Legatura expunerii de fata a problemei istoricitatii cu cercetarile lui W

Legatura expunerii de fata a problemei istoricitatii cu cercetarile lui W. Dilthey si ideile contelui Yorck

Analiza detaliata a problemei istoriei, asa cum a fost ea realizata, a luat nastere prin asimilarea contributiei lui Dilthey. Aceasta a fost confirmata si totodata consolidata prin tezele contelui Yorck, pe care le gasim risipite în scrisorile sale catre Dilthey

Imaginea lui Dilthey, care si în zilele noastre este cea mai raspîndita, este urmatoarea: exegetul "subtil" al istoriei spiritului si mai cu seama al istoriei literaturii, [398] cel care s-a straduit "deopotriva" 22222f519w sa faca o delimitare a stiintelor naturii de stiintele spiritului, atribuind un rol privilegiat istoriei acestor stiinte si, la fel, "psihologiei" si amestecînd toate acestea într-o "filozofie a vietii" relativista. Pentru o privire superficiala, portretul acesta este "corect". Însa ceea ce îi lipseste este "substanta". El mai mult ascunde decît dezvaluie.

Activitatea de cercetare a lui Dilthey poate fi împartita schematic în trei mari domenii: studiile privind teoria stiintelor spiritului si delimitarea lor de stiintele naturii; cercetarile privitoare la istoria stiintelor despre om, despre societate si stat; stradaniile în vederea unei psihologii prin care "faptul om în întregul sau" sa-si capete reprezentarea adecvata. Se întrepatrund si se intersecteaza permanent cercetari de teoria stiintei, de istoria stiintei si hermeneutic-psihologice. Acolo unde una dintre aceste perspective predomina, celelalte sînt si ele prezente, ca motive sau ca mijloace. Ceea ce pare a fi totala dizarmonie si "tatonare" nesigura, condusa de hazard, este de fapt o neliniste elementara în vederea unui unic scop: acela de a aduce "viata" la o întelegere filozofica si de a asigura acestei întelegeri un fundament hermeneutic pornind de la "viata însasi". Totul este centrat pe "psihologie", cea care este chemata sa înteleaga "viata", în contextul istoric al dezvoltarii si actiunii sale, ca modalitate în care omul este, ca obiect posibil al stiintelor spiritului si ca radacina a acestor stiinte concomitent. Hermeneutica este modul în care aceasta întelegere se elucideaza pe sine a acestei întelegeri si abia în forma ei derivata ea este metodologie a istoriografiei.

E drept ca, tinînd seama de dezbaterile contemporanilor lui, Dilthey si-a împins în mod unilateral în domeniul teoriei stiintei propriile lui cercetari dedicate fundamentarii stiintelor si si-a orientat cu precadere publicatiile sale în aceasta directie. "Logica stiintelor spiritului" nu ocupa pentru el un loc central, asa cum nici "psihologia" sa nu aspira "decît" sa ridice pe o alta treapta stiinta pozitiva despre psihic.

Tendinta filozofica cea mai proprie a lui Dilthey, asa cum apare ea în comunicarea cu prietenul sau, contele Yorck, îsi gaseste la un moment dat formularea cea mai limpede atunci cînd el vorbeste de "interesul nostru comun de a întelege istoricitatea" [subl. autorului]13. Asimilarea cercetarilor lui Dilthey, care abia astazi sînt accesibile în toata cuprinderea lor, cere o confruntare cu ea la nivel de principii, o confruntare constanta si totodata concreta. Nu este loc aici pentru a discuta în chip mai amanuntit [399] problemele care l-au preocupat intens si felul în care l-au preocupat . În schimb, cîteva dintre ideile centrale ale contelui Yorck vor primi o caracterizare provizorie prin alegerea cîtorva pasaje semnificative din scrisorile sale.

Tendinta care îl anima pe Yorck în comunicarea sa cu problematica si contributia diltheyana devine vizibila tocmai în pozitia pe care acesta o are cînd e vorba de sarcinile ce revin disciplinei cu rol de fundamentare, în speta psihologiei analitice. Despre lucrarea academica a lui Dilthey, Ideen über eine beschreibende und zerglidernde Psychologie / Idei asupra unei psihologii descriptive si analitice (1894), el scrie: "Meditatia de sine ca mijloc primordial de cunoastere si analiza ca procedeu primordial de cunoastere sînt scoase ferm în prim-plan. Pornind de aici sînt formulate principii care se verifica prin experienta proprie. Nu se face nici un progres catre o solutie critica sau catre vreo explicatie si astfel nici catre o respingere din interior a psihologiei constructive si a ipotezelor sale" (Corespondenta, p. 177) "...faptul ca v-ati dispensat de o analiza critica = de o demonstrare psihologica a provenientei intrînd în toate detaliile problemei are legatura, dupa parerea mea, cu conceptul si cu pozitia pe care le atribuiti teoriei cunoasterii" (p. 177). "Explicarea inaplicabilitatii - faptul e scos în prim-plan si facut limpede - nu poate fi oferita decît de o teorie a cunoasterii. Ea trebuie sa dea socoteala de gradul de adecvare al metodelor din stiinte, sa întemeieze o doctrina a metodei, în loc ca metodele sa fie acum extrase - cu putin noroc, trebuie s-o spun - din domeniile particulare" (p. 179 si urm.)

