Nasterea infinitului. Revolutia nominalista, 1300-1450
Unul dintre cei mai importanti istorici ai stiintei Renasterii, Allen G. Debus, sustinea ca Nicolaus Copernicus nu si-ar fi conceput universul heliocentric (1543), iar William Harvey nu ar fi inventat niciodata teoria cardiocentrica a circulatiei sîngelui (1628) daca nu ar fi existat metafizica renascentista a Luminii si Soarelui aflate în centrul vietii cosmice1. în ciuda opiniilor contradictorii, numerosi filozofi, si chiar cîtiva istorici, tind sa vada "revolutia stiintifica" ai carei mesageri erau atît Harvey, cît si Copernicus, drept cauza, mai degraba decît rezultatul, unei "revolutii ontologice". "Ontologia" este pur si simplu reflectia asupra a ceea ce exista cu adev 12512q169m 59;rat, de la grecescul ontos, care înseamna fiinta. Cu alte cuvinte, o noua viziune despre lume a înlocuit-o pe cea veche. Viziunea despre lume, ne învata antropologii2, este bazata pe niste presupozitii împartasite în mod tacit. Filozoful Michel Foucault le-a numit "discursul murmurat" (discours murmure) al unei perioade culturale3. în multe cazuri, asemenea presupozitii ascunse pot fi negate în mod deschis, totusi ele continua sa functioneze ca niste cripto-presupozitii. Hans Joachim Kramer4 a aratat ca toate scolile eleniste de filozofie, inclusiv acelea care erau în mod deschis materialiste si senzualist-empirice, împartaseau un numar de presupozitii criptoontologice formulate de Platon. Asta în pofida faptului ca îl respingeau pe Platon. Mai mult, Kramer a sustinut în alta lucrare ca problemele metafizicii grecesti, asa cum se prezinta ele la Platon, nu apartin doar traditiei platonice, ci oricarei metafizici, de la teologia crestina la filozofia clasica germana5.
Pentru a defini schimbarea viziunii despre lume care s-a petrecut în Occident în zorii modernitatii, ar trebui sa schitam seturile de presupozitii deschise si ascunse care au precedat si au urmat perioadei eforturilor revolutionare. Procedînd astfel, si încercînd sa evaluam cauzele care au provocat schimbarea, poate ca e bine sa începem cu Platon însusi.
S-a spus (A.N. Whitehead) ca istoria filozofiei occidentale nu e decît o nota de subsol la Platon, ceea ce e totuna cu a afirma ca Platon a fost acela care a formulat cel mai bine setul presupozitiilor împartasite în mod tacit de cultura occidentala vreme îndelungat^. Este greu de stabilit exact cînd anume aceste presupozitii au încetat sa mai fie convingatoare ; pentru unii - o minoritate - ele au ramas astfel si azi. Filozoful Nietzsche le-a declarat moarte (alaturi de Dumnezeu) cu mai bine de o suta de ani în urma.
Totusi, majoritatea acestor presupozitii, pe care le vom enumera curînd, sînt cu siguranta anterioare lui Platon. Ele reprezinta un bun comun al religiilor antice, si se poate ca Platon sa le fi mostenit de la pitagoreism6. Rareori aveau sa fie amenintate în istoria gîndirii occidentale, si niciodata cu succes. Niciodata pîna în 1300. Astfel, pare corecta afirmatia ca istoria filozofiei occidentale nu a fost decît o nota de subsol la Platon, dar numai pîna în 1300. Dupa aceasta data, lucrurile au devenit mai complicate, si într-un fel înca mai traim consecintele acelor evenimente, a caror importanta, dintr-un motiv sau altul, ramîne în buna masura nerecunoscuta. Fiindca urmarile s-au insinuat în tacere si au explodat mult mai tîrziu, fara sa prezinte vreo continuitate aparenta cu uimitoarele doctrine ale celor care le-au pregatit: cîteva generatii de teo.logi, de la John Duns Scot pîna la Nicolaus Cusanus, care, pentru a simplifica lucrurile, ar putea fi numiti "ultimii nominalisti"7.
Realitate, Fiinta, Adevar, Bunatate, Frumusete, Simplitate, Noblete : nu numai ca toate aceste notiuni platoniciene sînt încarcate cu un sens memorabil si cvasiesoteric, dar ele si coincid. Ele reprezinta unul si acelasi lucru. si unde se afla ele ? Platon raspunde fara sa ezite la aceasta întrebare: în înaltul cerului. Ce e mai înalt e mai real, ce e mai jos e mai putin real. Ce e mai nobil e mai bun, ce e mai vulgar e mai rau; si nu doar Nobletea, ci si Frumusetea - lucru mai imprevizibil - sînt asociate cu înaltimea. Aceasta este o presupozitie fundamentala, care amesteca în mod ciudat ontologia (adica Fiinta) si experienta (de pilda, a fi îndragostit). Dar asta nu e tot. întrebarea imediat urmatoare, întrebarea existentiala, este : si unde sîntem noi ? Din nou, Platon raspunde fara nici o ezitare: sîntem cît se poate de jos. Totusi, adauga - si asta e ce conteaza pentru el: dar nu sîntem din aceasta regiune.
În lumea fizica, nu ne putem cunoaste decît prin contrast, prin ceea ce nu sîntem. Platon decide ca nu sîntem animale, nici plante. Pe de alta parte, nici plantele nu sînt animale. Asadar, trebuie sa existe o ierarhie a formelor de viata care duce de la planta la animal si la om. Cel din urma difera de animale din mai multe motive (de fapt, dintr-un motiv principal: Ratiunea însasi), si statutul sau este simbolizat prin postura lui verticala. Acesta este tributul adus de Platon înaltimii si capului uman în care e gravata Fiinta pura: sîntem asemeni unor arbori rasturnati, iar capul reprezinta partea prin care noi, oamenii, ne avem radacinile în cer8.
