Schita structurii existential-ontologice a
mortii
Consideratiile pe care le-am facut cu privire
la rest, sfîrsit si integralitate au facut sa apara
necesitatea de a interpreta fenomenul mortii ca
fapt-de-a-fi-întru-sfîrsit pornind de la constitutia
fundamentala a Dasein-ului.
Numai în felul acesta poate sa se vada în ce masura este
posibil în Dasein-ul însusi,
potrivit structurii sale de fiinta, un fapt-de-a-fi-întreg co 141r175b nstituit
prin faptul-de-a-fi-întru-sfîrsit. Am vazut ca grija este constitutia
fundamentala a Dasein-ului.
Semnificatia ontologica a acestui cuvînt a fost exprimata în
urmatoarea "definitie":
faptul-de-a-fi-înaintea-lui-însusi-fiind-deja-în(lume) ca
fapt-de-a-fi-în-preajma fiintarii întîlnite (în interiorul lumii) . Sînt exprimate astfel caracteristicile fundamentale ale
fiintei Dasein-ului: [250] existenta - în
"înaintea-lui-însusi"; facticitatea - în "faptul-de-a-fi-deja-în...";
caderea - în "faptul-de-a-fi-în-preajma...". Daca e adevarat
ca moartea apartine într-un sens privilegiat fiintei Dasein-ului, atunci ea (în
speta faptul-de-a-fi-întru-sfîrsit) trebuie sa poata
determinata pornind de la aceste caracteristici.
E cazul mai întîi sa lamurim, deocamdata
sub forma de schita, cum anume existenta, facticitatea
si caderea se dezvaluie în fenomenul mortii.
Interpretarea "înca-nu"-ului în sensul unui rest -
si o data cu aceasta a "înca-nu"-ului extrem, adica a
sfîrsitului Dasein-ului - a fost respinsa ca
inadecvata, deoarece ea implica o întelegere ontologic
nepotrivita a Dasein-ului în
sensul de simpla-prezenta. Faptul-de-a-fi-la-sfîrsit
înseamna, existential vorbind, fapt-de-a-fi-întru-sfîrsit.
"Înca-nu"-ul extrem are caracterul a ceva la care Dasein-ul se raporteaza.
Sfîrsitul sta în fata Dasein-ului.
Moartea nu este ceva-simplu-prezent care înca nu e aici, nu este un ultim
rest redus la minimum, ci este mai degraba ceva ce sta în fata
noastra, o iminenta
Totusi, multe sînt lucrurile care pot sta în
fata Dasein-ului ca
fapt-de-a-fi-în-lume. Caracterul acesta de iminenta nu apartine
exclusiv mortii. Dimpotriva: aceasta interpretare a mortii
ne-ar putea chiar face sa credem ca moartea ar trebui
înteleasa în sensul acelor evenimente iminente care pot fi întîlnite
în interiorul lumii. Pot fi iminente, de pilda, o furtuna, reamenajarea
unei case, sosirea unui prieten, orice fiintare-simplu-prezenta, una
la-îndemîna sau una care este laolalta-cu-noi. Numai ca moartea
care ne sta în fata nu are o fiinta de acest fel.
Însa pentru Dasein
o calatorie de pilda sau o disputa cu un altul, o
renuntare la ceva ce Dasein-ul
însusi poate fi pot fi lucruri iminente: posibilitati de a fi
care îsi au temeiul în faptul-de-a-fi-laolalta cu ceilalti.
Moartea este o posibilitate de fiinta pe care Dasein-ul însusi are de fiecare
data sa si-o asume. Cu moartea, Dasein-ul sta în fata lui însusi în putinta lui
de a fi cea mai proprie. În
aceasta posibilitate, Dasein-ul
este preocupat pur si simplu de al sau fapt-de-a-fi-în-lume. Moartea
sa este posibilitatea de-a-nu-mai-putea-fi-Dasein.
Cînd Dasein-ul sta în fata
lui însusi luînd chipul acestei posibilitati, el este în întregime trimis la putinta sa
de a fi cea mai proprie. Stînd astfel în fata lui însusi, toate
relatiile sale cu orice alt Dasein
sînt desfacute. Aceasta posibilitate de a fi care este cea mai
proprie si care e desprinsa de orice relatie cu un alt Dasein este în acelasi timp
posibilitatea extrema. Ca putinta-de-a-fi, Dasein-ul nu poate sa depaseasca posibilitatea
mortii. Moartea este pur si simplu posibilitatea unei
imposibilitati a Dasein-ului.
Astfel, moartea se dezvaluie ca
fiind posibilitatea cea mai proprie, desprinsa de orice relatie si
de nedepasit. Ca atare, ea este o iminenta privilegiata. [251] Posibilitatea ei existentiala se întemeiaza pe
faptul ca Dasein-ul îsi
este în chip esential deschis lui însusi, deschis în ipostaza de
"înaintea-lui-însusi". Acest moment din structura grijii se
concretizeaza în chipul cel mai originar în faptul-de-a-fi-întru-moarte.
