Istoriografia si originea ei existentiala in istoricitatea Dasein-ului

Istoriografia si originea ei existentiala în istoricitatea Dasein-ului

Faptul ca istoriografia, care, ca orice stiinta, este un fel de a fi al Dasein-ului, "depinde" factic de "conceptia despre lume" care este "dominanta" într-un moment sau altul, nici nu mai are nevoie sa fie discutat. Totusi, dincolo de acest fapt, trebuie sa ne întrebam cum este ontologic cu putinta ca stiintele sa-si aiba originea în constitutia de fiinta a Dasein-ului. Aceasta origine nu ne este înca decît într-o mica masura transparenta. În contextul în care ne aflam, nu vom analiza decît sumar originea existentiala a istoriografiei, si aceasta numai în m&# 11211s1816l 259;sura în care astfel vor iesi mai clar la lumina istoricitatea Dasein-ului si înradacinarea acesteia în temporalitate.

Daca fiinta Dasein-ului este în chip fundamental istorica, atunci orice stiinta factica ramîne în chip evident strîns legata de survenirea Dasein-ului. Istoriografia, întocmai ca si celelalte stiinte, are ca premisa istoricitatea Dasein-ului, însa într-o maniera proprie si cu totul privilegiata.

Acest lucru ar putea fi explicat în prima instanta prin aceea ca istoriografia, ca stiinta despre istoria Dasein-ului, trebuie sa aiba ca "premisa" fiintarea care este originar istorica, în masura în care aceasta este "obiectul" ei posibil. Numai ca nu e de ajuns ca istoria pur si simplu sa fie pentru ca un obiect al istoriografiei sa devina astfel accesibil si, tot asa, cunoasterea pe care o pune în joc istoriografia nu este istorica doar în masura în care ea survine ca un comportament al Dasein-ului, ci deschiderea de tip istoriografic a istoriei, potrivit structurii sale ontologice, este în ea însasi - fie ca e realizata factic, fie ca nu - înradacinata în istoricitatea Dasein-ului. Aceasta corelatie o avem în vedere atunci cînd spunem ca istoriografia [393] îsi are originea existentiala în istoricitatea Dasein-ului. A pune în lumina aceasta origine înseamna, din punctul de vedere al metodei, a proiecta ontologic ideea de istoriografie pornind de la istoricitatea Dasein-ului. Asadar, nu e cîtusi de putin vorba sa "abstragem" conceptul istoriografiei din activitatea factica a stiintei de azi, identificîndu-l astfel cu ea. Caci, daca privim lucrurile în chip fundamental, ce garantie putem avea ca acest demers factic reprezinta în realitate istoriografia potrivit posibilitatilor ei originare si autentice? si chiar daca ar fi asa - ceea ce nu vom decide acum - conceptul tot nu va putea fi "des-coperit" în acest factum decît urmînd firul calauzitor al unei idei deja întelese a istoriografiei. Pe de alta parte, ideea existentiala de istoriografie nu poate capata o mai mare legitimitate prin faptul ca istoricul va confirma existenta unui acord între comportamentul sau factic si aceasta idee. Tot astfel, nu va rezulta ca ea este "falsa" numai pentru ca istoricul o combate.

Ideea istoriografiei ca stiinta implica faptul ca aceasta si-a luat ca sarcina proprie deschiderea fiintarii de tip istoric. Orice stiinta se constituie primordial prin tematizare. Ceea ce în Dasein ca fapt-de-a-fi-în-lume care a fost deschis este cunoscut la nivel pre-stiintific este proiectat asupra fiintei sale specifice. Prin acest proiect este delimitata o anumita regiune a fiintarii. Caile de acces la aceasta fiintare îsi primesc astfel "directionarea" metodica iar structura aparatului conceptual pentru explicitarea ei îsi obtine prefigurarea. Daca, renuntînd la întrebarea privitoare la posibilitatea unei "istorii a prezentului", îi atribuim ca sarcina istoriografiei deschiderea "trecutului", atunci tematizarea istoriografica a istoriei este posibila numai daca în genere "trecutul" a fost de fiecare data deja deschis. si iarasi, daca facem cu totul abstractie de masura în care izvoarele care ne stau la dispozitie sînt suficiente pentru o aducere în prezent a trecutului cu mijloacele istoriografiei, trebuie totusi ca drumul catre acest trecut sa-i fie în genere deschis istoriografiei pentru ca ea sa se poata întoarce la el. Însa nu este cîtusi de putin evident ca acest lucru se întîmpla si cum anume devine el posibil.

