SOCRATE, MAIEUTUL
Maieutica, arta de a face sa se nasca idei în mintea oamenilor, Socrate (469-399 î.C.) o atribuie mostenirii mamei sale, care era moasa. El se plimba pe strazile si prin pietele Atenei, întâlneste oameni simpli sau notabilitati si sta pur si simplu de vorba cu ei, intra în vorba cu cunoscuti si necunoscuti. Spune despre sine, modest si ironic în acelasi timp, "stiu ca nu stiu nimic" si le cere celor cunoscatori, oameni politici, oameni virtuosi, artisti sau oameni de gust, "spune-mi, prea bunule, ce este politica ?", sau ce este binele moral, sau frumosul, sau arta etc.. În dialogurile care se încheaga astfel, cel declarat nestiutor se vadeste o minte ascutita, care nu admit 12512t192m e vorbaria goala, emfaza, lipsa de logica sau lipsa de profunzime. Atunci când i se însira exemple concrete si multiple în loc de definitii unice si unitare, el pretinde astfel de definitii; atunci când i se ofera definitii neclare, confuze, el invoca exemplele care le contrazic. Socrate duce pâna la consecinte contradictorii definitiile gresite, sau pretinde o generalitate mai mare, pentru exemplele bune, dar înca partiale, neconceptuale. Pe scurt, în dialogurile sale el face totul pentru a elibera mintea celor de fata de piedicile gândirii logice, de prestigiul sensibilului si de iluziile de tot felul. O face cu binevoitoare ironie, dar acesta arma a dialogurilor socratice nu este lipsita de ascutime si taisul ei poate cu usurinta rani mai ales susceptibilitatea notabilitatilor si dorinta de autoritate - si intelectuala, nu numai politica - a aristocratilor conducatori. Pentru ca este o oroare nu numai pentru filosofi sa cazi în contradictie cu tine, sa sustii pareri care se bat cap în cap.
Cu astfel de convorbiri Socrate va fi dezvoltat probabil la multi dintre cei mari si, poate, si dintre cei marunti, ranchiuna. Totusi, procesul ce i s-a înscenat va fi avut mai multe cauze si motivele lui vor fi fost cel putin pe atât politice, cât filosofice. Acuzatiile ce i s-au adus sunt: impietate fata de zeii cetatii (adica ateism), cultul unor divinitati straine si coruperea tineretului. Socrate a fost ironic si la proces: întrebat asupra pedepsei, el a sugerat ca, pentru binele facut cetatii ar merita sa fie întretinut pe cheltuiala publica. Atunci tribunalul a votat înca o data, condamnându-l la moarte. Condamnarea îl obliga pe Socrate sa bea otrava (cucuta). Era tocmai perioada unei procesiuni la Delphi, la sanctuarul lui Apolo si sentinta nu putea fi executata decât dupa întoarcerea triremei sacre la Atena. Cum între discipolii sai se aflau multi fii de aristocrati, acestia i-au pregatit evadarea cumparând paznicul. Socrate a refuzat sa evadeze de teama de a nu crea un precedent care sa serveasca la încalcarea legii si a murit înconjurat de discipoli si sustinând cu ei o ultima convorbire, referitoare la nemurirea sufletului.