Aceasta cerinta exprimata de Yorck - care este în fond aceea a unei logici ce trebuie sa vina înaintea stiintelor si sa le conduca, asa cum erau cea platoniciana si cea aristotelica - implica sarcina de a pune în evidenta si de a elabora în chip pozitiv si radical structura categoriala a fiintarii care este natura, diferita de aceea a fiintarii care este istoria (a Dasein-ului). Yorck gaseste ca investigatiile lui Dilthey "pun prea putin accentul pe diferenta generica dintre ontic si istoric" (p. 191) [subl. autorului]. "În special, rocedeul comparatiei este revendicat ca metoda a stiintelor spiritului în particular. În acest punct ma despart de dumneavoastra... Comparatia este întotdeauna estetica, e legata de forma. Windelband vorbeste de forme ale istoriei. Conceptul dumneavoastra de tip este unul pe de-a-ntregul intern. [400] Aici este vorba de caractere, nu de forme. Pentru el, istoria este un sir de imagini, de forme individuale, pe scurt spus exigenta lui este estetica. În afara de stiinta, singurul lucru care îi ramîne omului de stiinta ca mijloc uman de destindere este placerea estetica. Conceptul dumneavoastra de istorie este totusi un concept al unui complex de forte, al unei unitati de forte. Categoria de forma nu poate fi aplicata aici decît operînd un transfer" (p. 193).

Avînd un instinct sigur pentru "diferenta dintre ontic si istoric", Yorck recunoaste cît de mult continua sa se mentina cercetarea traditionala a istoriei la nivelul unor "determinari pur oculare" (p. 192), care vizeaza corporalul si figurativul pe care-l implica lumea formelor.

"Ranke este un mare ocular, unul pentru care ceea ce a disparut nu poate deveni realitate... Ca sa nu mai spunem ca întregul stil al lui Ranke atesta limitarea materialului istoriei la elementul politic. Numai acesta este dramatic." (p. 60) "Modificarile intervenite în decursul timpului îmi par neesentiale si as aprecia aici altfel lucrurile. Caci scoala istorica, de pilda, o consider un simplu curent marginal înlauntrul aceleiasi albii a fluviului, ea nereprezentînd astfel decît un termen al unei antinomii perpetuate de foarte multa vreme. Numele are ceva înselator. Acea scoala nu era cîtusi de putin una istorica [subl. autorului], ci una anticvariala, ale carei constructii sînt de tip estetic, în timp ce marea miscare dominanta era aceea a constructiei mecaniciste. Din aceasta cauza, ceea ce ea a adaugat din punct de vedere metodologic metodei rationalitatii n-a fost decît un sentiment al globalitatii" (p. 68 si urm).