Însa în masura în care fiinta Dasein-ului este istorica, adica deschisa, în trecutul sau esential, pe temeiul temporalitatii alcatuite din orizonturi ecstatice, tematizarea "trecutului", asa cum poate fi ea realizata la nivelul existentei, are în genere cale libera. si deoarece Dasein-ul si numai el este istoric în chip originar, trebuie ca acel ceva pe care tematizarea istoriografica îl propune ca obiect posibil al cercetarii sa aiba felul de a fi al Dasein-ului care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere. O data cu Dasein-ul factic ca fapt-de-a-fi-în-lume este de fiecare data si o istorie de ordinul lumii. Daca Dasein-ul nu mai este prezent, atunci si lumea este doar ceva care a fost. Acest lucru nu contravine faptului ca fiintarea care era cîndva la-îndemîna în interiorul lumii este ceva care înca nu a trecut [394] si, ca acest ceva care nu a trecut si care apartine unei lumi care a fost, ne sta la dispozitie "istoriografic" ca ceva prezent.

Cîta vreme sînt înca simplu-prezente, ruinele, monumentele si relatarile scrise reprezinta un posibil "material" pentru deschiderea concreta a Dasein-ului care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere. Astfel de lucruri pot deveni material istoriografic numai întrucît ele, potrivit felului lor propriu de a fi, au caracterul unei istorii de ordinul lumii. Iar ele devin material abia prin faptul ca sînt întelese în prealabil în privinta intramundaneitatii lor. Lumea deja proiectata se determina pe calea unei interpretari a materialului care "s-a pastrat" si care apartine istoriei de ordinul lumii. Întoarcerea în "trecut" nu se realizeaza abia prin strîngerea materialului, prin sortarea si prin punerea lui în siguranta; toate aceste activitati presupun faptul ca fiinta noastra, esential istorica, este întru Dasein-ul care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere, ceea ce înseamna pîna la urma istoricitatea existentei cercetatorului istoriei. Aceasta istoricitate fundeaza existential istoriografia ca stiinta pîna în manifestarile sale cele mai neînsemnate si care tin de "rutina" ei11.

Daca istoriografia îsi are în acest fel radacinile în istoricitate, atunci de aici pornind trebuie sa putem determina si ce anume constituie obiectul "autentic" al acestei stiinte. Delimitarea temei originare a istoriografiei va trebui realizata în adecvare cu istoricitatea autentica si cu acea deschidere a ceea ce a fost în chip esential care tine de aceasta istoricitate, adica în adecvare cu reiterarea. Aceasta reiterare se apleaca asupra Dasein-ului care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere tocmai pentru a-l întelege în posibilitatea lui autentica ce a fost în chip esential. Faptul ca istoriografia "a luat nastere" din istoricitatea autentica înseamna atunci ca tematizarea primordiala a obiectului acestei stiinte proiecteaza Dasein-ul care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere catre posibilitatea sa de existenta cea mai proprie. Sa întelegem atunci ca istoriografia trebuie sa aiba ca tema posibilul? Oare "sensul" ei nu este tocmai acela de a se dedica în întregime doar "faptelor", de a vedea cum s-au petrecut de fapt lucrurile?

Dar, se va pune întrebarea, ce înseamna ca Dasein-ul este "de fapt"? Daca Dasein-ul este cu adevarat real doar în existenta, atunci "factualitatea" sa se constituie tocmai prin proiectarea de sine a Dasein-ului aflat în starea de hotarîre catre o putinta-de-a-fi pe care el a ales-o. Însa atunci ceea ce în chip autentic a fost "de fapt" este tocmai posibilitatea existentiela prin care s-au determinat la nivel factic destinul, destinul comunitar si istoria de ordinul lumii. Deoarece existenta nu este de fiecare data decît una factic aruncata, istoriografia va deschide cu atît mai puternic forta tacuta a posibilului cu cît ea va întelege mai simplu si mai concret faptul-de-a-fi-fost-în-chip-esential-în-lume, pornind de la posibilitatea lui si nefacînd "decît" sa-l prezinte.

