administrata si devenita obiect de calcul. "Viata" este o "afacere", indiferent daca ea īsi scoate sau nu cheltuielile*.

si astfel, īn privinta felului obisnuit de a fi al Dasein-ului nu exista nici o garantie ca explicitarea constiintei care ia nastere din el, si deopotriva teoriile constiintei care īsi iau ca reper acest fel de a fi, au dobīndit orizontul ontologic adecvat pentru interpretarea 12212h718m pe care ele o pun īn joc. si totusi, chiar si experienta obisnuita a constiintei trebuie pīna la urma - īn chip pre-ontologic desigur - sa īntīlneasca fenomenul. De aici rezulta doua lucruri: explicitarea cotidiana a constiintei, pe de o parte, nu poate trece drept criteriu ultim pentru "obiectivitatea" unei analize ontologice. [290] Pe de alta parte, o astfel de analiza nu are nici un drept sa se situeze deasupra īntelegerii cotidiene a constiintei si sa treaca cu vederea teoriile antropologice, psihologice si teologice ale constiintei īntemeiate pe aceasta īntelegere. Daca analiza existentiala a scos īn evidenta fenomenul constiintei īn īnradacinarea sa ontologica, atunci tocmai pornind de la aceasta analiza trebuie sa devina inteligibile explicitarile obisnuite; si ele trebuie sa devina inteligibile nu mai putin īn privinta felului īn care ele rateaza fenomenul si a motivului pentru care ele ajung sa-l acopere. Īnsa, deoarece īn contextul īn care sīnt puse īn aceasta lucrare problemele analiza constiintei nu sta decīt īn slujba īntrebarii ontologice fundamentale, caracterizarea legaturii care exista īntre interpretarea existentiala a constiintei si explicitarea obisnuita a constiintei trebuie sa se multumeasca sa indice problemele esentiale.

Explicitarea obisnuita a constiintei ar putea obiecta ca interpretarea pe care am dat-o constiintei īn calitatea ei de convocare a grijii catre faptul-de-a-fi-vinovat trece cu vederea urmatoarele patru lucruri: 1. Faptul ca, prin esenta ei, constiinta are functie critica. 2. Ca, de fiecare data, constiinta vorbeste relativ la un act determinat care a fost īmplinit sau voit. 3. Ca "vocea" constiintei, potrivit experientei, nu este niciodata atīt de mult īnradacinata īn fiinta Dasein-ului. 4. Ca interpretarea expusa de noi nu tine cont de formele fundamentale ale fenomenului, de constiinta "īncarcata" si de cea "īmpacata cu sine", de constiinta care "mustra" si de cea care "avertizeaza".

Sa īncepem discutia cu ultima dintre consideratiile amintite. Īn toate explicitarile date constiintei, constiinta "īncarcata", constiinta "raului facut" e cea care are īntīietate. Constiinta este primordial una "a raului facut". Prin aceasta ni se face cunoscut ca orice experienta a constiintei īncepe prin a experimenta ceva de tipul "a fi vinovat". Īnsa cum anume, prin aceasta idee a constiintei īncarcate, se face cunoscut si este īnteles de catre noi faptului-de-a-fi-rau? "Trairile constiintei" survin dupa ce fapta a fost - sau, dimpotriva - n-a fost comisa. Vocea constiintei vine īn urma faptei si ea trimite la evenimentul petrecut prin care Dasein-ul s-a īncarcat cu o vina. Daca aceasta constiinta face cunoscut un "fapt-de-a-fi-vinovat", atunci ea nu poate face aceasta convocīndu-ne catre ceva, ci ca rememorare si trimitere la vina contractata.

