Proiectul existential al unei fiinte autentice intru moarte

Proiectul existential al unei fiinte autentice întru moarte.

În mod factic Dasein-ul se mentine în prima instanta si cel mai adesea într-o fiinta neautentica întru moarte. Cum anume trebuie caracterizata "în chip obiectiv" posibilitatea ontologica a unei fiinte autentice întru moarte daca Dasein-ul, pîna la urma, nu se raporteaza niciodata autentic la sfîrsitul sau sau daca aceasta fiinta autentica trebuie, potrivit sensului ei, sa ramîna ascunsa pentru ceilalti? Nu este oare proiectul posibilitatii existentiale a unei putinte-de-a-fi existentiele atît de problematice o întreprindere fantezista? Ce anume trebuie sa facem pentru ca un asemenea proiect sa fie mai mult decît o simpla constructie fictiva, arbitrara? Ofera Dasein-ul însusi indicatii pentru acest proiect? Pot fi luate de la Dasein-ul însusi temeiuri pentru legitimarea fenomenala a acestui proiect? Sarcina ontologica pe care ne-am fixat-o în acest moment, poate ea oare sa furnizeze, pornind de la analiza de pîna acum a Dasein-ului, prescriptii menite sa aseze pe un drum mai sigur împlinirea acestei sarcini?

Conceptul existential al mortii a fost fixat si, o data cu el, a fost fixat si acel ceva la care o fiinta autentica întru sfîrsit trebuie sa se poata raporta. A fost caracterizata apoi fiinta neautentica întru moarte si astfel am schitat pe o cale negativa cum anume nu poate sa fie fiinta autentica întru moarte. Pe baza acestor indicatii pozitive si prohibitive trebuie acum sa poata fi proiectat edificiul existential al unei fiinte autentice întru moarte.

Dasein-ul este constituit prin starea de deschidere, adica printr-o întelegere situata afectiv. O fiinta autentica întru moarte nu se poate eschiva din fata posibilitatii sale celei mai proprii, desprinse de orice relatie, nici nu o poate acoperi fugind de ea si nici nu o poate reinterpreta pentru a o aduce la nivelul simtului comun al impersonalului "se". De aceea, proiectul existential al unei fiinte autentice întru moarte trebuie sa degajeze momentele unei astfel de fiinte, momente 20320i814u care sînt constitutive pentru ea ca întelegere a mortii în sensul unei fiinte întru acea posibilitate pe care am caracterizat-o, o fiinta care nici nu fuge de ea si nici nu o acopera.

În prima instanta se cuvine sa caracterizam fiinta întru moarte ca fiinta întru o posibilitate, în speta întru o posibilitate privilegiata a Dasein-ului însusi. Fiinta întru o posibilitate, adica întru un lucru posibil poate sa însemne: a fi în afara ta, exercitîndu-te* asupra unui posibil în forma preocuparii pentru actualizarea lui. Noi întîlnim la tot pasul astfel de posibilitati în cîmpul fiintarii-la-îndemîna si a celei simplu-prezente: e vorba de tot ceea ce putem realiza, controla, practica si asa mai departe. Faptul-de-a-fi-în-afara-ta-exercitîndu-te asupra unui posibil în spatiul preocuparii are tendinta de a anihila posibilitatea posibilului tocmai prin punerea lui la dispozitia noastra. Însa actualizarea în spatiul preocuparii a ustensilului la-îndemîna (ca producere a lui, ca punere a lui la dispozitie, ca reajustare a lui etc.) este întotdeauna doar relativa, în masura în care chiar si ceea ce este actualizat (si tocmai el) continua sa aiba caracterul de fiinta al menirii functionale. Chiar si actualizat, el ramîne, ca actual, ceva posibil pentru..., caracterizat printr-un "pentru-a". Analiza de fata nu face decît sa arate cum anume se raporteaza la posibil faptul-de-a-fin-în-afara-ta-exercitîndu-te-asupra-a-ceva prin preocupare: nu prin considerarea tematic-teoretica a posibilului ca posibil si cu atît mai putin potrivit posibilitatii sale ca atare, ci în asa fel încît el, prin privirea-ambientala, îsi întoarce privirea de la posibilul ca atare si priveste catre "pentru-ce"-ul posibil.