Daca istoriografia, care provine ea însasi din istoricitatea autentica, dezvaluie prin reiterare, în posibilitatea lui, Dasein-ul ce a fost în chip esential, atunci, în cuprinsul a ceea ce s-a petrecut o singura data, ea a facut deja manifest ceea ce este "universal". Întrebarea daca istoriografia are ca obiect doar înlantuirea de evenimente petrecute o singura data - "individuale" -, sau daca ea are ca obiect si "legile" este, în chiar radacina ei, eronata. Tema ei nu este doar ceea ce s-a întîmplat o singura data, asa cum nu este nici doar universalul care ar pluti ca un nimb deasupra acestuia, ci posibilitatea factic existenta care a fost în chip esential. Aceasta posibilitate nu este reiterata ca atare, adica nu e înteleasa în chip autentic istoriografic atunci cînd este deformata si transformata astfel în copia palida a unui model supratemporal. Doar istoricitatea factica si autentica - ca destin asumat prin starea de hotarîre - poate deschide istoria care a fost în chip esential, si aceasta în asa fel încît, prin reiterare, "forta" posibilului sa se repercuteze în existenta factica, adica sa vina catre aceasta existenta din chiar viitorul ei. De aceea, istoriografia - în aceeasi masura ca si istoricitatea Dasein-ului ce n-a creat înca o istoriografie - nu îsi are cîtusi de putin punctul sau de plecare în "prezent" si în ceea ce este doar azi "real", pentru a se întoarce apoi de acolo, bîjbîind nesigura, la ceva care a fost si care a trecut, ci deschiderea de tip istoriografic se temporalizeaza si ea pornind din viitor. "Selectia" a ceea ce urmeaza sa devina obiect posibil al istoriografiei este deja realizata prin alegerea factica, existentiela, pe care a operat-o istoricitatea Dasein-ului, caci numai din acest Dasein ia nastere istoriografia si numai prin el ea este.

Deschiderea "trecutului" în maniera istoriografica, avîndu-si temeiul în reiterarea de ordinul destinului, nu numai ca nu este cîtusi de putin "subiectiva", dar tocmai ea este cea care ne da garantia "obiectivitatii" istoriografiei. Caci obiectivitatea unei stiinte se masoara primordial dupa gradul în care ea poate sa puna la dispozitia întelegerii, neacoperita în caracterul originar al fiintei sale, fiintarea tematica care-i apartine. "Valabilitatea universala", ceruta de impersonalul "se" si de simtul comun precum si pretentiile de "universalitate" pe care ele le emit nu reprezinta în nici o stiinta în asa de mica masura criteriile posibile ale "adevarului" ca în cazul istoriografiei autentice.

Istoriografia poate pretinde sa se orienteze neabatut dupa "fapte" numai deoarece tema ei centrala este de fiecare data posibilitatea existentei ce a fost în chip esential si deoarece existenta se realizeaza factic întotdeauna în istoria de ordinul lumii. Tot din acest motiv, cercetarea factica se ramifica în mai multe directii, luîndu-si ca obiect fie istoria ustensilelor si lucrarilor de tot felul, fie istoria culturii, a spiritului si a ideilor. În acelasi timp, fiind ceva care se transmite, istoria este în ea însasi de fiecare data într-un nivel de explicitare care apartine acestei istorii si care, la rîndul lui, are propria lui istorie, astfel încît cel mai adesea istoriografia nu ajunge la Dasein-ul care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere decît traversînd mai întîi istoria transmiterii. [396] Acesta este si motivul pentru care cercetarea concreta de tip istoriografic se poate mentine în vecinatatea temei sale autentice într-o masura de fiecare data diferita. Istoricul care de la bun început "se repede" sa studieze "conceptia despre lume" a unei epoci înca nu a dovedit prin aceasta ca îsi întelege obiectul în chip autentic istoric si nu doar "estetic". Iar, pe de alta parte, existenta unui istoric care nu face "decît" sa editeze izvoarele poate foarte bine sa fie determinata de o istoricitate autentica.

Asa se face ca nici macar existenta unui interes istoriografic diferentiat, care merge pîna la culturile cele mai îndepartate si mai primitive, nu constituie în sine o dovada în favoarea istoricitatii autentice a unei anumite "epoci". Iar în cele din urma aparitia unei probleme a "istorismului" este cel mai limpede indiciu ca istoriografia tinde sa înstraineze Dasein-ul de istoricitatea lui autentica. Aceasta istoricitate nu are nevoie în chip necesar de o istoriografie. Epocile fara istoriografie nu sînt automat anistorice.

