Prefigurarea faptului-de-a-fi-in-lume pornind de la faptul-de-a-salaslui-in ca atare

Prefigurarea faptului-de-a-fi-în-lume pornind de la faptul-de-a-salaslui-în ca atare

În discutiile pregatitoare (§ 9), am desprins deja caractere de fiinta care urmeaza sa arunce o lumina lipsita de echivoc asupra cercetarii ulterioare, însa care îsi primesc totodata concretetea lor structurala tocmai în cadrul acestei cercetari. Dasein-ul este fiintarea care, [53] întelegîndu-se în fiinta sa, se raporteaza la aceasta fiinta. Prin aceasta am indicat conceptul formal de existenta. Dasein-ul exista. Dasein-ul este apoi fiintarea care sînt de fiecare data eu însumi. Dasein-ului care exista îi apartine faptul-de-a-fi-de-fiecare-data-al-meu ca o conditie a posibilitatii autenticitatii si neautenticitatii. Dasein-ul exista de fiecare data în unul dintre aceste moduri, respectiv în nediferentierea lor ca moduri.

Însa aceste determinari ale fiintei Dasein-ului trebuie acum vazute si întelese a priori pe baza constitutiei de fiinta pe care o numim faptul-de-a-fi-în-lume. Punctul de pornire corect 545k108f al analiticii Dasein-ului consta în explicitarea acestei constitutii.

Expresia compusa "faptul-de-a-fi-în-lume" indica deja prin chiar felul în care a fost construita ca aici este avut în vedere un fenomen unitar. Acest dat primordial trebuie vazut în întregul lui. Faptul ca el nu poate fi desfacut în componente care sa poata fi puse apoi laolalta nu exclude o varietate de momente structurale constitutive ale acestei alcatuiri. Datul fenomenal indicat prin aceasta expresie ofera în fapt o tripla perspectiva. Cu conditia sa pastram nestirbit din capul locului întregul fenomenului, putem desprinde urmatoarele momente:

1. Momentul "în lume"; în ce îl priveste, se impune sarcina de a cerceta structura ontologica a "lumii" si de a determina ideea de mundaneitate ca atare (cf. capitolul III al acestei sectiuni).

2. Fiintarea care este de fiecare data în modul faptului-de-a-fi-în-lume. Prin ea noi cautam ceea ce vrem sa aflam prin întrebarea "cine?". Punerea în lumina fenomenologica ne va face sa determinam cine anume este în modul cotidianitatii medii a Dasein-ului (cf. capitolul IV al acestei sectiuni).

3. Faptul-de-a-salaslui-în (das In-Sein) ca atare; aici trebuie evidentiata în ea însasi constitutia ontologica a lui "în" (cf. capitolul V al acestei sectiuni). De fiecare data cînd evidentiem unul dintre aceste momente constitutive le evidentiem în acelasi timp si pe celelalte, adica: de fiecare data vedem fenomenul în întregul lui. Faptul-de-a-fi-în-lume este desigur o constitutie necesara a priori a Dasein-ului, însa nici pe departe suficienta pentru a determina în chip deplin fiinta lui. Înainte de a începe analiza tematica separata a celor trei fenomene scoase în evidenta, trebuie sa încercam, pentru a ne putea orienta, o caracterizare a ultimului dintre momentele constitutive amintite.

Ce înseamna a-salaslui-în? Adaugam în prima instanta la "a salaslui" pe "în lume" si sîntem astfel înclinati sa întelegem acest fapt-de-a-salaslui-în (In-Sein) ca [54] "fapt-de-a-fi-continut-în." (Sein in). Cu acest termen numim felul de a fi al unei fiintari care este "într-o" alta, precum este apa "în" pahar si haina "în" dulap. Întelegem prin acest "în" relatia de fiinta dintre doua fiintari întinse "în" spatiu cu privire la locul lor în acest spatiu. Apa si paharul, haina si dulapul - amîndoua sînt în acelasi fel "în" spatiu "într-un" anume loc. Aceasta relatie de fiinta poate fi amplificata. De pilda: banca în sala de curs, sala de curs în Universitate, Universitatea în oras si asa mai departe pîna la: banca "în univers". Aceste fiintari, carora li se poate determina astfel faptul-de-a-fi-cuprins-unul-"în"-altul, au toate unul si acelasi fel de a fi, anume al simplei-prezente, proprie lucrurilor ce survin "în interiorul" lumii. Faptul-de-a-fi-simpla-prezenta "într-o" fiintare-simplu-prezenta, faptul-de-a-fi-simpla-prezenta-laolalta cu ceva de acelasi fel de a fi, în sensul unei relatii de loc determinate, sînt caractere ontologice pe care le numim categoriale, în speta unele care apartin fiintarii al carei fel de a fi nu este de ordinul Dasein-ului.

