Putinta existentiela autentica a Dasein-ului de a fi intreg, inteleasa ca hotarire anticipatoare

Putinta existentiela autentica a Dasein-ului de a fi întreg, înteleasa ca hotarîre anticipatoare

Daca starea de hotarîre a fost "gîndita pîna la capat" într-un mod care sa corespunda cu tendinta cea mai proprie a fiintei sale, în ce masura ne va conduce ea catre fiinta autentica întru moarte? Cum trebuie conceputa legatura dintre vointa-de-a-avea-constiinta si putinta au 747s189h tentica de a fi întreg a Dasein-ului, proiectata existential? Rezulta prin combinarea lor un fenomen nou? Sau vom ramîne astfel la starea de hotarîre care a fost atestata în posibilitatea sa existentiela, în asa fel încît ea sa poata cunoaste, prin fiinta întru moarte, o modalizare existentiela? Dar ce înseamna, existential vorbind, "a gîndi pîna la capat" fenomenul starii de hotarîre?

Starea de hotarîre a fost caracterizata ca proiectare de sine realizata în deplina discretie si dispusa sa înfrunte angoasa, ca proiectare de sine catre faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu. Acest fapt-de-a-fi-vinovat apartine fiintei Dasein-ului si el înseamna: a-fi-temei nimicnic al unei nimicnicitati. Acel "a fi vinovat" care apartine fiintei Dasein-ului nu cunoaste nici crestere, nici diminuare. El este anterior oricarei cuantificari, daca aceasta are în genere vreun sens. Dasein-ul este prin esenta lui vinovat, ceea ce înseamna ca nu este cînd si cînd vinovat, pentru ca apoi sa fie din nou nevinovat. Vointa-de-a-avea-constiinta se hotaraste pentru acest fapt-de-a-fi-vinovat. Ţine de sensul însusi al starii de hotarîre ca ea sa se proiecteze catre acest fapt-de-a-fi-vinovat cu care Dasein-ul se confunda atîta vreme cît el este. Preluarea existentiela, prin starea de hotarîre, a acestei "vini" va fi împlinita asadar în chip autentic doar atunci cînd starea de hotarîre, prin felul ei de a deschide Dasein-ul, devine într-atît de transparenta încît întelege faptul-de-a-fi-vinovat ca permanent. Însa aceasta întelegere devine posibila numai prin faptul ca Dasein-ul deschide putinta-de-a-fi "pîna la capatul ei". Pentru Dasein, faptul-de-a-fi-la-sfîrsit înseamna totusi, existential vorbind, a fi întru sfîrsit. Starea de hotarîre devine cu adevarat ceea ce ea poate fi numai ca fiinta aflata, prin întelegere, întru sfîrsit, în speta numai ca pre-mergere în moarte. Starea de hotarîre nu "întretine" cu pre-mergerea o simpla legatura exterioara, ca si cum pre-mergerea ar fi ceva diferit de ea. Ea adaposteste în sine fiinta autentica întru moarte, ca modalitate existentiela posibila a propriei sale autenticitati. Aceasta "legatura" trebuie clarificata din punct de vedere fenomenal.

Starea de hotarîre înseamna: a te lasa chemat înainte catre faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu. Faptul-de-a-fi-vinovat apartine fiintei Dasein-ului însusi, pe care am determinat-o primordial ca putinta-de-a-fi. Cînd spunem ca fiinta Dasein-ului "este" permanent vinovata, [306] aceasta nu poate înseamna decît ca el se mentine de fiecare data în aceasta fiinta, existînd fie autentic, fie neautentic. Faptul-de-a-fi-vinovat nu este doar o proprietate constanta a unei fiintari-simplu-prezente permanente, ci el este posibilitatea existentiela de a fi vinovat în chip autentic sau neautentic. Acest "vinovat" este de fiecare data numai si numai prin putinta factica de a fi dintr-un moment sau altul. De aceea, faptul-de-a-fi-vinovat, întrucît apartine fiintei Dasein-ului, trebuie conceput ca putinta-de-a-fi-vinovat. Starea de hotarîre se proiecteaza catre aceasta putinta-de-a-fi, ceea ce înseamna ca se întelege prin ea. Aceasta întelegere se mentine, asadar, într-o posibilitate originara a Dasein-ului. si ea se mentine în chip autentic în aceasta posibilitate atunci cînd starea de hotarîre este în chip originar ceea ce ea tinde sa fie. Însa fiinta originara a Dasein-ului întru putinta sa de a fi ni s-a dezvaluit ca fiinta întru moarte, adica întru acea posibilitate privilegiata a Dasein-ului pe care am caracterizat-o deja. Pre-mergerea deschide aceasta posibilitate ca posibilitate. De aceea, abia cînd pre-merge, starea de hotarîre devine o fiinta originara întru putinta-de-a-fi cea mai proprie a Dasein-ului Pe acel "a putea" al putintei-de-a-fi-vinovat ea îl întelege abia atunci cînd se "califica" pe sine ca fiinta întru moarte.

