Preeminenta ontologica a întrebarii privitoare la fiinta
Caracterizarea întrebarii privitoare la fiinta pe firul calauzitor al structurii formale a întrebarii ca atare a elucidat aceasta întrebare ca una specifica, în sensul ca elaborarea si chiar solutia ei pretind o serie de consideratii fundamentale. Caracterul privilegiat al întrebarii privitoare la fiinta va ajunge însa pe deplin la lumina abia atunci cînd el va fi suficient delimitat din punctul de vedere al functiei, al intentiei si al motivelor sale.
Pîna acum necesitatea unei reluari a întrebarii a fost motivata prin nobletea provenientei sale, 838c219i însa în primul rînd prin absenta unui raspuns determinat, ba chiar [9] prin lipsa unei puneri satisfacatoare a întrebarii. Putem însa pretinde sa stim la ce anume foloseste aceasta întrebare. Ramîne ea oare - sau mai degraba este - simpla preocupare a unei speculatii fara acoperire privitoare la cele mai generale generalitati? Sau ea este întrebarea cea mai abstracta si, deopotriva, cea mai concreta?
Fiinta este de fiecare data fiinta unei fiintari. Întregul fiintarii poate, în diversele sale regiuni, sa devina cîmpul în care se petrece scoaterea în evidenta si delimitarea unor anumite domenii de lucruri. Cît priveste aceste domenii - de pilda, istorie, natura, spatiu, viata, Dasein, limba si altele asemenea - ele pot fi tematizate ca obiecte de tot atîtea cercetari stiintifice corespunzatoare. Cercetarea stiintifica împlineste în chip naiv si rudimentar conturarea si fixarea initiala a domeniilor de lucruri. Elaborarea structurilor fundamentale ale unui domeniu este într-un anume fel deja realizata prin experienta si explicitarea prestiintifica a zonei de fiinta în cuprinsul careia este delimitat domeniul de lucruri însusi. "Conceptele fundamentale" astfel aparute ramîn într-o prima instanta firele calauzitoare ale unei prime deschideri concrete a domeniului. Chiar daca punctul forte al cercetarii este întotdeauna aceasta pozitivitate, totusi progresul ei autentic nu se împlineste atît în strîngerea de rezultate si în depozitarea lor în "manuale", cît mai cu seama în interogarea - nascuta cel mai adesea tocmai dintr-o reactie la o astfel de acumulare a cunostintelor despre lucruri - privitoare la constitutiile fundamentale ale domeniului avut în vedere.
Adevarata "miscare" a stiintelor ale loc în cadrul unei revizuiri mai mult sau mai putin radicale, si totodata netransparente siesi, a conceptelor fundamentale. Nivelul unei stiinte se determina dupa capacitatea pe care ea o are de a suporta o criza a conceptelor ei fundamentale. Cînd au loc asemenea crize imanente ale stiintelor, relatia interogarii pozitiv-investigatoare cu însesi lucrurile interogate ajunge sa se clatine. Peste tot astazi, în diversele discipline, a aparut tendinta de a reaseza cercetarea pe noi fundamente.
stiinta aparent cea mai riguroasa si cea mai bine articulata, matematica, a intrat într-o "criza a fundamentelor". Lupta dintre formalism si intuitionism vizeaza obtinerea si asigurarea modului primordial de acces la ceea ce trebuie sa fie obiectul acestei stiinte. Teoria relativitatii din fizica a aparut din tendinta de a fixa contextul propriu al naturii însesi asa cum subzista el "în sine". Ca teorie a conditiilor de acces la natura însasi, ea cauta sa ateste, prin determinarea tuturor relativitatilor, [10] imuabilitatea legilor miscarii, ajungînd astfel sa se confrunte cu întrebarea privitoare la structura domeniului de lucruri care îi este dinainte dat, cu problema materiei. În biologie apare tendinta de a ajunge cu interogarea dincoace de acele determinari ale organismului si ale vietii pe care le pun în joc mecanicismul si vitalismul si de a determina din nou felul de a fi al vietuitoarei ca atare. În stiintele de tip istoriografic ale spiritului, propensiunea catre realitatea istorica însasi s-a intensificat de-a lungul timpului prin ceea ce s-a transmis si prin felul în care cele transmise au fost prezentate, precum si prin traditia care s-a nascut astfel: istoria literaturii tinde sa devina istorie a problemelor. Teologia cauta o interpretare mai originara a fiintei omului în raportul ei cu Dumnezeu, interpretare care este prefigurata pornind de la sensul credintei însesi si care ramîne înlauntrul lui. Încet-încet ea reîncepe sa înteleaga ceea ce a surprins Luther, în speta începe sa înteleaga ca propriul ei sistem de dogme sta pe un "fundament" care nu este rezultatul unei interogari în care credinta este primordiala si ca aparatul conceptual al acestuia nu numai ca nu este suficient pentru problematica teologica, ci în plus o acopera si o deformeaza.