Din punct de vedere fenomenal, faptul-de-a-fi-întru-sfîrsit devine mai
clar daca e înteles ca fapt-de-a-fi întru posibilitatea
privilegiata a Dasein-ului pe
care am caracterizat-o.
Însa Dasein-ul
nu îsi procura posibilitatea cea mai proprie, desprinsa de orice
relatie si de nedepasit abia într-un tîrziu si cu un
prilej anume în cursul fiintei sale. Ci, daca Dasein-ul exista, el este atunci deja aruncat în aceasta posibilitate. În prima
instanta si cel mai adesea, Dasein-ul
nu are nici o cunostinta explicita (si cu atît mai
putin una teoretica) despre faptul ca el este remis mortii si
ca moartea apartine astfel faptului-de-a-fi-în-lume. Aruncarea în
moarte i se dezvaluie într-un chip mai originar si mai
patrunzator în situarea afectiva pe care am numit-o
angoasa.
Angoasa în fata mortii este angoasa "în fata"
putintei-de-a-fi celei mai proprii, desprinse de orice relatie
si de nedepasit. Acel ceva în fata caruia survine
aceasta angoasa este însusi faptul-de-a-fi-în-lume. Acel ceva
pentru care survine aceasta angoasa este pur si simplu
putinta-de-a-fi a Dasein-ului.
Angoasa în fata mortii nu trebuie confundata cu frica în
fata decesului. Ea nu este o dispozitie "de slabiciune" pe care
individul o resimte în chip arbitrar si întîmplator, ci, ca situare
afectiva fundamentala a Dasein-ului,
ea este acea stare de deschidere care reveleaza faptul ca Dasein-ul exista ca
fiinta aruncata întru
sfîrsitul sau. Astfel, conceptul existential al
faptului-de-a-muri se lamureste ca un fapt-de-a-fi care, supus fiind
starii de aruncare, se afla întru putinta-de-a-fi cea mai
proprie, desprinsa de orice relatie si de nedepasit.
Putem face astfel o delimitare mai precisa a faptului-de-a-muri de simpla
disparitie, apoi de simpla pieire si, în sfîrsit, de
experienta "trairii" decesului.
Faptul-de-a-fi-întru-sfîrsit nu ia nastere
printr-o atitudine care se manifesta cînd si cînd, ci el
apartine în chip esential starii de aruncare a Dasein-ului, aceasta stare
dezvaluindu-se în situarea afectiva (în dispozitie) într-un fel
sau altul. "Cunoasterea" - sau "necunoasterea" - factica care
domneste de fiecare data în Dasein
cînd e vorba de fiinta lui cea mai proprie întru sfîrsit nu este
decît expresia posibilitatii existentiele de a se mentine
în diferite moduri în aceasta fiinta. În fapt sînt multi
cei care în prima instanta si cel mai adesea nu stiu
nimic de moarte; numai ca acest lucru nu trebuie sa treaca drept
argument pentru faptul ca fiinta întru moarte nu ar apartine Dasein-ului "în chip general". Acest
lucru dovedeste doar ca Dasein-ul,
în prima instanta si cel mai adesea, îsi acopera,
fugind din fata ei, fiinta lui cea mai proprie întru moarte. Dasein-ul moare factic atîta vreme cît
el exista, însa în prima instanta si cel mai
adesea el moare în modul caderii.
[252] Caci faptul-de-a-exista
factic nu este doar în general si în chip indiferent o
putinta-de-a-fi-în-lume aruncata, ci el este întotdeauna deja
contopit cu "lumea" preocuparii sale. În acest fapt-de-a-fi-în-preajma. de
ordinul caderii se anunta fuga din spatiul
stranietatii, ceea ce acum înseamna fuga din fata
fiintei lui celei mai proprii întru moarte. Existenta,
facticitate, cadere caracterizeaza faptul-de-a-fi-întru-sfîrsit
si sînt de aceea constitutive pentru conceptul existential al
mortii. În ce priveste
posibilitatea sa ontologica, faptul-de-a-muri
îsi are temeiul în grija.
Însa daca faptul-de-a-fi-întru-moarte
apartine în chip originar si esential fiintei Dasein-ului, atunci el trebuie
deopotriva - chiar daca atunci el este în prima
instanta unul neautentic - sa poata fi pus în lumina
în cotidianitate. si daca faptul-de-a-fi-întru-sfîrsit ar trebui
sa ofere posibilitatea existentiala pentru un existentiel
fapt-de-a-fi-întreg al Dasein-ului,
atunci ar rezulta de aici confirmarea fenomenala a urmatoarei teze:
grija este termenul ontologic pentru integralitatea întregului structural al Dasein-ului. Totusi o schita a conexiunii dintre
faptul-de-a-fi-întru-moarte si grija nu este suficienta pentru a
justifica pe deplin la nivelul fenomenelor aceasta propozitie.
Trebuie sa putem vedea aceasta conexiune în primul rînd în felul
nemijlocit de a se concretiza al Dasein-ului, adica în
cotidianitatea sa.