Posibilitatea ca istoriografia în genere sa fie un "folos" sau un "neajuns" "pentru viata" se întemeiaza în faptul ca viata, în radacina fiintei sale, este istorica si astfel, ca una ce exista factic, ea s-a decis de fiecare data deja pentru o istoricitate autentica sau neautentica. Nietzsche, în cea de-a doua dintre Consideratiile inactuale (1874), a recunoscut acest lucru si a spus cu claritate si patrundere esentialul în ce priveste "folosul sau neajunsul pe care îl reprezinta pentru viata istoriografia". El distinge trei feluri de istoriografie: cea de tip monumental, cea anticvariala si cea critica, fara a pune în lumina necesitatea acestei triade si temeiul unitatii lor. Tripla ipostaza a istoriografiei se afla prefigurata în istoricitatea Dasein-ului. Aceasta istoricitate ne ajuta totodata sa întelegem în ce masura istoriografia autentica trebuie sa fie o unitate factic concreta a acestor trei posibilitati. Împartirea facuta de Nietzsche nu este întîmplatoare. Începutul Consideratiei sale ne face sa presupunem ca el întelegea mai multe decît a spus.

Dasein-ul, ca unul ce este istoric, nu este posibil decît pe temeiul temporalitatii. Aceasta se temporalizeaza în unitatea de orizonturi ecstatice a rapirilor ei. Dasein-ul exista în chip autentic ca unul orientat catre viitor prin deschiderea, în starea de hotarîre, a unei posibilitati ce a fost aleasa. Revenind, în starea de hotarîre, la el însusi, Dasein-ul se deschide prin reiterare pentru posibilitatile "monumentale" ale existentei umane. Istoriografia ce ia nastere dintr-o asemenea istoricitate este una "monumentala". Ca unul care a fost în chip esential, Dasein-ul este remis starii sale de aruncare. În aproprierea reiterativa a posibilului rezida deopotriva ca prefigurata posibilitatea pastrarii pline de veneratie a existentei ce a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere, a existentei în care a devenit manifesta posibilitatea ce a fost surprinsa. Fiind de tip monumental, [397] istoriografia este, tocmai din aceasta cauza, una "anticvariala". Dasein-ul se temporalizeaza prin unirea viitorului si a trecutului esential în prezent. Acest prezent deschide în chip autentic, si anume sub forma clipei, ziua de azi. Însa în masura în care aceasta este explicitata pornind de la o întelegere care reitereaza fiind orientata catre viitor, întelegere a unei posibilitati deja surprinse a existentei, istoriografia devine o de-prezentificare a zilei de azi, pentru a se desprinde dureros de spatiul public al zilei de azi, supus caderii. Istoriografia de tip monumental si anticvariala este în chip necesar, în varianta sa autentica, o critica a "prezentului". Istoricitatea autentica este fundamentul unitatii posibile a celor trei moduri ale istoriografiei. Însa fundamentul istoriografiei autentice are ca temei temporalitatea, înteleasa ca sens existential al fiintei grijii.

Prezentarea concreta a originii existential-istorice a istoriografiei se va realiza prin analiza tematizarii prin care se constituie aceasta stiinta. Tematizarea de tip istoriografic are ca parte principala a sa configurarea situatiei hermeneutice care apare o data cu hotarîrea Dasein-ului existent în chip istoric de a deschide prin reiterare Dasein-ul care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere. Posibilitatea si structura adevarului de tip istoriografic trebuie expuse pornind de la autentica stare de deschidere ("adevar") a existentei istorice. Însa deoarece conceptele fundamentale ale stiintelor de tip istoriografic - fie ca ele se refera la obiectele lor sau la modul lor de tratare - sînt concepte ale existentei, tocmai de aceea teoria stiintor spiritului are ca premisa o interpretare tematic existentiala a istoricitatii Dasein-ului. Interpretarea aceasta este scopul de care a încercat sa se apropie permanent W. Dilthey prin activitatea sa de cercetare si care a fost si mai bine pus în lumina prin ideile contelui Yorck von Wartenburg.