Conceptele fundamentale sînt determinarile prin care domeniul de lucruri ce sta la baza tuturor obiectelor tematice ale unei stiinte ajunge la o întelegere prealabila care calauzeste orice cercetare pozitiva. Aceste concepte nu îsi primesc asadar adevarata lor legitimare si "întemeiere" decît printr-o explorare, deopotriva prealabila, a însusi domeniului lor de lucruri. Însa în masura în care fiecare dintre aceste domenii este obtinut pornind de la însasi regiunea fiintarii, o asemenea cercetare prealabila si creatoare de concepte fundamentale nu însemna nimic altceva decît interpretarea acestei fiintari cu privire la constitutia fundamentala a fiintei sale. O asemenea cercetare trebuie sa vina înaintea stiintelor pozitive; si chiar poate s-o faca. Stradania lui Platon si a lui Aristotel sta marturie în acest sens. O asemenea fundamentare a stiintelor se deosebeste radical de acea "logica" aparuta ulterior, care cerceteaza un stadiu oarecare al unei stiinte în vederea descoperirii "metodei" ei. Aceasta fundamentare este logica productiva în sensul ca ea, asa zicînd, sare înainte într-un anumit domeniu de fiinta, deschizîndu-l pentru prima data în constitutia lui de fiinta si punînd structurile obtinute la dispozitia stiintelor pozitive, ca indicatii clare pentru interogare. Asa de pilda ceea ce din punct de vedere filozofic trebuie facut în primul rînd nu este o teorie a formarii conceptelor în istoriografie, nici o teorie a cunoasterii istorice si cu atît mai putin o teorie a istoriei ca obiect al istoriografiei, ci interpretarea fiintarii propriu-zis istorice cu privire la istoricitatea sa. La rîndul ei, contributia pozitiva a Criticii ratiunii pure a lui Kant rezida astfel în impulsul pe care l-a dat pentru punerea în evidenta a ceea ce apartine în general unei naturi [11] si nu într-o "teorie" a cunoasterii. Logica sa transcendentala este logica apriorica reala a domeniului de fiinta care este natura.
Însa o atare interogare - ontologie luata în sensul cel mai larg si independenta de orice directie si tendinta ontologica - mai are nevoie la rîndul ei de un fir calauzitor. Interogarea ontologica este desigur mai originara decît interogarea ontica din stiintele pozitive. Însa ea însasi ramîne naiva si opaca daca cercetarile sale privitoare la fiinta fiintarii lasa în fapt nelamurit sensul fiintei în genere. si tocmai sarcina ontologica a unei genealogii (care nu construieste deductiv) a diferitelor feluri posibile de fiinta necesita o punere de acord prealabila cu privire la "ce anume întelegem de fapt prin cuvîntul «fiinta»."
Întrebarea privitoare la fiinta vizeaza de aceea o conditie apriorica de posibilitate nu numai a stiintelor care exploreaza fiintarea care este în cutare sau cutare fel si care se misca astfel deja, de fiecare data, într-o întelegere a fiintei, ci deopotriva conditia de posibilitate a însesi ontologiilor care stau înaintea stiintelor ontice si le fundeaza. Orice ontologie, oricît de bogat si de bine articulat ar fi sistemul de categorii de care ea dispune, ramîne în fond oarba si se abate de la intentia ei cea mai proprie, daca nu a lamurit în prealabil în chip satisfacator sensul fiintei si daca nu a conceput aceasta clarificare ca fiind sarcina sa fundamentala.
Cercetarea ontologica corect înteleasa face, ea însasi, ca întrebarea privitoare la fiinta sa-si dovedeasca preeminenta ei ontologica fata de simpla reluare a unei traditii venerabile si de promovarea unei probleme pîna acum obscure. Însa aceasta preeminenta obiectiv-stiintifica nu este singura.
|