În chip evident fiinta întru moarte care face acum obiectul întrebarii noastre nu poate avea caracterul faptului-de-a-fi-în-afara-ta-exercitîndu-te prin preocupare în directia actualizarii mortii. Mai întîi ca moartea ca posibil nu este un posibil de ordinul fiintarii-la-îndemîna sau al fiintarii-simplu-prezente, ci o posibilitate de fiinta a Dasein-ului. Apoi, a te preocupa de actualizarea acestui posibil ar fi totuna cu provocarea decesului. Însa în felul acesta Dasein-ul si-ar sustrage tocmai terenul necesar pentru o fiinta care, existînd, este întru moarte.

Astfel, daca prin fiinta întru moarte nu este avuta în vedere o "actualizare" a acesteia, ea nu înseamna nici a zabovi în-preajma sfîrsitului si în posibilitatea lui. Un asemenea comportament ar fi totuna cu "a te gîndi fara încetare la moarte". O astfel de atitudine înseamna a transforma posibilitatea în obiect de meditatie, a pîndi momentul si felul în care ea ar putea sa se actualizeze. Aceasta meditatie staruitoare asupra mortii nu-i rapeste desigur pe de-a-ntregul caracterul de posibilitate, de vreme ce moartea continua sa fie gîndita ca ceva care vine, numai ca ea îl debiliteaza prin vointa calculatoare de a dispune de moarte. Fiind ceva posibil, moartea trebuie sa-si arate din posibilitatea sa cît mai putin posibil. În fiinta întru moarte, daca rolul ei e de a deschide posibilitatea pe care am caracterizat-o, întelegînd-o ca atare, atunci posibilitatea trebuie înteleasa neatenuat ca posibilitate, ea trebuie cultivata ca posibilitate si, în atitudinea fata de ea, ea trebuie suportata ca posibilitate.

Totusi, Dasein-ul se raporteaza la ceva posibil în posibilitatea sa prin asteptare. Pentru cineva a carui fiinta este încordata catre un posibil, [262] posibilul acesta poate fi întîlnit nestingherit si nestirbit în al sau "survine sau nu survine sau în cele din urma survine". Însa atunci, cu acest fenomen al asteptarii, nu cade oare analiza peste acelasi fel de a ne raporta la posibil care a fost deja caracaterizat ca fapt-de-a-fi-în-afara-ta-exercitîndu-te asupra a ceva prin preocupare? Orice asteptare întelege si îsi "are" posibilul ei, ghidîndu-se dupa, daca si cînd si cum va fi el în chip actual simpla-prezenta. Asteptarea nu este doar în chip ocazional o întoarcere a privirii de la posibil si o orientare a ei catre posibila lui actualizare, ci în chip esential ea este o asteptare a acestei actualizari. Chiar si în asteptare, noi ne desprindem de posibil pentru a pune piciorul în acel real pentru care asteptatul este asteptat. Prin chiar natura asteptarii posibilul este antrenat în real pornind de la real si orientîndu-se catre el.