Faptul-de-a-salaslui-în, dimpotriva, are în vedere o constitutie de fiinta a Dasein-ului si este un existential. Însa aceasta nu trebuie sa ne trimita cu gîndul la simpla-prezenta a unui lucru corporal (trupul uman) "într-o" fiintare de tipul simplei-prezente. Faptul-de-a-salaslui-în are în vedere tot atît de putin o "incluziune" spatiala de simple-prezente pe cît de putin semnifica "în", originar vorbind, o relatie spatiala de felul celei amintite1; in ("în") provine din innan-, "a locui", habitare, a-si avea salasul; an înseamna: sînt obisnuit cu, îmi e familiar, am obiceiul sa; an are semnificatia lui colo în sensul de habito si diligo. Aceasta fiintare careia îi apartine In-Sein cu sensul de "salasluire-în" o caracterizam drept fiintarea care sînt de fiecare data eu însumi. Termenul bin ("sînt") e legat de bei ("în-preajma"); atunci ich bin ("eu sînt") înseamna: locuiesc, salasluiesc în-preajma., în-preajma lumii asa cum îmi e ea familiara. Sein ("a fi") ca infinitiv al lui ich bin ("sînt"), înteles deci ca existential, înseamna "a locui în-preajma", "a fi familiar cu". In-Sein, faptul-de-a-salaslui-în, este de aceea expresia existentiala formala a fiintei Dasein-ului, care are constitutia esentiala a faptului-de-a-fi-în-lume.

"Faptul-de-a-fi-în-preajma" lumii, în sensul - care se cere interpretat mai îndeaproape - al contopirii cu lumea, este un existential fundat în faptul-de-a-salaslui-în. Deoarece în aceste analize sîntem preocupati sa vedem o structura originara a fiintei Dasein-ului - o structura potrivit cu al carei continut fenomenal trebuie articulate conceptele de fiinta - si deoarece aceasta structura nu poate fi surprinsa în chip temeinic cu ajutorul categoriilor ontologice mostenite, [55] acest "fapt-de-a-fi-în-preajma" trebuie considerat mai îndeaproape. Vom alege din nou calea delimitarii de o relatie de fiinta esential diferita din punct de vedere ontologic - relatia categoriala, în speta -, pe care noi o exprimam lingvistic cu aceleasi mijloace. Deosebirile ontologice fundamentale pot fi lesne trecute cu vederea; noi trebuie sa ni le reprezentam ca fenomene în chip explicit, chiar cu riscul de a ajunge sa discutam ceea ce e "de la sine înteles". Analitica ontologica se afla totusi într-un stadiu în care, departe de a ne fi "înstapînit" pe aceste de-la-sine-întelesuri, noi nu le-am explicitat decît rareori în sensul lor de fiinta si cu atît mai putin putem spune ca posedam conceptele structurale adecvate într-o configuratie sigura.