Aflat în starea de hotarîre, Dasein-ul preia în chip autentic în existenta sa faptul ca el este temeiul nimicnic al nimicnicitatii sale. Moartea o concepem existential ca fiind posibilitatea - pe care am caracterizat-o deja - a imposibilitatii existentei, în speta ca pura nimicnicitate a Dasein-ului. Moartea nu este pentru Dasein ceva separate care vine sa i se adauge la "sfîrsit", ci Dasein-ul este, ca grija, temeiul aruncat (adica nimicnic) al mortii sale. Nimicnicitatea care domina în chip originar si strabate de la un cap la altul fiinta Dasein-ului i se dezvaluie lui însusi în fiinta autentica întru moarte. Numai pornind de la temeiul fiintei Dasein-ului în întregul ei pre-mergerea ajunge sa faca manifest faptul-de-a-fi-vinovat. Grija adaposteste în sine, în chip la fel de originar, moartea si vina. Numai în starea de hotarîre anticipatoare ajunge sa fie înteleasa - în chip autentic si în totalitate, adica în chip originar - putinta-de-a-fi-vinovat.

Întelegerea chemarii constiintei dezvaluie starea de pierdere în impersonalul "se". Starea de hotarîre readuce Dasein-ul catre putinta sa cea mai proprie de a fi sine. Putinta proprie de a fi devine autentica si pe deplin transparenta în fiinta întru moarte, care întelege moartea ca fiind posibilitatea cea mai proprie

Chemarea constiintei, prin interpelarea pe care ea o face, lasa în urma tot ceea ce, în "lume", pentru Dasein-ul, trece drept prestigiu si putere. Netinînd seama de nimic, ea individualizeaza Dasein-ul în putinta sa de a fi vinovat, cerîndu-i sa fie în chip autentic tocmai aceasta putinta. Totala precizie cu care Dasein-ul se individualizeaza în chip esential catre putinta-de-a-fi cea mai proprie deschide pre-mergerea întru moarte ca pre-mergere catre acea posibilitate care e desprinsa de orice relatie. Starea de hotarîre anticipatoare devine pe de-a-ntregul constienta de putinta-de-fi-vinovat, ca o putinta desprinsa de orice relatie si care este cea mai proprie.

Vointa-de-a-avea-constiinta înseamna disponibilitatea de a fi interpelat catre faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu, ca unul ce a determinat de fiecare data Dasein-ul factic înaintea oricarei vinovatii factice si, deopotriva, dupa anularea ei. Acest prealabil si permanent fapt-de-a-fi-vinovat se arata neacoperit în caracterul sau prealabil abia atunci cînd acesta este inclus în posibilitatea care pentru Dasein este pur si simplu de nedepasit. Cînd starea de hotarîre, în pre-mergerea sa, a preluat posibilitatea mortii în putinta sa de a fi, atunci existenta autentica a Dasein-ului nu mai poate fi depasita de nimic.

Fenomenul starii de hotarîre ne-a condus în fata adevarului originar al existentei. Aflat în starea de hotarîre, Dasein-ul se dezvaluie lui însusi în putinta sa factica de a fi dintr-un moment sau altul în asa fel încît el însusi este aceasta dezvaluire si faptul-de-a-fi-dezvaluit. Adevarului îi apartine si îi corespunde de fiecare data o considerare-a-ceva-ca-adevarat. Aproprierea explicita a ceea ce a fost deschis sau des-coperit este faptul-de-a-avea-certitudine. Adevarul originar al existentei reclama un fapt-de-a-avea-certitudine la fel de originar precum mentinerea-de-sine în cuprinsul a ceea ce starea de hotarîre deschide si face accesibil. El îsi da situatia factica de fiecare data si se aduce pe sine în ea. Situatia nu se lasa luata în calcul dinainte si nu e data precum o fiintare-simplu-prezenta care asteapta sa fie sesizata. Ea nu poate fi deschisa decît printr-o hotarîre de sine libera, care initial este indeterminata, dar care apoi poate fi oricînd determinata. Ce semnificatie are atunci certitudinea care este proprie acestei stari de hotarîre? Ea trebuie sa se mentina în sfera a ceea ce a fost hotarît prin hotarîre. Însa aceasta înseamna tocmai ca ea nu poate încremeni într-o situatie, ci trebuie sa înteleaga ca hotarîrea, potrivit sensului ei propriu în care ea se deschide, trebuie mentinuta libera si deschisa pentru posibilitatea factica de fiecare data. [308] Certitudinea care e proprie hotarîrii înseamna: a te mentine liber pentru o posibila revenire asupra hotarîrii, necesara factic într-un moment sau altul. O asemenea considerare-a-ceva-ca-adevarat, pe care o implica orice stare de hotarîre (ca adevar al existentei) nu ne face totusi nici o clipa sa recadem în starea de nehotarîre. Dimpotriva: aceasta considerare-a-ceva-ca-adevarat - în calitatea ei de fapt-de-a-te-mentine-liber în sfera hotarîrii si totodata liber pentru revenirea asupra hotarîrii - este starea de hotarîre autentica întru reiterarea de sine*. Prin aceasta însa, tocmai pierderea în starea de nehotarîre este îngropata existentiel. Considerarea-a-ceva-ca-adevarat pe care o implica orice stare de hotarîre tinde, potrivit sensului sau, sa se mentina permanent libera, adica libera pentru întreaga putinta-de-a-fi a Dasein-ului. Aceasta certitudine permanenta îi este garantata starii de hotarîre numai în masura în care ea se raporteaza la acea posibilitate în privinta careia poate avea pur si simplu o certitudine. Prin moartea sa, Dasein-ul trebuie sa "revina" pur si simplu asupra lui însusi. Starea de hotarîre îsi dobîndeste certitudinea autentica si deplina avînd permanent certitudinea mortii, adica pre-mergînd

