Rezultatul analizei fundamentale pregatitoare a Dasein-ului si sarcina unei interpretari existentiale originare a acestei fiintari
Ce anume s-a cîstigat în urma analizei pregatitoare a Dasein-ului si ce se cauta acum? De gasit am gasit constitutia fundamentala a fiintarii luate ca tema, asadar am gasit faptul-de-a-fi-în-lume, ale carui structuri esentiale îsi au centrul în starea de deschidere. Integralitatea acestui întreg structural s-a dezvaluit ca grija. În grija este cuprinsa fiinta Dasein-ului. Analiza acestei fiinte si-a luat ca fir calauzitor ceea ce a fost determinat anticipativ ca fiinta a Dasein-ului, - adica existenta1. Formal vorbind, acest termen indica faptul ca Dasein-ul este ca putinta-de-a-fi de ordinul întelegerii si ca, în fiinta lui, el are ca miza însasi aceasta fiinta. De fiecare data, eu însumi sînt fiintarea care este de un asemenea fel. Punerea în lumina si elaborarea fenomenului grijii ne-a dat posibilitatea sa surprindem constitutia concreta a existentei, adica legatura acesteia cu fenomenele deopotriva de originare ale facticitatii si caderii Dasein-ului.
De cautat avem sa cautam raspunsul pentru întrebarea privitoare la sensul fiintei în gen 20320h717u ere si, înainte de orice, posibilitatea de a elabora în chip radical aceasta întrebare fundamentala a oricarei ontologii. Însa scoaterea la iveala a orizontului în care ceva precum fiinta în genere devine în prima instanta inteligibil este totuna cu a elucida posibilitatea întelegerii fiintei în gen 20320h717u ere, ca întelegere ce apartine ea însasi constitutiei fiintarii pe care o numim Dasein2. Totusi, întelegerea fiintei nu poate fi elucidata în chip radical ca moment esential al fiintei Dasein-ului decît daca fiintarea de a carei fiinta ea tine este în ea însasi interpretata originar în privinta fiintei sale.
Ne este oare permis sa socotim caracterizarea ontologica a Dasein-ului ca grija drept o interpretare originara a acestei fiintari? Potrivit carui criteriu analitica existentiala a Dasein-ul trebuie sa fie evaluata în originaritatea sau în ne-originaritatea sa? Dar ce vrem sa spunem în general cînd vorbim de caracterul originar al unei interpretari ontologice?
O cercetare ontologica este un mod posibil al explicitarii, care a fost caracterizat ca elaborare [232] si apropriere a unei întelegeri.3 Orice explicitare are o detinere-prealabila, o privire-prealabila si o concepere-prealabila. Daca ea, ca interpretare, devine sarcina explicita a unei cercetari, atunci întregul acestor "presupozitii" pe care îl numim situatie hermeneutica are nevoie de a fi în prealabil lamurit si asigurat pornindu-se de la o experienta fundamentala a "obiectului" ce urmeaza sa fie deschis si în cadrul acestei experiente. Interpretarea ontologica, ce trebuie sa scoata în evidenta fiintarea pe linia constitutiei de fiinta care îi este ei proprie, este chemata sa aduca fiintarea tematica, cu ajutorul unei prime caracterizari fenomenale, în detinerea-prealabila cu care trebuie sa se puna de acord toti pasii ulteriori ai analizei. Însa în acelasi timp acesti pasi au nevoie sa fie calauziti de o privire-prealabila posibila asupra felului de a fi al fiintarii aflate în discutie. Detinerea-prealabila si privirea-prealabila prefigureaza apoi în acelasi timp aparatul conceptual (conceperea-prealabila), la nivelul caruia toate structurile trebuie sa fie degajate.
Însa o interpretare ontologica originara nu cere doar o situatie hermeneutica asigurata în conformitate cu fenomenul, ci ea trebuie sa se asigure în chip explicit ca întregul fiintarii luate ca tema a fost adus la nivelul detinerii-prealabile. La fel, o prima prefigurare, fie ea si fenomenal fondata, a fiintei acestei fiintari nu este de ajuns. Daca e nevoie de o privire-prealabila asupra fiintei, ea trebuie mai degraba sa aiba loc avîndu-se în vedere unitatea momentelor structurale pe care ea le poate avea. Abia apoi poate fi pusa cu deplina siguranta fenomenala - si poate capata un raspuns - întrebarea privitoare la sensul unitatii pe care îl pune în joc integralitatea fiintei fiintarii în întregul ei.
Putem oare afirma ca analiza existentiala a Dasein-ului realizata pîna acum s-a nascut dintr-o astfel de situatie hermeneutica încît datorita ei a fost garantat caracterul originar pe care ontologia fundamentala o reclama? Putem oare ca de la rezultatul dobîndit - fiinta Dasein-ului este grija - sa facem pasul catre întrebarea privitoare la unitatea originara a acestui întreg structural?
