LOGOSUL - RAŢIUNEA MISTICĂ
" A intui înseamna a exprima". Daca limita are ca exponent logic versatilul, atunci ea circumscrie functional a-limitatul uman. Postulând propria calitate de creatie divina, purtam o limita si în creatie. Fenomenologic, procesul acesteia este insurvolabil si definitivarea limitei irealizabila. Putem crea pentru ca se manifesta interior o reminiscenta a Necreatului Creator, care se manifesta recrudescent la nivel fiintial.
Adevarul, asa cum este perceput sau cum încercam sa îl
întelegem, nu are valoare de rationament în afara Adevarului divin. De aici, fixarea lui - mai bine spus, fixarea întelegerii sale - clameaza alienarea intelectuala.
Infinitul nu este niciodata fix. si niciodata nu poate fi imobilizat, chiar într-o informitate conceptuala. Locul sau este a-localizatul iar esenta sa - a-esentialul principiului. Niciodata rationamentul lipsei unui rationament nu a capatat sinonimie cu irationalul. Cu a-rationalul, da.
Adevarul
uman, în acest context, ar trebui receptat circumspect pentru ca
simultaneitatea creata de efectele pacatului protopatern între
necesitatea adevarului si livrarea sa posibila ori
probabila, îi neaga valoarea funciara. De aceea, raportarea sa
Solutia - o expunere.
Lumea se creeaza înca pe sine din nimic, în contextul acelei recrudescente, deja identificate. Absenta acesteia exige eshatonul Crochiuri premonitorii exista: agonia contemporana a electiunii este unul dintre ele. Repertoriul civilizatiei mundane pare a se manifesta asertoric, într-o duplicitate ( sau multiplicitate ) paroxistica solilocviala, în ideea ca fiecare afirmatie subzista procustian într-un sos apodictic.
- 3 -
De aici, criza. Bineînteles, nu de constiinta, ci de predictibilitate. În acest punct, afirmatia lui Cioran ca "toata filosofia istoriei nu este decât un subprodus al ideii de Judecata de Apoi" capata, paradoxal, identitatea filistina a asertiunii lui Celsus: "Nu este nevoie ca Dumnezeu sa îsi corecteze opera". Daca pururea-studentul-parizian vedea în epoca moderna reiterarea celei elenistice, care tolera intelectual majoritatea zeilor, tot el nu ezita sa extrapoleze elenistic, amintindu-si de exclamatia "ultimului poet pagân , Rutilius Namatianus: ,De-ar fi dat zeii ca Judeea sa nu fi fost cucerita niciodata! ' "
Groaza marelui stilist ca vrei si nu stii ce îti este permis sa vrei presupune o cumpana la capetele careia atârna, într-un perpetuu balans, truismul Trebuie sa manânc astazi ! si obsesia ontologica A fi sau a nu fi . Ceea ce pare a eluda Cioran este ironia socratica a unei chançon de cygne care contrage vizionarismul translucid al întregii epopei precrestine: Va veti petrece restul vietii dormind! Pentru ca înainte de ioaneicul Sa ne iubim unii pe altii., Socrate a parut a spune Sa ne trezim unii pe altii!. Trezirea capata sinonimii cu Întruparea.
Ceeea ce încercam în aceasta lucrare este nu o comparatie semantica a Logosului pagân, crestin sau secular, ci numai o paralela a acceptiunilor pe care le poarta. De altfel, este aiuritor sa compari doua epoci care, din punct de vedere ideatic, sunt structural diferite. O comparatie anuleaza temporalul, subsumând fenomenologic atitudinile. Or, a ignora o dimensiune ontologica - timpul, înseamna a nega prezenta istorica a Logosului Întrupat. De aceea, paralela sensurilor si a functiilor apare într-o cromatica seducatoare si pertinenta; pastrînd ceea ce este de pastrat, schimbând ceea ce este de schimbat.
Mai mult: dorim sa disociem terminologic Istoria Religiilor în Istoriologia Religiilor si Istoriografia Religiilor . Prima acceptiune se refera la o teorie a istoriei gândirii si simtirii religioase, acopera ca o suprastructura pe cea de a doua, care nu este decât o latura aplicativa a Istoriei religiilor. Istoriologia este planul sistematic care reda esenta desfasurarii gândirii si simtirii religioase. Istoriografia este reconstructia fundamentata pe acest plan. "În masura în care, construind, istoriografia include si o arhitectonica, prin urmare si o latura artistica, istoriologia este estetica acesteia din urma."
- 4 -
Între aceste repere ne situam metodologic în abordarea subiectului propus si, probabil, ne-o vom situa si de acum încolo. Faptul ca Mircea Eliade a propus o "Istorie a credintelor si ideilor religioase" nu impieteaza pozitia
noastra, pentru ca ceea ce a facut Eliade este istoriologie (în acceptiunea precizata a termenului ) si nu istoriografie. Pentru ca, din punct de vedere istoriografic, nasterea crestinismului apare ca reversul marii ratari a momentului mesianic de catre poporul lui Israel, dupa cum o prezinta A. Zissu în lucrarea sa "usor" tendentioasa "Logos, Israel, Biserica". Din punct de vedere istoriologic, nasterea crestinismului are raporturi de simultaneitate cu Facerea omului. Cu atât mai mult cu cât crestinismul înseamna în primul rând Hristos Întrupat, Logos Întrupat, Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, iar impecabilitatea hristica absoluta reprezinta, anamnetic, impecabilitatea potentiala si generica a protoparintilor cu cetatenie edenica.
Pre-textul se vrea numai o despartire de tribulatiile intelectuale contemporane, un punct pus de un Lasat de sec . Pentru ca intelectualul, emitatorul de teze se însingureaza, posteste daca îi este îngaduit, înainte de a se bucura de marea sarbatoare a oferirii darului sau unei comunitati care îl contine si careia îi apartine împreuna cu toate prejudecatile definitorii si legitime.
Numai ca postul ratiunii nu poate fi decât logocratic.
|