Însa Dasein-ul este, deopotriva de originar, în neadevar. Starea de hotarîre anticipatoare îi da Dasein-ului totodata certitudinea originara a starii sale de închidere. Pre-mergînd si aflîndu-se în starea de hotarîre, Dasein-ul se mentine deschis pentru permanenta pierdere în starea de nehotarîre a impersonalului "se", pierdere care e posibila tocmai în virtutea fiintei care îi este lui proprie. Starea de nehotarîre, ca posibilitate permanenta a Dasein-ului, este si ea tot atît de certa. Starea de hotarîre ce îsi este transparenta siesi întelege ca indeterminarea putintei-de-a-fi se determina de fiecare data doar printr-o hotarîre luata într-o situatie sau alta. Ea stie foarte bine ca indeterminarea guverneaza fiintarea care este în modul existentei. Însa faptul de a sti acest lucru, daca vrem sa corespunda starii de hotarîre autentice, trebuie sa ia nastere el însusi dintr-o deschidere autentica. Indeterminarea putintei proprii de a fi, chiar daca aceasta putinta a devenit de fiecare data certa printr-o anumita hotarîre, se face manifesta însa pentru prima oara pe de-a-ntregul în fiinta întru moarte. Pre-mergerea aduce Dasein-ul în fata unei posibilitati care ramîne permanent certa si totusi în orice clipa indeterminata cu privire la momentul în care ea se va transforma într-o imposibilitate. Ea face manifest faptul ca aceasta fiintare este aruncata în indeterminarea "situatiei sale limita", prin raport cu care Dasein-ul aflat în starea de hotarîre îsi obtine putinta sa autentica de a fi întreg. Indeterminarea mortii se deschide si devine accesibila în chip originar prin angoasa. Însa aceasta angoasa originara aspira catre starea de hotarîre si o cere cu toata taria. Ea înlatura tot ceea ce vine sa acopere faptul ca Dasein-ul este lasat în seama lui însusi. Nimicul în fata caruia ne aduce angoasa dezvaluie acea nimicnicitate ce determina Dasein-ul în temeiul sau, temei care este el însusi stare de aruncare în moarte.

Analiza a dezvaluit rînd pe rînd acele momente ale modalizarii spre care tinde, pornind de la ea însasi, starea de hotarîre. Aceste momente iau nastere din fiinta autentica întru moarte, în masura în care moartea e înteleasa ca posibilitatea cea mai proprie, desprinsa de orice relatie si de nedepasit, posibilitatea certa si totusi indeterminata. Starea de hotarîre este în chip autentic si în întregime ceea ce ea poate fi doar în masura în care ea este stare de hotarîre anticipatoare

Pe de alta parte însa, abia o data cu interpretarea "legaturii" dintre starea de hotarîre si pre-mergere am ajuns sa întelegem pe deplin din punct de vedere existential pre-mergerea însasi. Pîna acum, pre-mergerea nu putea fi socotita decît un proiect ontologic. Dar s-a putut vedea acum ca pre-mergerea nu este o posibilitate inventata si impusa de noi Dasein-ului, ci este acel mod al unei putinte-de-a-fi existentiele atestate în Dasein la care Dasein-ul se încumeta atunci cînd se afla în starea de hotarîre si cînd se întelege pe sine în chip autentic. Pre-mergerea nu "este" un soi de comportament lipsit de orice repere, ci trebuie conceputa ca fiind posibilitatea autenticitatii acelei stari de hotarîre care e atestata la nivel existentiel, o posibilitate ce se afla ascunsa într-o asemenea stare de hotarîre si care astfel e atestata o data cu ea. A te "gîndi la moarte" în chip autentic - aceasta este vointa-de-a-avea-constiinta care a ajuns sa-si fie transparenta siesi la nivel existentiel.