Însa fiinta întru posibilitate ca fiinta întru moarte trebuie sa se raporteze la moarte în asa fel încît ea sa se dezvaluie ca posibilitate. O astfel de fiinta întru posibilitate o surprindem terminologic ca pre-mergere în posibilitate. Însa acest tip de comportament nu ascunde în sine o apropiere de posibil? Iar cînd ne apropiem de posibil nu apare tocmai actualizarea lui? Sa observam totusi ca aceasta aducere-în-apropiere nu tinde sa faca accesibil, în spatiul preocuparii, ceva actual, ci în aceasta venire-în-apropiere, care se desfasoara în spatiul întelegerii, posibilitatea posibilului nu face decît sa "sporeasca". Apropierea cea mai apropiata a fiintei întru moarte ca posibilitate este cît mai îndepartata posibil fata de ceva actual. Cu cît mai neînvaluit este înteleasa aceasta posibilitate, cu atît mai pur întelegerea patrunde în ea ca posibilitate a imposibilitatii existentei în genere. Moartea ca posibilitate nu-i da Dasein-ului nimic de actualizat si nimic care Dasein-ul, ca actual, ar putea fi el însusi. Ea este posibilitatea imposibilitatii oricarei raportari la..., al oricarui mod de a exista. Prin pre-mergerea în aceasta posibilitate, aceasta posibilitate devine "tot mai mare", adica ea se dezvaluie ca o posibilitate care e straina de orice masura, care nu cunoaste un mai mult sau un mai putin, ci semnifica posibilitatea imposibilitatii nemasurate a existentei. Potrivit esentei sale, aceasta posibilitate nu ne încurajeaza sa asteptam cu încordare ceva anume, sa "dam un chip" realului posibil si, facînd astfel, sa uitam posibilitatea. Fiinta întru moarte ca pre-mergere în posibilitate face posibila, ea abia, aceasta posibilitate si o face libera ca posibilitate.

Fiinta întru moarte este pre-mergerea într-o putinta-de-a-fi a acelei fiintari al carei fel de a fi este pre-mergerea însasi. În dezvaluirea prin pre-mergere a acestei putinte-de-a-fi, Dasein-ul se deschide lui însusi în privinta posibilitatii sale extreme. Însa a se proiecta catre aceasta putinta-de-a-fi cea mai proprie înseamna: a putea sa se înteleaga pe sine însusi în fiinta fiintarii astfel dezvaluite: [263] a exista. Pre-mergerea se vadeste a fi posibilitatea de a întelege putinta extrema de a fi si cea mai proprie, în speta posibilitatea existentei autentice. Constitutia ontologica a acesteia trebuie sa fie facuta vizibila prin evidentierea structurii concrete a pre-mergerii în moarte. Cum se realizeaza delimitarea ca fenomen a acestei structuri? Evident, prin determinarea acelor caractere care trebuie sa apartina deschiderii prin pre-mergere, astfel încît aceasta sa poata deveni o pura întelegere a posibilitatii celei mai proprii, desprinse de orice relatie, a posibilitatii de nedepasit, certe si, ca atare, indeterminate. Trebuie sa observam ca întelegere nu înseamna aici în primul rînd contemplare a unui sens, ci faptul de a se întelege în putinta-de-a-fi care se dezvaluie în proiect.23

Moartea este posibilitatea cea mai proprie a Dasein-ului. Fiind întru aceasta posibilitate, Dasein-ului îi este deschisa putinta sa de a fi cea mai proprie, cea în care Dasein-ul are ca miza propria sa fiinta. În aceasta putinta-de-a-fi poate sa devina manifest pentru Dasein faptul ca, aflîndu-se în aceasta posibilitate privilegiata a lui însusi, el este smuls impersonalului "se". Ceea ce înseamna ca în pre-mergere el poate, de fiecare data deja, sa se smulga din acesta. Însa întelegerea acestei "putinte" dezvaluie, ea mai întîi, pierderea factica în cotidianitatea sinelui-impersonal.