"Faptul-de-a-fi în-preajma" lumii, în calitatea lui de existential, nu semnifica niciodata faptul-de-a-fi-simpla-prezenta-laolalta propriu unor lucruri oarecari. Un "alaturi" al fiintarii numite "Dasein" si al alteia numite "lume" nu exista defel. Avem obiceiul uneori sa exprimam acest "laolalta" a doua simple-prezente spunînd, de pilda: "Masa se afla «lînga» usa", "scaunul «atinge» peretele". Într-un sens riguros nu poate fi aici niciodata vorba de o "atingere" si asta nu pentru ca, la o examinare atenta, se constata în cele din urma ca între scaun si perete mai ramîne un spatiu, ci pentru ca scaunul, chiar daca spatiul acela nu ar exista, nu poate în chip fundamental sa atinga peretele. Conditia ca un asemenea lucru sa se întîmple ar fi ca peretele sa poata întîlni scaunul. O fiintare poate sa atinga o fiintare-simplu-prezenta înauntrul unei lumi numai daca ea are din capul locului felul de a fi al salasluirii-în, numai daca o data cu al sau fapt-de-a-fi-aici-ca-loc-de-deschidere* ei îi este deja des-coperit ceva precum lumea, de la care pornind fiintarea sa se poata manifesta în atingere, pentru ca astfel sa poata deveni accesibila în simpla sa prezenta. Doua fiintari care sînt simplu-prezente înauntrul lumii si care pe deasupra sînt în ele însele fara-de-lume nu se pot "atinge" niciodata, niciuna neputînd "sa fie" "în-preajma" celeilalte. Adaosul "si care pe deasupra sînt în ele însele fara-de-lume" nu trebuie sa lipseasca deoarece chiar si o fiintare care nu este fara-de-lume, de pilda Dasein-ul însusi, este simplu-prezent "în" lume, mai precis spus poate fi conceput cu anumita îndreptatire si în anumite limite doar ca simpla-prezenta. Pentru ca lucrul acesta sa se întîmple este necesar sa facem total abstractie de constitutia existentiala a faptului-de-a-salaslui-în, ba chiar sa nu îl vedem. Însa aceasta posibila concepere a "Dasein"-ului ca simpla-prezenta si numai ca simpla-prezenta nu trebuie confundata cu un mod de "simpla-prezenta" care este propriu Dasein-ului. Aceasta simpla-prezenta [proprie Dasein-ului] nu este accesibila atunci cînd se face abstractie de structurile specifice Dasein-ului, ci doar atunci cînd ele sînt întelese de la bun început. Dasein-ul îsi întelege fiinta sa cea mai proprie ca [56] pe o anumita "simpla-prezenta factuala" . si totusi "factualitatea" acelui fapt care este Dasein-ul propriu este din punct de vedere ontologic fundamental diferita de survenirea factuala a unui mineral. Factualitatea proprie faptului Dasein, si care este specifica de fiecare data fiecarui Dasein, o numim facticitatea sa. Structura complicata a acestei determinatii de fiinta nu este sesizabila la rîndul ei ca problema decît în lumina unor constitutii existentiale fundamentale, degajate în prealabil. Conceptul de facticitate include în sine: faptul-de-a-fi-în-lume al unei fiintari "dinauntrul lumii", însa în asa fel încît aceasta fiintare poate sa se înteleaga ca strîns legata în "destinul" sau cu fiinta fiintarii pe care o întîlneste înauntrul propriei sale lumi.

Ceea ce este important în prima instanta este de a sesiza deosebirea de ordin ontologic dintre faptul-de-a-salaslui-în (In-Sein) ca existential si "interioritatea" proprie simplei-prezente care nu e decît categorie. Însa daca noi delimitam astfel faptul-de-a-salaslui-în, asta nu înseamna ca îi contestam Dasein-ului orice forma de "spatialitate". Dimpotriva: Dasein-ul are el însusi un "a-fi-în-spatiu" propriu, dar care la rîndul lui nu e posibil decît pe baza faptului-de-a-fi-în-lume în genere. De aceea faptul-de-a-salaslui-în nu poate, ontologic vorbind, sa fie elucidat printr-o caracterizare ontica, asa încît sa se poata spune: faptul-de-a-salaslui într-o lume este o proprietate spirituala, în vreme ce "spatialitatea" omului este o proprietate a somaticitatii sale, care în acelasi timp este întotdeauna "fundata" de corporalitate. În acest caz recadem pe un conglomerat de simple-prezente, alcatuit dintr-un lucru spiritual astfel constituit si un lucru corporal, fiinta fiintarii compuse astfel ramînînd înca si mai obscura. Abia întelegerea faptului-de-a-fi-în-lume ca structura esentiala a Dasein-ului face cu putinta patrunderea în spatialitatea existentiala a Dasein-ului. Ea ne fereste de a trece cu vederea, respectiv de a anula în prealabil aceasta structura, anulare care nu este motivata ontologic, ci "metafizic", urmîndu-se opinia naiva ca omul este mai întîi un lucru spiritual care, ulterior, este transpus "într-un" spatiu.