Īnsa "faptul" acesta, al survenirii ulterioare a vocii constiintei, face oare imposibil ca aceasta chemare sa fie, īn fond, o chemare-īnainte? Faptul ca vocea este conceputa ca punere īn miscare ulterioara a constiintei nu aduce īnca dovada unei īntelegeri originare a fenomenului constiintei. si daca vinovatia factica n-ar fi decīt ocazia pentru chemarea factica a constiintei? Daca interpretarea amintita a constiintei "rele" se opreste la jumatatea drumului? Ca lucrurile stau asa se vede pornind de la detinerea-prealabila ontologica īn care fenomenul este adus o data cu aceasta interpretare. Vocea constiintei este ceva care survine, care īsi are locul ei īn [291] succesiunea trairilor simplu-prezente si care urmeaza trairii actului. Īnsa nici chemarea, nici actul petrecut, nici vina cu care ne īncarcam nu sīnt surveniri ce au caracterul a ceva-simplu-prezent īn desfasurarea lui. Chemarea are felul de a fi al grijii. Īn ea, Dasein-ul "este" īnaintea lui īnsusi si aceasta īn asa fel īncīt, īn acelasi timp, el se orienteaza īnapoi catre starea sa de aruncare. Numai postulīnd nemijlocit faptul ca Dasein-ul este o īnlantuire de trairi secventiale avem posibilitatea sa luam vocea constiintei ca ceva ulterior, ca ceva care survine īntr-un tīrziu si, de aceea, ca ceva care īn chip necesar trimite īnapoi. Desigur vocea cheama īnapoi, dar o face chemīnd dincolo de actul comis, īnapoi catre faptul-de-a-fi-vinovat īn care am fost aruncati si care este "anterior" oricarei vinovatii. Īnsa chemarea īnapoi cheama deopotriva īnainte catre faptul-de-a-fi-vinovat ca unul care trebuie surprins īn existenta proprie, astfel īncīt autenticul fapt-de-a-fi-vinovat, īnteles la nivel existentiel, tocmai ca "urmeaza" chemarii si nu invers. Constiinta īncarcata se reduce īn fond īn atīt de mica masura la a fi doar o trimitere īnapoi mustratoare, īncīt mai degraba, trimitīnd īnainte, ea cheama īnapoi īn starea de aruncare. Ordinea de succesiune īn care trairile se deruleaza nu da structura fenomenala a existarii.

Daca nu putem sa ajungem la fenomenul originar īn urma caracterizarii constiintei "īncarcate", atunci cu atīt mai putin putem ajunge la el oprindu-ne la constiinta "īmpacata cu sine", indiferent daca o vom socoti pe aceasta ca pe o forma de sine statatoare a constiintei sau ca pe una īn mod esential fundata īn cea "īncarcata". Asa cum constiinta "rea" ar trebui sa ne faca cunoscut un "fapt-de-a-fi-rau", la fel, cea "īmpacata cu sine" ar trebui sa ne faca cunoscut un "fapt-de-a-fi-bun" al Dasein-ului. E lesne de observat ca īn felul acesta constiinta care pīna acum era "emanatie a puterii divine" devine acum sluga fariseismului. Ea trebuie sa-l faca pe om sa-si spuna: "sīnt bun". Īnsa cine poate spune asta si cine mai putin decīt tocmai omul bun ar vrea sa si-o confirme? Īnsa ceea ce iese la lumina din acesta imposibila concluzie a ideii privind constiinta cea buna este tocmai aceasta: constiinta trimite prin chemarea ei la un fapt-de-a-fi-vinovat.