"Adevaratul filolog este cel care are un concept despre istoriografie ca despre o lada plina cu lucruri vechi. Acolo unde nimic nu mai poate fi pipait si unde nu se poate ajunge decît printr-o transpozitie psihica apta sa învie lucrurile domnii acestia nu sînt capabili sa ajunga. În strafundul fiintei lor, ei sînt oameni de stiinta, obligati însa sa devina sceptici de vreme ce experimentul nu le sta la îndemîna. Adevarul e ca nu trebuie sa iei în seama toate fleacurile si sa te întrebi de pilda de cîte ori a fost Platon în Grecia Mare sau la Siracuza. Caci în aceste întrebari nu mai e nimic viu. O astfel de maniera superficiala, pe care tocmai am examinat-o critic, ajunge în cele din urma la un mare semn de întrebare si se compromite atunci cînd se confrunta cu marile realitati numite Homer, Platon, Noul Testament. Ceea ce este cu adevarat real devine o schema atunci cînd este considerat ca «lucru în sine» si cînd nu este trait" (p. 61). "«Savantii» au în fata fortelor timpului aceeasi atitudine ca cea pe care a avut-o la vremea ei înalta societate franceza fata de miscarea revolutionara. Aici ca si acolo întîlnim formalism, cult al formei. Determinarile de relatii reprezinta ultimul cuvînt al întelepciunii. O asemenea directie de gîndire [401] îsi are desigur - asa cred, cel putin - istoria ei înca nescrisa. Lipsa de teren ferm a gîndirii precum si a credintei într-o astfel de gîndire - care, privita din punct de vedere al teoriei cunoasterii, reprezinta o atitudine metafizica - este un produs istoric" (p. 39) "Valurile semete provocate de acel principiu excentric care a produs acum mai bine de patru sute de ani o noua epoca îmi par a fi devenit astazi lenese si lipsite de orice forta, cunoasterea a progresat pîna-ntr-atît încît a ajuns sa se suprime pe sine iar omul a fost dus atît de departe de sine încît nu se mai poate zari pe el însusi. «Omul modern», adica omul de la Renastere încoace, este numai bun pentru a fi îngropat." (p. 83). Dimpotriva: "Orice istoriografie care traieste cu adevarat si care nu se multumeste doar sa descrie viata este o critica" (p. 19). "Cunoasterea istorica este însa în cea mai mare parte cunoastere a izvoarelor ascunse" (p. 109). "În istorie se întîmpla astfel ca ceea ce se înfatiseaza ca spectacol si sare în ochi nu este lucrul cel mai important. Nervii sînt invizibili, asa cum esentialul în general este invizibil. si asa cum se spune «Cînd veti atins linistea veti fi puternici», tot atît de bine se poate spune si: «Cînd veti fi atins linistea veti putea percepe, adica veti întelege»" (p. 26). "si atunci ma desfat stînd linistit de vorba cu mine însumi si în dialog cu spiritul istoriei. Acesta nu i-a aparut lui Faust în camaruta lui si nici maestrului Goethe. Ei nu s-ar fi tras înapoi îngroziti din fata lui, oricît de teribila si de tulburatoare ar fi fost aceasta aparitie. De altminteri ea este prietenoasa si apropiata, dar într-un sens, mai adînc, decît sînt locuitorii crîngurilor si poienelor. Aceasta stradanie se aseamana cu lupta lui Iacob cu îngerul, în care cel ce lupta numai prin faptul ca lupta este sigur de un cîstig. si tocmai despre asta este vorba în primul rînd" (p. 133).

Yorck ajunge sa înteleaga cu claritate caracterul fundamental al istoriei ca "virtualitate", pornind de la cunoasterea caracterului de fiinta al însusi Dasein-ului uman si nu în maniera teoriei stiintei, pornind de la obiectul studiului istoric: "Faptul ca întregul dat psiho-fizic nu este [fiinta = simpla-prezenta a naturii, n. autorului], ci traieste, reprezinta miezul istoricitatii. Iar o reflectie de sine îndreptata nu catre un eu abstract, ci catre plenitudinea sinelui meu, ma va gasi determinat istoric, tot asa cum fizica ma va gasi determinat cosmic. Exact asa cum sînt natura, sînt istorie..." (p. 71). Iar Yorck, care a scrutat toate acele neautentice "determinari de relatii" si toate relativismele "lipsite de teren ferm", nu ezita sa traga concluzia finala din felul în care a înteles istoricitatea Dasein-ului. "Însa, pe de alta parte, în cazul istoricitatii interne a constiintei de sine, [402] o sistematica care se separa de istoriografie este inadecvata din punct de vedere metodologic. Asa cum fiziologia nu poate face abstractie de fizica, tot asa filozofia - mai ales atunci cînd este una critica - nu poate face abstractie de istoricitate... Raportarea la sine si istoricitatea sînt precum respiratia si presiunea atmosferica si - oricît de paradoxal ar suna aceasta - non-istoricizarea filozofarii îmi pare a fi, din punct de vedere metodologic, un reziduu metafizic" (p. 69). "Deoarece a filozofa înseamna a trai de aceea - va rog sa nu va speriati! - exista, dupa parerea mea, o filozofie a istoriei - dar cine ar putea-o scrie? Desigur nu în felul în care a fost conceputa pîna acum si în care s-a încercat sa fie facuta; chiar dumneavoastra v-ati declarat categoric împotriva acestei maniere de a filozofa. Pîna acum, întrebarea a fost pusa în mod fals, ba chiar imposibil, însa acesta nu e singurul mod de a o pune. Din aceasta cauza nu exista nici o filozofare reala care sa nu fie istorica. Separarea dintre filozofia sistematica si prezentarea istorica este prin esenta ei incorecta" (p. 251). "Putinta unei stiinte de a deveni una practica este neîndoielnic adevaratul temei al legitimitatii ei. Însa practica matematica nu este singura. Finalitatea practica a punctului nostru de vedere este cea pedagogica, în sensul cel mai larg si mai adînc al cuvîntului. Ea este sufletul oricarei filozofii adevarate si adevarul lui Platon si Aristotel" (p. 42 si urm.). "Cunoasteti parerea mea despre posibilitatea unei etici ca stiinta. Cu toate acestea, oricînd se poate face ceva mai bun. De fapt pentru cine sînt astfel de carti? Munti de hîrtoage! Singurul lucru remarcabil în ele este nazuinta de a ajunge de la fizica la etica" (p. 73). "Daca concepem filozofia ca manifestare a vietii si nu ca pe o expectoratie a unei gîndiri lipsite de orice baza si aparînd ca lipsita de baza tocmai pentru ca privirea ne este deturnata de la baza constiintei, atunci sarcina este la fel de simpla în rezultatele sale, pe cît este de complicata si de anevoioasa cînd e vorba sa le obtinem. Asta presupune sa fim liberi de prejudecati, iar aceasta libertate este greu de obtinut" (p. 250).