Ce putem spune despre privirea-prealabila care a calauzit pîna în clipa de fata demersul ontologic? Am determinat ideea de existenta ca putinta-de-a-fi apta de întelegere, a carei miza este însasi fiinta sa. Însa în masura în care este de fiecare data a mea, putinta-de-a-fi este libera pentru autenticitate sau neautenticitate sau pentru acel mod în care cele doua nu pot fi diferentiate.4 Luîndu-si ca punct de plecare cotidianitatea medie, interpretarea de pîna acum s-a marginit la analiza faptului-de-a-exista nediferentiat sau neautentic. Ce-i drept, urmînd aceasta cale, a fost cu putinta (ba chiar necesar) sa ajungem deja la o determinare concreta [233] a existentialitatii existentei. Totusi, caracterizarea ontologica a constitutiei existentei a ramas marcata de un neajuns esential. Existenta înseamna putinta-de-a-fi - dar deopotriva una autentica. Atîta vreme cît structura existentiala a putintei-de-a-fi autentice nu este preluata în ideea de existenta, privirii-prealabile care calauzeste o interpretare existentiala îi lipseste caracterul originar.
si cum stau lucrurile în privinta detinerii-prealabile pe care o pune în joc situatia hermeneutica de pîna acum? Cînd si cum s-a asigurat analiza existentiala de faptul ca, o data ce cotidianitatea a fost luata drept punct de plecare, ea a constrîns întregul Dasein - fiintarea aceasta de la "începutul" si pîna la "sfîrsitul" ei - sa intre în cîmpul privirii fenomenologice care ne-a dat tema? Desigur s-a afirmat ca grija este integralitatea întregului structural al constitutiei Dasein-ului5.
Însa nu rezida deja în chiar punctul de pornire al interpretarii renuntarea la posibilitatea de a aduce Dasein-ul ca întreg în cîmpul privirii? Totusi, cotidianitatea este tocmai fiinta "între" nastere si moarte. si daca existenta determina fiinta Dasein-ului iar esenta existentei este constituita în buna masura de putinta-de-a-fi, atunci Dasein-ul, atîta vreme cît exista, trebuie de fiecare data, ca o atare putinta, sa nu fie înca ceva. Fiintarea a carei esenta este constituita de existenta se opune în chip esential unei posibile sesizari a sa ca fiintare în întregul ei. Nu numai ca situatia hermeneutica nu s-a asigurat pîna acum de "detinerea" fiintarii în întregul ei, dar ramîne chiar sub semnul întrebarii daca o asemenea detinere poate fi în genere obtinuta si daca nu cumva o interpretare ontologica originara a Dasein-ului este condamnata la esec, ea împotmolindu-se în felul de a fi al însasi fiintarii pe care am luat-o ca tema.
Un lucru a devenit cît se poate de clar: analiza existentiala de pîna acum nu poate sa aiba pretentia ca este originara. În detinerea-prealabila pe care ea o pune în joc nu se gasea niciodata mai mult decît fiinta neautentica a Dasein-ului si si aceasta doar ca neîntreaga. Daca interpretarea fiintei Dasein-ului trebuie sa devina originara pentru a servi ca fundament al elaborarii întrebarii de baza a ontologiei, atunci ea trebuie sa fi adus mai întîi la lumina în chip existential fiinta Dasein-ului în autenticitatea si integralitatea lor posibile.
În felul acesta apare sarcina de a pune Dasein-ul ca întreg în detinerea-prealabila. Ceea ce înseamna, totusi, ca mai înainte de orice trebuie sa desfasuram întrebarea privitoare la putinta-de-a-fi-întreg a acestei fiintari. În Dasein, atîta vreme cît el este, se afla de fiecare data un rest, ceva care el poate fi si va fi. Însa acestui "rest" [234] îi apartine "sfîrsitul" însusi. "Sfîrsitul" faptului-de-a-fi-în-lume este moartea. Acest sfîrsit - care apartine putintei-de-a-fi, adica existentei - delimiteaza si determina integralitatea de fiecare data posibila a Dasein-ului. Însa faptul-de-a-fi-la-sfîrsit al Dasein-ului atunci cînd survine moartea si, astfel, faptul-de-a-fi-întreg al acestei fiintari, nu va putea fi adus în discutie ca fenomen, atunci cînd vom vorbi despre un posibil fapt-de-a-fi-întreg, decît daca a fost obtinut un concept ontologic suficient, adica existential, al mortii. Însa la nivelul Dasein-ului moartea este numai printr-o fiinta întru moarte existentiela. Structura existentiala a acestei fiinte se vadeste a fi constitutia ontologica a putintei-de-a-fi-întreg a Dasein-ului. Astfel, Dasein-ul în întregul lui, ca Dasein care exista, poate fi adus în detinerea-prealabila existentiala. Însa poate de asemenea Dasein-ul sa existe autentic ca întreg? Cum trebuie în genere determinata autenticitatea existentei daca nu în raport cu un fapt-de-a-exista autentic? De unde luam criteriul pentru aceasta? În chip evident Dasein-ul însusi e cel care, în fiinta lui, ne da din capul locului posibilitatea si modalitatea existentei sale autentice, daca e adevarat ca ea nici nu-i poate fi ontic impusa, nici nu poate fi ontologic inventata. Însa o putinta-de-a-fi autentica este atestata de catre constiinta. Întocmai ca si moartea, constiinta, ca fenomen al Dasein-ului, cere o interpretare existentiala genuina. Aceasta interpretare duce la întelegerea faptului ca o putinta-de-a-fi autentica a Dasein-ului rezida în vointa-de-a-avea-constiinta. Însa aceasta posibilitate existentiela tinde, prin sensul ei de fiinta, catre a fi determinata existentiel de fiinta întru moarte.