Posibilitatea cea mai proprie este desprinsa de orice relatie. Pre-mergerea îl face pe Dasein sa înteleaga ca acea putinta-de-a-fi în care el se preocupa pur si simplu de fiinta sa cea mai proprie trebuie sa fie asumata de nimeni altul decît decît de Dasein-ul însusi. Moartea nu se limiteaza sa "apartina" în chip indiferent Dasein-ului propriu, ci ea îl revendica pe acesta ca Dasein individual. Caracterul non-relational al mortii, înteles în pre-mergere, individualizeaza Dasein-ul orientîndu-l catre el însusi. Aceasta individualizare este un mod prin care "locul-de-deschidere" este deschis pentru existenta. Ea face manifest ca orice fapt-de-a-fi-în-preajma fiintarilor de care ne preocupam si orice fapt-de-a-fi-laolalta cu ceilalti înceteaza sa functioneze din clipa în care este în joc putinta-de-a-fi cea mai proprie. Dasein-ul poate fi în chip autentic el însusi numai atunci cînd devine apt pentru acest lucru pornind de la el însusi. Faptul ca preocuparea si grija-pentru-celalalt devin nefunctionale nu înseamna totusi defel ca aceste moduri ale Dasein-ului se desprind de autenticul fapt-de-a-fi-sine. Ca structuri esentiale ale constitutiei Dasein-ului ele apartin în chip intim conditiei de posibilitate a existentei în genere. Dasein-ul este autentic el însusi numai în masura în care, ca fapt-de-a-fi-în-preajma de ordinul preocuparii si ca fapt-de-a-fi-îngrijorat-pentru, el se proiecteaza primordial catre putinta sa de a fi cea mai proprie si nu catre posibilitatea sinelui-impersonal. Pre-mergerea în posibilitatea desprinsa de orice relatie constrînge fiintarea care pre-merge în posibilitate sa-si assume, [264] prin ea însasi si pornind de la ea însasi, fiinta sa cea mai proprie.

Posibilitatea cea mai proprie si desprinsa de orice relatie este de nedepasit. Faptul ca este întru aceasta posibilitate îl face pe Dasein sa înteleaga ca el are în fata, ca posibilitate extrema a existentei, iesirea-de-sine-din-existenta. Însa pre-mergerea, spre deosebire de fiinta neautentica întru moarte, nu se eschiveaza în fata caracterului de nedepasit al mortii, ci devine libera pentru a-l accepta. Faptul de a deveni liber, prin pre-mergere, pentru propria moarte, elibereaza de pierderea în acele posibilitati care nu ne dau ghes decît în mod accidental. si devenim liberi în asa fel încît pentru prima oara putem întelege si alege în chip autentic între posibilitatile factice care se afla dincoace de posibilitatea de nedepasit. Pre-mergerea deschide existentei iesirea-de-sine-din-existenta ca posibilitate extrema a existentei si zdrobeste astfel orice încremenire în una sau alta din formele pe care existenta le atinge. Prin pre-mergere Dasein-ul este ferit sa recada înapoia lui însusi sau sa revina dincoace de putinta-de-a-fi pe care el a înteles-o si, astfel, "sa devina prea vîrstnic pentru victoriile sale" (Nietzsche). Liber pentru posibilitatile sale cele mai proprii, care sînt determinate pornind de la sfîrsit si întelese astfel ca finite, Dasein-ul înlatura primejdia de a nu-si da seama - ca urmare a propriei sale întelegeri finite a existentei - ca el este depasit de posibilitatile de existenta ale celorlalti sau, interpretînd gresit aceste posibilitati, sa le rabata asupra propriilor sale posibilitati, cu gîndul de a se desprinde de existenta sa factica cea mai proprie. Însa moartea, ca posibilitate desprinsa de orice relatie si de nedepasit, nu individualizeaza decît pentru a face ca Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-laolalta, sa ajunga sa înteleaga putinta-de-a-fi a celorlalti. Deoarece pre-mergerea în posibilitatea de nedepasit deschide totodata toate posibilitatile care se afla dincoace de aceasta posibilitate, ea implica posibilitatea unei anticipari existentiele a întregului Dasein, adica posibilitatea Dasein-ului de a exista ca putinta-de-a-fi întreaga.