Yorck însusi era pe cale sa surprinda categorial istoricul prin opozitie cu onticul (ocularul) si sa ridice "viata" la o întelegere stiintifica adecvata, iar acest lucru devine limpede din referirea pe care el o face la dificultatea acestui gen de cercetare: modul de gîndire estetic-mecanicist "îsi afla mai lesne expresia verbala - fapt explicabil de vreme ce numeroase cuvinte provin din ocularitate - decît o analiza care patrunde în spatele intuitiei... Dimpotriva, tot ceea ce patrunde pîna la temeiul vitalitatii se sustrage unei prezentari exoterice si de aici toata acea terminologie simbolica si inevitabila, inaccesibila întelegerii comune. [403] Tocmai din felul particular al gîndirii filozofice decurge particularitatea expresiei ei lingvistice" (p. 70 si urm.). "Însa dumneavoastra cunoasteti prea bine predilectia mea pentru paradox, pe care o justific prin aceea ca paradoxul este o caracteristica a adevarului si ca în mod sigur communis opinio nu se afla nicicînd în adevar, de vreme ce ea nu e decît un depozit de generalitati elementare întelese pe jumatate, care, în raport cu adevarul, este asemeni norului de pucioasa pe care fulgerul îl lasa în urma sa. Adevarul nu este nicicînd un element. Sarcina pedagogica a statului ar fi sa disloce felul acesta elementar de a vedea lucrurile la nivel public si, pe cît îi sta în putinta, sa faca posibila, prin modelare, individualitatea vederii si a considerarii lucrurilor. Atunci, în locul unei asa-numite constiiinte publice - în locul acestei exteriorizari radicale - ar deveni din nou puternica constiinta individuala, adica pur si simplu constiinta (p. 249 si urm).

Interesul nostru de a întelege istoricitatea ne aduce în fata sarcinii de a evidentia si de a elabora "diferenta generica dintre ontic si istoric". Prin aceasta este consolidat scopul fundamental al "filozofiei vietii". Tot astfel, felul de a pune întrebarea are nevoie sa fie radicalizat în temeiul lui. Cum altfel poate fi istoricitatea sesizata filozofic si conceputa "categorial", pentru a o diferentia de ontic, daca nu prin aducerea atît a "onticului" cît si a "istoricului" într-o unitate mai originara, care sa faca posibila compararea si distingerea lor? Însa acest lucru nu e cu putinta decît daca începem sa întelegem ca: 1. Întrebarea privitoare la istoricitate este o întrebare ontologica privitoare la constitutia de fiinta a fiintarii istorice; 2. Întrebarea privitoare la ontic este întrebarea ontologica privitoare la constitutia de fiinta a fiintarii ce nu este de ordinul Dasein-ului, privitoare la faptul-de-a-fi-simpla-prezenta în sensul cel mai larg; 3. Onticul este doar una dintre regiunile fiintarii. Ideea de fiinta cuprinde "onticul" si "istoricul". Ea este cea care trebuie sa poata fi "diferentiata generic".

Nu întîmplator Yorck numeste fiintarea care nu este istorica - onticul pur si simplu. Nu trebuie sa vedem aici decît reflexul dominatiei absolute a ontologiei traditionale care, provenind din felul de a pune întrebarea privitoare la fiinta specific anticilor, mentine problematica ontologica într-o îngustime fundamentala. Problema diferentei dintre ontic si istoric poate fi elaborata ca problema a cercetarii doar atunci cînd ea si-a asigurat dinainte firul sau conducator15 printr-o lamurire fundamental-ontologica a întrebarii privitoare la sensul fiintei în genere. Devine astfel limpede [404] în ce sens anume analitica pregatitoare existential-temporala a Dasein-ului este hotarîta sa cultive în continuare spiritul contelui Yorck, pentru a sluji operei lui Dilthey.