Destinul lui Socrate este similar pâna la paralelism cu destinul celuilalt mare învatator al Occidentului de care îl desparte ce desparte filosofia greaca de crestinism. si, pentru ca în ochii Occidentului, Socrate este - în bine sau, cum cred Nietzsche si Heidegger, în rau - chiar filosofia, tot astfel cum celalalt învatator este chiar crestinismul, caruia i-a dat numele, comparatia dintre ei este comparatia dintre filosofie si religie. Atât Socrate, cât si Isus sunt învatatori orali si marturia scrisa despre învatatura lor a venit mai târziu, la câteva decenii dupa moartea lor, din partea unor discipoli apropiati - Platon si Xenofon, în primul caz, Evanghelistii, în al doilea. Amândoi au fost condamnati la moarte din motive amestecate, atât filosofice sau religioase, cât si politice si, în sensul ei ultim, condamnarea a sunat foarte asemanator. Amândoi s-ar fi putut sustrage acestei condamnari nedrepte, dar, din motive diferite, si-au asumat destinul. Ceea ce îi desparte este, poate, ceea ce desparte chiar filosofia occidentala de religia crestina: ironia. Ironia socratica, eironeia, este foarte bine tradusa de întrebarea "cam cum vine asta ?", pe care Marele gânditor o pune interlocutorilor care au luat-o razna din punctul de vedere al principiilor si legilor logicii. Simetric, celalat Mare învatator confrunta lumea cu vâltorile ei în numele iubirii. Dincolo de aceasta diferenta care le mentine la distanta, cele doua destine sunt tulburator de paralele si occidentul n-a sfârsit înca sa le cântareasca.
Ca filosof, Socrate a fost situat în mod traditional printre sofisti. Si nici nu este un loc nepotrivit acesta, alaturi de un Gorgias sau Protagoras, care a afirmat ca omul este masura tuturor lucrurilor. Intr-adevar, ca si sofistii, Socrate apartine noii filosofii care revine la om, refuzând cunoasterea Cosmosului, unde Heraclit si Parmenide s-au situat pe pozitii atât de contrare si atât de bine aparate logic. De altfel, aceasta cunoastere a naturii este inutila omului, care nu poate schimba ordinea lumii si nici nu poate cunoaste, în viata lui limitata, secretele ascunse noua de zei.
Dar, dincolo de aceste asemanari de orientare filosofica generala, Socrate este mult diferit de sofisti. Îndeosebi de marea majoritate a sofistilor care contesta posibilitatea oricarei cunoasteri a naturii si nu se concentreaza asupra omului decât pentru a pune în evidenta regulile unei abilitati practice, retete utile pentru a reusi în viata si în societate. Întelepciunea nu este pentru ei decât o chestiune de metoda care sa-ti îngaduie sa sustii orice fel de opinie convenabila reusitei tale si sa te conduci pe tine sau pe altii. Pentru Socrate, concentrarea cunoasterii asupra omului are un sens precis. Daca omul doreste cu adevarat sa cunoasca ceva trebuie sa înceapa cu el, pentru ca aceasta cunoastere este mai sigura, ofera un grad mai mare de certitudine decât cunoasterea naturii, care este ceva mai îndepartat. Socrate îsi face a sa deviza pe care Cei sapte întelepti au pus sa fie înscrisa pe frontonul Templului din Delphi: "Cunoaste-te pe tine însuti". Socrate o foloseste pentru a orienta cunoasterea spre om, spre ceea ce este el, spre a-l scuti de tentative ce i-ar contraria sau depasi limitele naturii sale.
Tot contrar sofistilor, pentru Socrate cunoasterea are semnificatie certa. El a creat teoria conceptului sau a ideii generale care a strabatut istoria filosofiei occidentale pâna la noi. Omul comun crede ca simturile sunt cele care cunosc, ca obiectul despre care noi ne emitem judecati__ sau ne elaboram teoriile este obiectul vizibil. Spre exemplu, pisica despre care vorbesc zoologii nu este pisica pe care o avem sub ochii nostri. Ea nu este nici mai mare, nici mai mica, nici cu o pata neagra ca un papion etc.. De fapt, este un obiect al intelectului, un obiect ideal, construit de ratiune si posedând calitatile esentiale comune tuturor pisicilor percepute. Aceasta "pisica inteligibila", diferita de "pisicile sensibile" este ideea sau conceptul de pisica si numai astfel de obiecte pot fi obiectele stiintei noastre.