O data cu facticitatea care îl caracterizeaza, faptul-de-a-fi-în-lume, propriu Dasein-ului, s-a dispersat deja sau chiar s-a împrastiat în moduri determinate ale faptului-de-a-salaslui-în. Varietatea unor astfel de moduri ale faptului-de-a-salaslui-în poate fi sugerata prin enumerarea urmatoarelor exemple: a avea de-a face cu ceva, a produce ceva, a se ocupa si a se îngriji de ceva, a întrebuinta ceva, a abandona si a face sa se piarda ceva, a întreprinde, a realiza, a cerceta, a interoga, a considera, a discuta, [57] a determina. Aceste moduri ale faptului-de-a-salaslui-în au felul de a fi - care urmeaza sa fie caracterizat - al preocuparii. Omiterea, neglijarea, renuntarea, luarea unui ragaz, sînt si ele moduri ale preocuparii, numai ca moduri deficiente. Ceea ce înseamna ca posibilitatile preocuparii sînt mentinute aici la un nivel minim, al lui "doar atît". Termenul "preocupare" are în prima instanta semnificatia lui prestiintifica si poate sa însemne: a executa ceva, a duce pîna la capat, "a pune un lucru la punct". Cuvîntul mai poate sa însemne: a te preocupa de ceva în sensul de "a-ti procura ceva". Mai utilizam cuvîntul acesta si în expresia caracteristica: "ma preocupa faptul ca treaba asta merge prost". "A te preocupa" înseamna aici ceva de genul "a te teme". Spre deosebire de aceste semnificatii prestiintifice, ontice, cuvîntul "preocupare" este folosit în cercetarea de fata ca termen ontologic (ca existential) prin care desemnam fiinta unui mod posibil al faptului-de-a-fi-în-lume. Termenul acesta, "preocupare" (Besorgen), nu este ales pe motivul ca Dasein-ul este în prima instanta si preponderent economic si "practic", ci deoarece însasi fiinta Dasein-ului urmeaza sa fie facuta vizibila ca grija (Sorge). Cuvîntul "grija" la rîndul lui trebuie înteles ca un concept ontologic care are în vedere o structura (cf. capitolul VI al sectiunii acesteia). Grija nu are nimic de-a face cu "truda", cu "amaraciunea" si cu "grijile vietii" pe care ontic le întîlnesti la orice Dasein. Toate acestea nu sînt posibile ontic - la fel ca si "lipsa de grija" si "seninatatea" - decît pentru ca Dasein-ul, ontologic înteles, este grija. Deoarece Dasein-ului îi apartine în chip esential faptul-de-a-fi-în-lume, fiinta sa raportata la lume este în chip esential preocupare.

Asa dupa cum am spus, faptul-de-a-salaslui-în nu este o "proprietate" pe care Dasein-ul se întîmpla uneori sa o aiba, alteori nu, el putînd fi tot atît de bine cu ea sau fara ea. Omul nu "este", avînd apoi în plus un raport de fiinta cu "lumea", o lume de care el dispune cînd si cînd. Dasein-ul nu este niciodata "în prima instanta" o fiintare, sa spunem, lipsita de salasluirea-în, dar care cînd si cînd are chef sa intre într-o "relatie" cu lumea. A intra într-o astfel de relatie cu lumea este posibil numai deoarece Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-în-lume, este în felul în care este. Aceasta constitutie de fiinta nu ia nastere prin simplul fapt ca în afara fiintarii care are caracteristica Dasein-ului mai este prezenta si o alta fiintare care s-ar întîlni cu ea. Aceasta alta fiintare nu se poate "întîlni cu" Dasein-ul decît în masura în care ea poate sa se arate, pornind de la ea însasi, înauntrul unei lumi.

Expresia atît de folosita astazi "omul îsi are mediul sau" nu spune nimic din punct de vedere ontologic, atîta vreme cît acest "a avea" ramîne nedeterminat. Potrivit posibilitatii sale, "faptul-de-a-avea" este fundat în [58] constitutia existentiala a faptului-de-a-salaslui-în. Deoarece Dasein-ul, prin esenta sa, este o fiintare care salasluieste-în, de aceea el poate sa des-copere în chip expres fiintarea întîlnita în lumea ambianta, sa ajunga astfel sa o stie, sa dispuna de ea, sa aiba o "lume". Cînd spunem ca noi "avem o lume ambinata", din punct de vedere ontic acesta este un mod curent de a vorbi, dar din punct de vedere ontologic el constituie cu adevarat o problema. A o rezolva nu cere nimic altceva decît a determina în prealabil fiinta Dasein-ului în chip satisfacator ontologic. Chiar daca în biologie - mai cu seama de la K. E. von Baer încoace - se face uz de aceasta constitutie de fiinta, aceasta nu înseamna cîtusi de putin ca utilizarea ei filozofica este "biologism". Pentru ca nici biologia, la rîndul ei, ca stiinta pozitiva nu poate niciodata sa gaseasca si sa determine aceasta structura - ea trebuie sa o presupuna si sa faca în chip constant uz de ea. Însa structura însasi la rîndul ei nu poate sa fie explicata filozofic ca apriori al obiectului tematic al biologiei decît daca în prealabil ea este conceputa ca structura a Dasein-ului. Abia atunci cînd pornim de la structura ontologica astfel conceputa poate fi delimitata aprioric, pe cale privativa, constitutia de fiinta a "vietii". Atît ontic cît si ontologic, faptul-de-a-fi-în-lume ca preocupare are preeminenta. Aceasta structura îsi afla interpretarea si fundamentarea ei tocmai în analitica Dasein-ului.