Pentru a scapa de aceasta concluzie, constiinta "īmpacata cu sine" a fost interpretata ca privatiune a celei "īncarcate" si apoi a fost determinata ca "o carenta traita ca atare a constiintei īncarcate"8 Asa stīnd lucrurile, ea ar fi o experienta a ne-ivirii chemarii, adica a faptului ca nu am nimic sa-mi reprosez. Īnsa cum este "traita" aceasta "carenta"? Presupusa traire nu este defel experimentarea unei chemari, ci un mod de a te asigura ca un act pus īn seama Dasein-ului nu a fost comis de el, el fiind, tocmai de aceea, [292], nevinovat. Īnsa a capata certitudinea ca nu ai facut un lucru nu are cītusi de putin caracterul unui fenomen al constiintei. Dimpotriva: faptul-de-a-capata-certitudine poate mai degraba sa īnsemne o uitare a constiintei, adica iesirea din posibilitatea de a putea fi interpelat. "Certitudinea" de care vorbim adaposteste īn ea suprimarea linistitoare a vointei-de-a-avea-constiinta, īn speta a īntelegerii faptului-de-a-fi-vinovat cel mai propriu si permanent. Constiinta "īmpacata cu sine" nu este nici o forma de sine statatoare a constiintei, nici o forma derivata din alta; ceea ce īnseamna ca ea nu este cītusi de putin un fenomen al constiintei.

A vorbi despre o constinta "īmpacata cu sine" tine de experienta pe care Dasein-ul cotidian o face īn privinta constiintei, iar acest lucru nu face decīt sa spuna ne arate īn ce masura - chiar si atunci cīnd vorbeste despre constiinta "īncarcata"- Dasein-ul cotidian rateaza īn fond fenomenul. Caci, factic vorbind, ideea de constiinta "īncarcata" īsi ia ca reper ideea de constiinta "īmpacata cu sine". Explicitarea cotidiana se mentine īn dimensiunea calculului cu care opereaza preocuparea atunci cīnd e vorba de "vina" si "nevina" si de repunerea lucrurilor īn ordine. Acesta este, apoi, orizontul īn care este "traita" vocea constiintei.

O data ce am caracterizat originaritatea ideilor de constiinta "īncarcata" si de constiinta "īmpacata cu sine" am decis deopotriva si īn privinta deosebirii dintre o constiinta care trimite īnainte si avertizeaza si cea care trimite īnapoi admonestīnd. Desigur ideea de constiinta ce avertizeaza pare sa se apropie cel mai mult de fenomenul convocarii. Ea īmpartaseste cu acesta caracterul de trimitere īnainte. Numai ca aceasta concordanta este iluzorie. Cīnd experimentam o constiinta care avertizeaza, vocea este vazuta din nou ca doar orientata catre actul care a fost voit si fata de care ea vrea sa ne apere. Īnsa avertizarea, ca mijloc de a īnfrīna ceea ce vrem sa facem, este posibila numai deoarece chemarea "care avertizeaza" tinteste īnspre putinta-de-a-fi a Dasein-ului, ceea ce īnseamna īnspre īntelegerea de sine prin faptul-de-a-fi-vinovat, de el mai īntīi sfarīmīndu-se "lucrul pe care l-am voit". Constiinta care avertizeaza are functia de reglare pe moment a unei ramīneri a noastre departe de orice vinovatie. Tot asa, experienta unei constiinte "care avertizeaza" nu vede tendinta de chemare a constiintei decīt īn masura īn care aceasta ramīne accesibila pentru simtul comun al impersonalului "se".

Cea de a treia obiectie adusa de explicitarea obisnuita a constiintei invoca faptul ca experienta cotidiana a constiintei nu cunoaste ceva de genul convocarii catre faptul-de-a-fi-vinovat. Lucrul acesta nu poate fi desigur negat. Īnsa experienta cotidiana a constiintei ne poate ea garanta prin aceasta ca posibilul continut al chemarii rostite de vocea constiintei a fost perceput īn deplinatatea lui? Rezulta de aici ca teoriile constiintei īntemeiate pe [293] experienta obisnuita a constiintei s-au asigurat ca orizontul lor ontologic pentru analiza fenomenului este unul adecvat? Oare nu exista, dimpotriva, un fel esential de a fi al Dasein-ului - caderea - care ne arata ca aceasta fiintare se īntelege pe sine, din punct de vedere ontic, īn prima instanta si cel mai adesea pornind de la orizontul preocuparii, īn vreme ce din punct de vedere ontologic ea determina fiinta īn sensul calitatii-de-a-fi-simpla-prezenta? Īnsa de aici rezulta ca fenomenul este ascuns īn doua feluri: pe de o parte teoria vede aici o suita de trairi sau "procese psihice", suita al carei fel de a fi ramīne cel mai adesea total nedeterminat. Pe de alta parte, īntr-o astfel de experienta, constiinta este īntīlnita ca judecator si admonestator, cu care Dasein-ul īncheie socoteli si duce tratative.