Dar pentru a vedea idei, lucruri ale spiritului, spune Socrate, trebuie sa ai ochi ai mintii, tot astfel cum pentru a vedea lucrurile sensibile avem ochi din carne, ochi sensibili. Acest ochi al sufletului, care vede altfel decât vad ochii corpului, este ratiunea. Calitatea ratiunii este de a fi aceeasi la toti oamenii. Ea este cea care ne permite sa facem demonstratii sau rationamente pe care altii, chiar daca le sunt ostili, trebuie sa le recunoasca ca adevarate. Ratiunea realizeaza acordul spiritelor, în timp ce simturile si interesele personale divizeaza, despart oamenii. Ea este în noi facultatea divina pe care trebuie sa o consultam ca un oracol si atunci când cautam adevarul, si atunci când cautam binele.
Aceasta voce interioara, acest daimon, care îi spunea lui Socrate ce sa faca si ce sa nu faca si care a furnizat neîntelegerii contemporanilor sai ideea unui zeu strain este vocea constiintei morale, vocea subiectivitatii, care se face auzita pentru prima data în istoria Occidentului. Pâna atunci, nu existau decât norme religioase, reguli ale obisnuitei sau ordine ale conducatorilor. De data aceasta omul este invitat sa se conduca singur, sa faca numai ceea ce ratiunea comanda sau aproba. Binele cel mare pe care îl cauta morala socratica este fericirea. Dar nu fericirea vulgara, întemeiata pe bunuri exterioare, bogatie, putere, onoruri. Toate acestea nu pot fi bune, pentru ca adesea aduc nefericirea. Fericirea rezida aici într-o bucurie interioara, în forta si armonia sufletului. Binele este o stare de sanatate a sufletului, care se obtine prin practica virtutii.
La rândul ei, virtutea este stiinta. Cu aceasta idee ne aflam în centrul filosofiei socratice care, la o prima vedere poate parea obscur. Atunci când socoteste singura cunoastere posibila, cunoasterea omului, nu a naturii, cunoasterea de sine, Socrate vizeaza moralitatea, virtutea. Stiinta, în acest caz cunoasterea clara a binelui si raului, a justului si injustului este conditia necesara si suficienta a virtutii. Necesara, întrucât cel care nu cunoaste binele face mereu greseli în conduita. Suficienta - si acest aspect este caracteristic moralei lui Socrate -, întrucât ajunge sa cunosti binele pentru a-l si face. Sau, cum sustine Socrate, nimeni nu face raul cunoscându-l, raul este produsul exclusiv al ignorantei. În centrul acestei filosofii si morale rationaliste se afla doua virtuti profunde, care, odata cu ansamblul, scapa cunoasterii omului modern si, îndeosebi, a omului de azi. Prima dintre ele este stapânirea de sine, posesia deplina a tuturor mijloacelor de a examina conduita de urmat. A doua, este acea virtute a ratiunii pe care Socrate o numeste justete. Propriu ratiunii, peste tot unde se exercita, este de a ne face sa depasim punctul nostru de vedere, pentru a ne putea situa pe punctul de vedere al altuia. Aceeasi atitudine în conduita morala se numeste justete: a te privi din punctul de vedere al altuia si de a actiona în conformitate cu aceasta perspectiva.
Filosofia lui Socrate, chiar daca istoric situata la începuturi, este un rationalism împlinit, desavârsit. Aceasta este forta ei, care deschide calea filosofiei grecesti ce urmeaza pâna întratât încât Platon si Aristotel se vor numi "marii socratici" iar celelate curente ale ei "micii socratici". Într-adevar, toata filosofia greaca post-socratica pare sa se hraneasca din marile lui idei: linia gnoseologica, din concept si metoda socratica, cea morala, din conceptul de bine si din constiinta morala, iar cei doi mari filosofi, din ambele. Filosofia occidentala moderna însa, îndeosebi Nietzsche si Heidegger, n-au examinat fara insatisfactie si critica rationalismul socratic. Ceea ce s-a pierdut din vedere atunci este aspectul religios al acestei filosofii, pentru care ratiunea nu era procesul intelectual operational al psihologiei moderne, ci o putere interioara prin care omul participa la puterea divina.
|