O data cu punerea în lumina a unei autentice putinte-de-a-fi-întreg a Dasein-ului, analitica existentiala se asigura în privinta constitutiei pe care o are fiinta originara a Dasein-ului, în vreme ce autentica putinta-de-a-fi-întreg devine totodata vizibila ca mod al grijii. Astfel este deopotriva asigurat solul fenomenal suficient pentru o interpretare originara a sensului fiintei Dasein-ului.
Însa temeiul ontologic originar al existentialitatii Dasein-ului este temporalitatea. Doar pornind de la ea integralitatea structural articulata a fiintei Dasein-ului ca grija devine, acum abia, inteligibila existential. Numai ca interpretarea sensului fiintei Dasein-ului nu se poate opri la acest punct al demonstratiei. Analiza existential-temporala a acestei fiintari are nevoie de o confirmare concreta. Structurile ontologice ale Dasein-ului dobîndite anterior trebuie scoase în evidenta retroactiv cu privire la sensul lor temporal. Cotidianitatea se dezvaluie ca mod al temporalitatii. Însa prin aceasta reluare a analizei fundamentale pregatitoare a Dasein-ului, fenomenul temporalitatii însesi devine la rîndul lui mai transparent. Apoi, pornind de la temporalitate, [235] devine inteligibil de ce Dasein-ul, în temeiul fiintei sale, este si poate fi istoric si de ce ca istoric poate dezvolta ceea ce numim istoriografie.
Daca temporalitatea e cea care constituie sensul originar al fiintei Dasein-ului si daca aceasta fiintare, în fiinta sa, are ca miza însasi aceasta fiinta, atunci trebuie ca grija sa foloseasca "timpul" si astfel sa ia în calcul "timpul". Temporalitatea Dasein-ului dezvolta o "calculare a timpului". "Timpul" experimentat prin aceasta calculare ne este, fenomenal vorbind, cel mai familiar aspect al temporalitatii. Din el ia nastere întelegerea cotidian-obisnuita a timpului. si aceasta întelegere ia forma conceptului traditional al timpului.
Punerea în lumina a originii "timpului", cel "în care" este întîlnita fiintarea intramundana, adica a timpului ca intratemporalitate, face manifesta o posibilitate esentiala a temporalizarii temporalitatii. În felul acesta sîntem pregatiti sa întelegem un mod de temporalizare si mai originar înca al temporalitatii. Tocmai în el îsi are temeiul întelegerea fiintei, care este constitutiva pentru fiinta Dasein-ului. Proiectul unui sens al fiintei în gen 20320h717u ere poate sa se împlineasca în orizontul timpului.
Cercetarea cuprinsa în prezenta sectiune va parcurge de aceea urmatoarele etape: posibilul fapt-de-a-fi-întreg al Dasein-ului si fiinta întru moarte (capitolul I); atestarea la nivelul Dasein-ului a unei putinte-de-a-fi autentice si hotarîrea (capitolul II); putinta autentica de a fi întreg a Dasein-ului si temporalitatea ca sens ontologic al grijii (capitolul III); temporalitate si cotidianitate (capitolul IV); temporalitatea si istoricitate (capitolul V); temporalitatea si intratemporalitatea ca origine a conceptului obisnuit de timp (capitolul VI).6
Cf. § 9, p, [41] si urm.
Cf. § 6, p. [19] si urm.; § 21, p. [95] si urm.; § 43, p. [201].
Cf. § 32, p. [148] si urm.
Cf. § 9, p. [41] si urm.
Cf. § 41, p. [191] si urm.
În secolul al XIX-lea, S. Kierkegaard este cel care a surprins în chip explicit problema existentei ca problema existentiela, aprofundînd-o într-un chip aparte. Însa problematica existentiala i-a ramas atît de straina încît, din punct de vedere ontologic, el ramîne dominat cu totul de Hegel si de filozofia antica asa cum a fost ea înteleasa de Hegel. Drept care este mai mult de învatat, filozofic vorbind, din scrierile sale "edificatoare" decît din cele teoretice - exceptînd tratatul despre conceptul de angoasa.
|