Cīnd Kant, īn interpretarea pe care a dat-o constiintei, a pus la baza ei ideea de "tribunal" ca idee calauzitoare, el nu a facut-o īntīmplator, ci pornind de la ceea ce īi sugera ideea de lege morala - cu toate ca īn conceptia sa despre moralitate el ramīne foarte departe de morala utilitatii si de eudemonism. Pīna si teoria valorii, indiferent daca e una formala sau materiala, are ca premisa ontologica neexprimata o "metafizica a moravurilor", adica o ontologie a Dasein-ului si a existentei. Dasein­-ul trece drept o fiintare de care te poti preocupa, iar aceasta preocupare are sensul de "realizare a valorilor" sau de īmplinire a normelor.

Pentru a putea sa invocam īn chip justificat tot ceea ce īi este familiar experientei cotidiene a constiintei - care trece drept unica instanta pentru interpretarea 12212h718m constiintei - va trebui sa ne īntrebam mai īntīi daca, printr-o astfel de experienta, constiinta este īn genere cu adevarat accesibila.

O data cu aceasta īsi pierde forta si urmatoarea obiectie pe care o aduce explicitarea obisnuita a constiintei: aceea ca interpretarea existentiala ar scapa din vedere faptul ca chemarea constiintei se raporteaza de fiecare data la un act determinat, fie el "realizat" sau doar voit. Ce-i drept, nu se poate tagadui ca, asa cum este experimentata, chemarea are adesea aceasta tendinta. Numai ca ramīne īntrebarea daca o astfel de experienta a chemarii īi permite acesteia sa se faca auzita īn toata amploarea ei. Explicitarea la nivelul simtului comun poate foarte bine sa presupuna ca ea se mentine īn-preajma "faptelor"; īnsa ea sfīrseste, prin chiar simtul ei comun, sa restrīnga cīmpul de deschidere al chemarii. Pe cīt de putin se lasa constiinta "īmpacata cu ea īnsasi" sa fie pusa īn slujba unui "fariseism", pe atīt de putin poate functia constiintei "īncarcate" sa fie redusa la simpla indicare a vinovatiilor prezente sau la nerecunoasterea celor posibile. Lucrurile ar arata īn acest caz ca si cīnd Dasein-ul ar fi nici mai mult nici mai putin decīt un "buget" ale carei datorii au nevoie sa fie periodic acoperite, pentru ca sinele, spectator neangajat, sa poata sta "alaturi" de derularea acestor trairi.

Īnsa daca, pentru chemare, raportarea la vina care este factic constatabila sau la actul culpabil care a fost īn chip factic voit nu este primordiala si daca, de aceea, nici [294] constiinta "care admonesteaza" nici cea "care avertizeaza" nu exprima functii originare ale chemarii, atunci īn felul acesta a fost zdruncinat si temeiul primei obiectii, aceea potrivit careia interpretarea existentiala ar fi incapabila sa recunoasca performanta "esential" critica a constiintei. Īntr-o anumita masura, aceasta obiectie provine, ca si celelalte, dintr-o privire corecta asupra fenomenului. Caci īn fapt nimic nu poate fi indicat īn continutul chemarii pe care vocea constiintei l-ar recomanda sau l-ar impune "īn chip pozitiv". Īnsa cum trebuie sa īntelegem aceasta pozitivitate care lipseste din performanta constiintei? Rezulta oare din aceasta absenta ca am putea vorbi despre un caracter "negativ" al constiintei?