Posibilitatea cea mai proprie, desprinsa de orice relatie si de nedepasit este certa. Modul în care avem certitudinea ei se determina pornind de la adevarul (adica de la starea de deschidere) care îi corespunde. Însa posibilitatea certa a mortii nu deschide Dasein-ul ca posibilitate decît în masura în care el, pre-mergînd catre posibilitatea aceasta, face posibila pentru sine aceasta posibilitate ca putinta-de-a-fi cea mai proprie. Starea de deschidere a posibilitatii îsi are temeiul în faptul ca pre-mergerea face toate acestea cu putinta. Mentinerea în acest adevar, adica faptul-de-a-avea-certitudinea a ceea ce a fost deschis, este tocmai lucrul pe care îl revendica pre-mergerea. Certitudinea mortii nu poate fi rezultatul unui calcul obtinut prin constatarea cazurilor de moarte întîlnite. Ea nu se mentine defel într-un adevar propriu fiintarii-simplu-prezente, al acelei fiintari care, în ce priveste starea sa de des-coperire, este întîlnita în forma sa cea mai pura printr-un mod de a o întîlni care se multumeste sa vizeze fiintarea în ea însasi. [265] Dasein-ul trebuie sa se fi pierdut mai întîi în circumstante factuale - si aceasta poate fi, la limita, una dintre sarcinile si posibilitatile proprii grijii -, pentru ca sa poata obtine apoi pura obiectivitate, în speta indiferenta caracteristica evidentei apodictice. Daca faptul-de-a-avea-certitudine în privinta mortii nu are acest caracter, atunci acest lucru nu înseamna ca el are un grad inferior fata de evidenta apodictica, ci pur si simplu ca el nu apartine defel ordinii ierarhice a evidentelor privitoare la fiintarea-simplu-prezenta.

Faptul de a considera moartea ca adevarata - moartea nu este de fiecare data decît proprie - se arata a fi de un alt tip, unul mai originar decît orice certitudine referitoare la o fiintare întîlnita intramundan sau una referitoare la obiecte formale; caci certitudinea priveste acum faptul-de-a-fi-în-lume. Ca atare, considerarea mortii ca adevarata nu pretinde doar un anumit tip de comportament al Dasein-ului, ci îl revendica pe Dasein în deplina autenticitate a existentei sale.24 Abia prin pre-mergere Dasein-ul se poate asigura de fiinta sa cea mai proprie în integralitatea ei de nedepasit. De aceea caracterul de evidenta care apartine datului nemijlocit al trairilor, al eului si al constiintei trebuie sa ramîna dincoace de certitudinea pe care o implica pre-mergerea. si aceasta nu pentru ca modul lor de a sesiza nu ar fi riguros, ci pentru ca ele nu pot din principiu sa considere drept adevarat (adica deschis) ceea ce ele vor în fond "sa detina" ca adevarat: anume Dasein-ul care sînt eu însumi si care, ca putinta-de-a-fi, eu nu pot sa fiu în chip autentic decît prin pre-mergere.

Posibilitatea cea mai proprie, desprinsa de orice relatie, de nedepasit si certa este, în privinta certitudinii ei, indeterminata. Dar cum anume deschide pre-mergerea acest caracter al posibilitatii privilegiate a Dasein-ului? În ce fel anume întelegerea care pre-merge se proiecteaza catre o putinta certa de a fi care este permanent posibila, si anume în asa fel încît acel "cînd", în care devine posibila pura si simpla imposibilitate a existentei, ramîne constant indeterminat? Prin pre-mergerea întru moartea indeterminata si certa, Dasein-ul se deschide catre o amenintare constanta, una care izvoraste din însusi locul lui de deschidere. Fiinta întru sfîrsit trebuie sa se mentina în aceasta amenintare si ea nu poate cîtusi de putin sa o ascunda privirii, cu atît mai mult cu cît, dimpotriva, ea trebuie sa cultive caracterul indeterminat al certitudinii. Cum este existential posibila deschiderea genuina a acestei amenintari constante? Orice întelegere presupune o situare afectiva. Dispozitia aduce Dasein-ul în fata starii de aruncare proprie faptului "ca-el-este-aici"25. Însa situarea afectiva care este capabila sa mentina deschisa amenintarea constanta si absoluta de sine însusi care se ridica din fiinta individualizata cea mai proprie a Dasein-ului este [266] angoasa. Prin ea ajunge Dasein-ul sa se gaseasca în fata nimicului ce însoteste imposibilitatea posibila a existentei sale. Angoasa se angoaseaza pentru putinta-de-a-fi a fiintarii astfel determinate si deschide astfel posibilitatea extrema. Pre-mergerea individualizeaza pur si simplu Dasein-ul si, prin aceasta individualizare de sine însusi, ea îl face sa capete certitudinea integralitatii putintei sale de a fi. si asa se face ca angoasa, ca situare afectiva fundamentala, apartine acestei întelegeri de sine a Dasein-ului ce-si are temeiul în Dasein-ul însusi. Fiinta întru moarte este în chip esential angoasa. Atestarea fara tagada, fie ea "doar" indirecta, pentru acest lucru, este data de fiinta întru moarte, atunci cînd ea preschimba angoasa în frica lasa si, prin depasirea acestei frici, face cunoscuta lasitatea noastra în fata angoasei.

