Preeminenta ontica a intrebarii privitoare la fiinta

Preeminenta ontica a întrebarii privitoare la fiinta

stiinta în general poate fi definita ca totalitatea unor relatii de întemeiere între propozitii adevarate. Aceasta definitie nu este nici completa, nici nu exprima sensul stiintei. Ca atitudini specifice omului, stiintele au felul de a fi al acestei fiintari (al omului). Aceasta fiintare o concepem terminologic ca Dasein. Cercetarea stiintifica nu este singurul si nici cel mai aproape dintre felurile posibile de a fi ale acestei fiintari. În plus, Dasein-ul însusi este ceva privilegiat în raport cu alte fiintari. Tocmai aceasta privilegiere [12] se cuvine sa o punem din capul locului în evidenta. Discutarea ei va trebui sa premearga analizelor ulterioare, care, ele abia, îi vor indi 959j911j ca adevarata natura.

Dasein-ul este o fiintare care nu se margineste sa survina printre alte fiintari. El este, dimpotriva, privilegiat ontic prin faptul ca aceasta fiintare, în fiinta ei, are ca miza însasi aceasta fiinta. Însa atunci, din constitutia de fiinta a Dasein-ului face parte faptul ca el are, în fiinta sa, un raport de fiinta cu aceasta fiinta. Iar acest lucru înseamna, la rîndul lui: Dasein-ul se întelege pe sine — într-un fel sau altul si mai mult sau mai putin explicit — în fiinta sa. Acestei fiintari îi e propriu faptul ca — prin fiinta sa si cu fiinta sa — aceasta fiinta îi este ei însesi deschisa. Întelegerea fiintei este ea însasi o determinatie a fiintei Dasein-ului. Privilegierea ontica a Dasein-ului rezida în aceea ca el este ontologic.

Aici, a-fi-ontologic nu înseamna înca: a constitui o ontologie. Daca pastram cuvîntul „ontologie“ pentru interogarea teoretica explicita privitoare la fiinta fiintarii, atunci faptul-de-a-fi-ontologic al Dasein-ului, avut în vedere acum, trebuie desemnat ca pre-ontologic. Însa pre-ontologic nu înseamna cîtusi de putin ceva de genul fiintarii ontice, ci înseamna a fiinta în modul unei întelegeri a fiintei.

Fiinta însasi, la care Dasein-ul se poate raporta în cutare sau cutare fel si la care întotdeauna se si raporteaza într-un fel sau altul, o numim existenta. Iar întrucît determinarea esentei acestei fiintari nu poate fi împlinita prin indicarea unui „ce“ obiectual, ci a carei esenta consta, dimpotriva, în aceea ca ea are de fiecare data sa fie fiinta care îi este proprie, am ales pentru a desemna aceasta fiintare numele de Dasein, ca pura expresie a fiintei sale.

Dasein-ul se întelege întotdeauna pe sine pornind de la existenta sa, de la o posibilitate a lui însusi de a fi sau de a nu fi el însusi. Aceste posibilitati, Dasein-ul fie le-a ales el însusi, fie a nimerit în ele, fie a crescut dintotdeauna în ele. Existenta este hotarîta sub forma prinderii sau a ratarii posibilitatii doar de catre fiecare Dasein în parte. Problema existentei nu poate fi rezolvata decît prin faptul însusi de a exista. Întelegerea de sine însusi care este aici calauzitoare o numim existentiela (existenziell)*. Problema existentei este o „chestiune“ ontica a Dasein-ului. Pentru aceasta nu este nevoie de o deslusire teoretica a structurii ontologice a existentei. Întrebarea privitoare la aceasta structura vizeaza explicitarea acelor aspecte care constituie existenta. Numim ansamblul acestor structuri — existentialitate. Analitica existentialitatii nu are caracterul unei întelegerii existentiele (existenziell), ci a uneia existentiale (existenzial). Sarcina unei analitici existentiale a [13] Dasein-ului este prefigurata, în ceea ce priveste posibilitatea si necesitatea ei, în constitutia ontica a Dasein-ului.

Însa în masura în care existenta determina Dasein-ul, analitica ontologica a acestei fiintari are de fiecare data deja nevoie sa fi obtinut în prealabil o perspectiva asupra existentialitatii. Însa noi întelegem existentialitatea drept constitutie de fiinta a acelei fiintari care exista. Dar în ideea unei astfel de constitutii de fiinta este deja continuta ideea de fiinta. si astfel posibilitatea unei realizari a analiticii Dasein-ului depinde la rîndul ei de o elaborare prealabila a întrebarii privitoare la sensul fiintei în general.

stiintele sînt moduri de a fi ale Dasein-ului, în care el se raporteaza deopotriva la o fiintare care nu este neaparat el însusi. Dasein-ului îi apartine însa în chip esential: faptul de a fi într-o lume. De aceea întelegerea fiintei, proprie Dasein-ului, se refera la fel de originar la întelegerea a ceva precum „lumea“, precum si la întelegerea fiintei fiintarii care devine accesibila înauntrul lumii. Ontologiile care au drept tema fiintarea al carei caracter de fiinta nu e de ordinul Dasein-ului sînt asadar întemeiate si motivate în structura ontica a Dasein-ului însusi, structura ce contine în sine determinatia unei întelegeri preontologice a fiintei.