Tot astfel, revolutiile cerurilor au fost înscrise în Sufletul Lumii si în sufletul nostru rational care salasluieste în cap9.
Acestea sînt, asa cum am mentionat deja, presupozitii ontologice, în masura în care sînt bazate pe o scara a Fiintei care merge de la exces la neant10. Lor ar trebui sa li se adauge înca doua premise si mai generale : pe una o numim principiul inteligentei ecosistemice, iar pe cealalta - principiul antropic11.
Potrivit celui dintîi, ecosistemul nostru - universul în care traim - are o cauza rationala, inteligenta si deci buna (numita de Platon Dumnezeu Mestesugarul), fiind la rîndul sau bun12. Potrivit principiului antropic, nu sîntem doar similari, ci si analogi cu universul, iar universul este analog cu noi, în virtutea sufletului nostru rational conceput dupa Sufletul Lumii13.
Nu este scopul acestei carti sa demonstreze cum aceste presupozitii au format - explicit sau implicit - nucleul de baza al principalei - si uneori singurei - viziuni occidentale despre lume pîna în secolul al XlX-lea. (si chiar dupa ce Nietzsche le-a constatat moartea, aceste valori continua sa ne însoteasca, sau cel putin sa îi însoteasca pe unii dintre noi, o minoritate care poate nu e deloc neglijabila.) Totusi, va fi nevoie sa vedem cum s-au întrupat ele în gratiosul edificiu al aristotelismului crestin construit de dominicanul Toma d'Aquino. Formidabilii franciscani care au contestat aceasta viziune despre lume au facut-o distrugînd (cu o oarecare placere, trebuie spus, în mod traditional caracteristica stradaniilor ordinelor monastice rivale) fundamentele nobile, dar finite, ale tomismului. Din acest act de ratiune în care exista mai multa justitie decît pietate, s-a nascut un Infinit care e înca al nostru, nedepasit de vreun altul. Din acest punct de vedere, ne mai putem considera produsele intelectuale ale Revolutiei Nominaliste14.
Obiectivul cartii. Cartea ar arata felul în care majoritatea trasaturilor pe care le asociem cu modernitatea - cum ar fi infinitatea universului si lipsa de centralitate a Pamîntului în sistem - sînt produsul speculatiilor teologice ale cîtorva gînditori nominalisti: Duns Scot, William Occam, Nicolas d'Autrecourt, Nicolaus Cusanus si altii. însemnatatea teoretica a acestei analize istorice este ca imaginea universului nu a fost modificata de stiinta, ci de speculatia teologica, si ca stiinta si teologia sînt inextricabil legate. Analiza oricarei traditii teologice majore (de exemplu, budiste) indica extraordinare suprapuneri cu stiinta, inclusiv stiinta contemporana.
Note
A.G. Debus, Man and Nature; vezi cartea mea Eros and Magic in the Renaissance, tr. M. Cook, The University of Chicago Press, Chicago-London, 1987.
Vezi Clifford Geertz.
Michel Foucault, Les Mots et Ies Choses.
Hans Joachim Kramer, Platonismus und Hellenistische Philosophie, De Gruyter, Berlin/New York, 1971.
H.J. Kramer, Der Ursprung der Geistmetaphysik, P. Schippers, Amsterdam, 1964.
Vezi comentariile mele din Out-of-this-World: Otherworldly Journeys and Out-of-Body Experiences, from Gilgamesh to Albert Einstein, Shambala, Boston, 1991.
7. Voi explica mai tîrziu cine erau nominalistii si de ce este impropriu sa-i numim pe filozofii nostri "nominalisti". Totusi, pentru ca sînt cunoscuti ca grup sub eticheta nominalismului, am considerat inutil sa perturb traditia, inventînd noi categorii. în ce priveste analiza noastra, acesti gînditori, de la Duns Scot la Cusanus, împartasesc cîteva presupozitii ontologice radical diferite de cele care apartin mostenirii lor culturale. în loc sa-i numim "nominalisti tîrzii", i-am putea la fel de bine numi "noi onto-logi". însa, din punct de vedere istoric, s-ar putea dovedi o pista înselatoare, în masura în care ar implica "argumentul ontologic" si controversele la care a dus acesta, în care gînditorii nostri nu erau implicati ca grup.
Timaeus; cf. Anders Olerud, L'idee de Macrocosmos et de Microcosmos dans le Timee de Platon, Uppsala, 1951, p. 23 ; pp. 33-35 etc.
Timaeus.
Pentru Platon, o caracteristica a acestei Fiinte este sa apartina unui loc si sa se afle totusi în alt loc; în buna masura, asta si sîntem noi, fiintele umane: exilati dintr-un tarîm mai înalt într-unui inferior. Pentru a sti asta, trebuie sa iubesti întelepciunea, adica sa iubesti Adevarul care este Fiinta; trebuie sa fii un întelept, nu un iubitor nesabuit al Frumusetii.
Vezi cartea mea Les Gnosesdualistes d'Occident, Pion, Paris, 1990 (trad. engleza Harper&Row, San Francisco, 1991).
12. Timaeus.
13. Timaeus.
14. Este pozitia adoptata de istoricul stiintei Amos Funkenstein în excelenta sa lucrare: Theology and the Scientific Imagination : From the Middle Ages to the Seventeenth Century, Princeton University Press, 1986; totusi, Hans Blumenberg sustine contrariul într-o carte importanta: Sakularisierung und Selbst-behauptung, Suhrkamp, Frankfurt, 1974. Cu privire la Blumenberg, vezi cartea mea Les Gnoses dualistes d'Occident, Pion, Paris, 1990.
|