Daca din ceea ce este spus īn chemare continutul "pozitiv" lipseste, acest lucru se īntīmpla deoarece noi asteptam sa ni se indice de fiecare data īntr-o maniera utilizabila posibilitatile sigure, disponibile si calculabile de a "actiona". Aceasta asteptare īsi are temeiul īn orizontul de explicitare al preocuparii ghidate de simtul comun, orizont care supune existenta Dasein-ului la ideea unei afaceri al carei mers poate fi reglat. Astfel de asteptari - care, īn parte, stau īn chip tacit si la baza cerintei unei etici materiale a valorii prin opozitie cu una "doar" formala - sīnt desigur dezmintite de catre constiinta. Chemarea constiintei nu da astfel de indicatii "practice" pur si simplu pentru ca ea se rezuma sa convoace Dasein-ul la existenta, catre putinta-de-a-fi-sine cea mai proprie. Prin preceptele asteptate, absolut limpezi pentru toata lumea, constiinta n-ar face nici mai mult nici mai putin decīt sa īi refuze existentei posibilitatea de a actiona. Īnsa cum constiinta īn chip evident nu poate fi "pozitiva" īn acest mod, tot asa ea nu functioneaza nici "doar negativ". Chemarea nu deschide nimic care ar putea fi negativ sau pozitiv ca obiect posibil al preocuparii noastre, deoarece ea are īn vedere o fiinta cu totul alta din punct de vedere ontologic, si anume existenta. Dimpotriva, īn sens existential, chemarea corect īnteleasa da "tot ce poate fi mai pozitiv", cu alte cuvinte posibilitatea cea mai proprie pe care Dasein-ul poate sa si-o ofere siesi, si aceasta sub forma chemarii īnapoi care cheama īnainte catre ceea ce este de fiecare data putinta-de-a-fi-sine factica. A auzi chemarea īn chip autentic īnseamna a te aduce la nivelul actiunii factice. Īnsa noi nu putem sa obtinem o interpretare pe deplin satisfacatoare a ceea ce este spus īn chemare decīt daca degajam structura existentiala care se afla īn īntelegerea interpelarii atunci cīnd o auzim pe aceasta īn chip autentic.

Īn prealabil s-a cuvenit sa aratam cum anume fenomenele care, singurele, sīnt familiare explicitarii obisnuite a constiintei trimit, īn cazul īn care sīnt adecvat īntelese din punct de vedere ontologic, la sensul originar al chemarii constiintei; apoi, trebuie sa aratam ca explicitarea obisnuita ia nastere din limitarile pe care le pune īn joc Dasein-ul atunci cīnd se interpreteaza pe sine īn cadere si, deoarece caderea apartine grijii īnsesi, se cuvine sa aratam ca, īn ciuda de la sine īntelesului ei, aceasta explicitare nu e defel īntīmplatoare.

Critica ontologica a explicitarii obisnuite a constiintei ar putea fi gresit īnteleasa daca am crede ca demonstrīnd non-originaritatea existentiala a experientei cotidiene a constiintei ne pronuntam asupra "calitatii morale" existentiele a Dasein-ului care se mentine īnlauntrul acestei experiente. Asa cum o īntelegere ontologic-insuficienta a constiintei nu prejudiciaza īn chip necesar si direct existenta, tot astfel, o interpretare existential-adecvata a constiintei nu reprezinta o garantie pentru īntelegerea existentiela a chemarii. Asa cum este posibil sa fii serios īn experienta obisnuita a constiintei, tot asa poti fi neserios īntr-o īntelegere mai originara a ei. Totusi, interpretarea care din punct de vedere existential este mai originara deschide de asemenea posibilitatile pentru o īntelegere existentiela mai originara, atīta vreme cel putin cīt conceptualizarea ontologica nu se lasa perturbata de experienta ontica.