De aceea ontologia fundamentala, singura din care pot lua nastere toate celelalte ontologii, trebuie cautata în analitica existentiala a Dasein-ului.

Dasein-ul are asadar o multipla preeminenta în raport cu celelalte fiintari. Prima preeminenta este una ontica: aceasta fiintare este determinata, în fiinta ei, prin existenta. A doua preeminenta este una ontologica: Dasein-ul este, pe baza determinatiei sale de existenta, în el însusi „ontologic“. Însa pe de alta parte Dasein-ului îi apartine în chip tot atît de originar — în calitatea sa de constituent al întelegerii existentei — o întelegere a fiintei tuturor fiintarilor care nu sînt de ordinul Dasein-ului. De aceea Dasein-ul are a treia preeminenta, iar ea este conditia ontic-ontologica a posibilitatii tuturor ontologiilor. Dasein-ul s-a dovedit astfel a fi acea fiintare care trebuie în primul rînd interogata ontologic, înaintea tuturor celorlalte fiintari.

Însa la rîndul ei, analitica existentiala are în cele din urma o radacina existentiela, adica ontica. Numai daca însasi interogarea de ordinul cercetarii filozofice este sesizata existentiel ca posibilitate de fiinta a Dasein-ului care de fiecare data exista, numai atunci apare posibilitatea unei deschideri a existentialitatii existentei si, astfel, posibilitatea luarii în posesie a unei problematici ontologice în genere, întemeiate în chip satisfacator. [14] Însa prin aceasta si preeminenta ontica a întrebarii privitoare la fiinta a devenit clara.

Preeminenta ontic-ontologica a Dasein-ului a fost vazuta înca de multa vreme, fara însa ca în felul acesta Dasein-ul însusi sa ajunga sa fie sesizat în structura sa veritabil ontologica sau macar sa fi fost problematizat în acest sens. Aristotel spune: yuc¾ t Ônta p j ™stin Sufletul (omului) este într-un anume fel fiintarea; „sufletul“, care constituie fiinta omului, des-copera prin modurile sale de a fi — a‡sqhsij si nÒhsij — întreaga fiintare în privinta faptului ca ea este si ca este în cutare fel, ceea ce însemna ca o des-copera si în fiinta ei. Aceasta propozitie aristotelica, ce trimite la teza ontologica a lui Parmenide, a fost preluata de Toma d’Aquino si discutata într-o maniera specifica. Cînd e vorba de sarcina unei deduceri a „transcendentilor“, adica a caracterelor de fiinta aflate mai presus de orice determinatie real-generica posibila a unei fiintari (de orice modus specialis entis) si care revin în chip necesar oricarui lucru (indiferent care ar fi el) — trebuie dovedit ca si verum este un astfel de transcendens. Acest lucru se petrece prin invocarea unei fiintari careia, potrivit însusi felului ei de a fi, îi este propriu „sa vina laolalta“ cu orice alta fiintare. Aceasta fiintare privilegiata, acest ens, quod natum est convenire cum omni ente, este sufletul (anima).7 Preeminenta Dasein-ului fata de toate celelalte fiintari, care apare aici, chiar daca ea nu este lamurita ontologic, nu are în chip evident nimic în comun cu o proasta subiectivizare a întregului fiintarii.

Aceasta punere în lumina a privilegierii ontic-ontologice a întrebarii privitoare la fiinta se întemeiaza pe indicarea prealabila a preeminentei ontic-ontologice a Dasein-ului. Însa cînd am analizat structura acestei întrebari ca atare (§ 2) am constatat ca aceasta fiintare are o functie privilegiata în însasi punerea acestei întrebari. Dasein-ul s-a dezvaluit aici drept fiintarea care trebuie mai întîi sa fie elaborata ontologic în chip satisfacator, pentru ca interogarea sa poata deveni transparenta. Însa acum a reiesit ca analitica ontologica a Dasein-ului în genere constituie ontologia fundamentala, ca astfel Dasein-ul functioneaza ca fiintare care trebuie, fundamental si în prealabil, sa fie interogata privitor la fiinta sa.

Daca sarcina noastra devine acum interpretarea sensului fiintei, atunci Dasein-ul nu este doar fiintarea care trebuie interogata în primul rînd, [15] ci el este în plus fiintarea care, în fiinta sa, se raporteaza de fiecare data deja la acel ceva în privinta caruia ne întrebam în aceasta întrebare. Întrebarea privitoare la fiinta nu este însa atunci nimic altceva decît radicalizarea unei tendinte de a fi care apartine în chip esential Dasein-ului însusi, radicalizarea întelegerii preontologice a fiintei.