Însa determinarea data pîna acum acestei constitutii de fiinta nu se misca oare exclusiv în enunturi negative? De auzit nu auzim mereu decît ce nu este acest fapt-de-a-salaslui-în, presupus a fi atît de fundamental. Întocmai. Însa aceasta precumpanire a caracterizarii negative nu e defel o întîmplare. Ea face cunoscuta mai degraba specificitatea fenomenului si prin aceasta este pozitiva într-un sens autentic, un sens adecvat fenomenului însusi. Punerea în lumina fenomenologica a faptului-de-a-fi-în-lume are caracterul unei înlaturari a disimularilor si acoperirilor, deoarece acest fenomen, el însusi, este întotdeauna "vazut" într-un fel sau altul în fiecare Dasein. si lucrurile se petrec asa, deoarece el este constitutia fundamentala a Dasein-ului, în masura în care acesta este de fiecare data deja deschis cu fiinta sa pentru întelegerea pe care el o are despre fiinta. Însa cel mai adesea acest fenomen este de la bun început total rastalmacit sau este insuficient interpretat din punct de vedere ontologic. Numai ca acest "vazut într-un fel sau altul si totusi cel mai adesea rastalmacit" se întemeiaza pur si simplu în aceasta constitutie de fiinta a Dasein-ului însusi, potrivit careia Dasein-ul, ontologic vorbind, se întelege pe sine în prima instanta - si implicit faptul-de-a-fi-în-lume care îi este propriu - pornind de la acea fiintare si de la fiinta acelei fiintari care nu este el însusi, dar pe care el o întîlneste "înauntrul" lumii sale.

În Dasein-ul însusi si pentru el, aceasta constitutie de fiinta este dintotdeauna deja cumva cunoscuta. Dar daca acum ea trebuie sa fie cunoscuta în mod explicit, atunci [59] cunoasterea explicita se ia, dînd curs acestei sarcini, tocmai pe sine însasi - în calitate de cunoastere a lumii - drept relatie exemplara a "sufletului" cu lumea. Cunoasterea lumii (noe), în speta desemnarea "lumii" prin cuvînt si discutarea ei (lÒgoj), functioneaza de aceea ca mod primordial al faptului-de-a-fi-în-lume, fara ca acesta sa fie conceput ca atare. Însa deoarece aceasta structura de fiinta ramîne ontologic inaccesibila, în timp ce ontic ea este totusi experimentata ca "relatie" dintre o fiintare (lumea) si alta fiintare (sufletul), si deoarece fiinta este înteleasa în prima instanta luîndu-se ca punct de sprijin ontologic fiintarea ca fiintare intramundana, se încearca sa se înteleaga relatia dintre lume si suflet pe baza chiar a acestor doua fiintari si în sensul în care e conceputa si fiinta lor, în speta ca simpla-prezenta. Faptul-de-a-fi-în-lume, desi experimentat si cunoscut preontologic, devine invizibil atunci cînd urmam calea unei interpretari ontologic neadecvate. Constitutia Dasein-ului este cunoscuta acum - si în speta ca ceva de la sine înteles - doar în matricea pe care i-o da interpretarea neadecvata. În felul acesta ea devine apoi punctul de plecare "evident" pentru problemele teoriei cunoasterii sau ale "metafizicii cunoasterii". Caci ce este mai de la sine înteles decît faptul ca un "subiect" se raporteaza la un "obiect" si invers? Aceasta "relatie subiect-obiect" trebuie sa fie presupusa. Însa ea ramîne o presupozitie absolut fatala - desi, sau poate tocmai de aceea, inatacabila în facticitatea ei - daca necesitatea ei ontologica si, în primul rînd, sensul ei ontologic sînt lasate în umbra.

Cunoasterea lumii este aceea care, cel mai adesea si în chip exclusiv, reprezinta în mod exemplar fenomenul salasluirii-în. si aceasta s-a întîmplat nu numai în teoria cunoasterii; chiar si comportamentul practic este înteles ca unul "ne-teoretic " si "ateoretic". Deoarece prin aceasta preeminenta a cunoasterii întelegerea felului ei de a fi cel mai propriu este deformata, este firesc ca faptul-de-a-fi-în-lume sa fie si mai mult scos în evidenta prin raportare la cunoasterea lumii si sa fie facut el însusi vizibil ca "modalitate" existentiala a faptului-de-a-salaslui-în.