Caracterizarea fiintei autentice întru moarte, ca fiinta proiectata existential, poate fi rezumata dupa cum urmeaza: pre-mergerea dezvaluie Dasein-ului pierderea sa în sinele-impersonal si îl aduce în fata posibilitatii de a fi el însusi - si aceasta fara a astepta mai întîi sprijinul care vine îndeobste ca grija-pentru-celalalt de ordinul preocuparii - însa un a fi el însusi în acea libertate pasionata, desprinsa de iluziile impersonalului "se", o libertate factica, certa în privinta ei însasi si cuprinsa de angoasa, libertatea întru moarte.

Toate relatiile care apartin fiintei întru moarte si care trimit la continutul deplin al posibilitatii extreme a Dasein-ului, îsi afla convergenta în faptul ca ele dezvaluie, desfasoara si mentin pre-mergerea constituita prin ele ca posibilizare a acestei posibilitati. Definirea pre-mergerii cu ajutorul proiectului existential a facut vizibila posibilitatea ontologica a unei fiinte existentiel-autentice întru moarte. Însa o data cu aceasta îsi face aparitia posibilitatea unei autentice putinte-de-a-fi-întreg a Dasein-ului - dar numai ca o posibilitate ontologica. Desigur, în proiectul nostru existential de pre-mergere ne-am mentinut în limitele structurilor Dasein-ului obtinute anterior si am lasat, asa zicînd, Dasein-ul sa se proiecteze el însusi catre aceste posibilitati, fara sa-i punem în fata un ideal de existenta cu un anumit "continut" si fara sa i-l impunem "din exterior". si totusi, aceasta fiinta existential "posibila" întru moarte ramîne, din punct de vedere existentiel, o pretentie fantezista. Faptul ca o autentica putinta-de-a-fi-întreg a Dasein-ului este ontologic posibila nu înseamna nimic atîta timp cît o putinta ontica de a fi - si care ar corespunde celei ontologice - nu a fost dovedita în Dasein-ul însusi. Oare Dasein-ul se arunca de fiecare data în chip factic într-o astfel de fiinta întru moarte? Cere el oare, fie si numai în virtutea fiintei sale celei mai proprii, o putinta-de-a-fi autentica, care sa fie determinata prin pre-mergere?

Înainte de a raspunde la aceste întrebari, e cazul sa investigam în ce masura în genere si în ce fel anume Dasein-ul face dovada, pornind de la putinta sa de a fi cea mai proprie, a unei posibile autenticitati a existentei sale, si aceasta nu numai facînd-o cunoscuta ca existentiel posibila, ci tocmai cerînd-o el însusi.

Întrebarea privitoare la un autentic fapt-de-a-fi-întreg al Dasein-ului si a constitutiei sale existentiale continua sa ramîna fara acoperire. Ea nu va putea fi pusa pe o baza fenomenala verificata decît daca îsi va afla corespondentul într-o autenticitate posibila a fiintei Dasein-ului, atestata de Dasein-ul însusi. Daca vom reusi sa aducem fenomenologic la lumina o asemenea atestare si totodata ceea ce ea atesta, atunci se va pune din nou problema de a sti daca pre-mergerea întru moarte, care nu a fost pîna acum proiectata decît în posibilitatea ei ontologica, se afla într-o conexiune esentiala cu putinta-de-a-fi autentica care a fost atestata.