Daca starea de hotarîre, atunci cînd este autentica, tinde sa fie în acel mod pe care îl defineste pre-mergerea, si daca pre-mergerea constituie putinta autentica de a fi întreg a Dasein-ului, atunci o data cu atestarea în plan existentiel a starii de hotarîre este atestata si o putinta autentica de a fi întreg a Dasein-ului. Întrebarea privitoare la putinta-de-a-fi-întreg este una factic-existentiela. Ea îsi primeste raspunsul de la Dasein, în masura în care acesta se afla în starea de hotarîre. Întrebarea privitoare la putinta-de-a-fi întreg a Dasein-ului si-a pierdut acum cu totul caracterul indicat initial3, cel de întrebare exclusiv teoretica, tinînd de metoda analiticii Dasein-ului si nascuta din efortul de a avea întregul Dasein sub forma unui "dat" complet. Întrebarea privitoare la integralitatea Dasein-ului - discutata la început doar din perspectiva metodei ontologiei - îsi avea legitimitatea sa, însa numai deoarece aceasta legitimitate îsi are temeiul în cele din urma într-o posibilitate ontica a Dasein-ului.

Prin elucidarea "legaturii" dintre pre-mergere si starea de hotarîre - în sensul modalizarii posibile a celei dintîi prin cealalta - am ajuns sa evidentiem, în calitatea ei de fenomen, o putinta autentica de a fi întreg a Dasein-ului. Daca o data cu acest fenomen ajungem la un mod de a fi al Dasein-ului prin care el se aduce catre sine si în fata lui însusi, atunci acest fenomen trebuie sa ramîna, atît ontic cît si ontologic, de neînteles pentru explicitarea cotidiana a Dasein-ului si pentru simtul comun de la nivelul impersonalului "se". Ar însemna sa întelegem gresit lucrurile [310] daca dam la o parte aceasta posibilitate existentiela pe motivul ca ar fi "nedemonstrata" sau daca am vrea sa o "demonstram" în maniera teoretica. Cu toate acestea, fenomenul trebuie ferit de unele rastalmaciri grosolane.

Starea de hotarîre anticipatoare nu este o cale de scapare inventata pentru a "depasi" moartea, ci este acea întelegere care urmeaza chemarii constiintei si care îi ofera mortii posibilitatea sa se înstapîneasca asupra existentei si sa suprime tot ceea ce e acoperire superficiala de sine. Vointa-de-a-avea-constiinta, determinata ca fiinta întru moarte, nu înseamna nici ea recluziune si fuga de lume, ci ea ne aduce, dezbarati de orice iluzie, în starea de hotarîre a "actiunii". Tot asa, starea de hotarîre anticipatoare nu are ca origine pretentia "idealista" de a trece în graba peste existenta si peste posibilitatile sale, ci ia nastere dintr-o întelegere lucida a posibilitatilor factice fundamentale ale Dasein-ului. O data cu angoasa lucida ce ne aduce în fata putintei-de-a-fi a individualizarii îsi face aparitia si bucuria de a avea aceasta posibilitate. Prin ea, Dasein-ul se elibereaza de toate "fleacurile" cu care el se amuza în mod obisnuit si pe care curiozitatea e mereu preocupata sa le procure din rezervorul de întîmplari al lumii. Totusi, analiza acestor dispozitii afective fundamentale iese în afara limitelor interpretarii de fata, al carei scop e ontologia fundamentala.

Dar la baza interpretarii ontologice a existentei Dasein-ului, asa cum a fost ea realizata aici, nu sta oare o anumita conceptie ontica despre existenta autentica, un ideal factic al Dasein-ului? Ei bine, chiar asa si stau lucrurile. Acest fapt nu numai ca nu trebuie negat si recunoscut doar atunci cînd sîntem constrînsi sa o facem, ci trebuie conceput în necesitatea sa pozitiva, pornind de la obiectul ce serveste ca tema cercetarii. Filozofia nu-si va tagadui nicicînd propriile "presupozitii ", însa nici nu va avea dreptul sa le accepte ca atare. Ea sesizeaza presupozitiile si, o data cu ele, dezvolta în chip mai radical si acel ceva pentru care ele stau ca presupozitii. Consideratiile metodologice care se cer facute în acest moment au tocmai aceasta functie.