Situarea afectiva fundamentala a angoasei ca o stare de deschidere privilegiata a Dasein-ului

Situarea afectiva fundamentala a angoasei ca o stare de deschidere privilegiata a Dasein-ului

Una dintre posibilitatile de fiinta ale Dasein-ului urmeaza sa ne ofere acum o "deslusire" ontica cu privire la el însusi ca fiintare. Aceasta deslusire nu este posibila decît gratie starii de deschidere care apartine Dasein-ului si care îsi are temeiul în situarea afectiva si în întelegere. În ce masura este angoasa o situare afectiva privilegiata? Cum anume Dasein-ul, sub stapînirea angoasei, este adus, prin propria sa fiinta, în fata lui însusi, în asa fel încît, fenomenologic vorbid, fiinta 12312n1316m rea deschisa prin angoasa sa poata fi determinata ca atare în fiinta sa, sau ca macar aceasta determinare sa poata fi pregatita în chip adecvat?

De vreme ce intentia noastra este de a patrunde pîna la fiinta integralitatii întregului structural al Dasein-ului, sa luam ca punct de plecare analizele concrete ale caderii pe care tocmai le-am realizat. Contopirea Dasein-ului cu impersonalul "se" si cu "lumea" de care el se preocupa face manifest ceva de genul unei fugi a Dasein-ului din fata lui însusi ca putinta autentica de a fi sine. Însa acest fenomen al fugii Dasein-ului din fata lui însusi si a autenticitatii sale pare totusi ca nu poate sluji cîtusi de putin ca sol fenomenal pentru cercetarea care urmeaza. Caci în aceasta fuga tocmai ca Dasein-ul nu se aduce pe sine în fata lui însusi. Potrivit tendintei care este prin excelenta proprie caderii, deturnarea care survine îndeparteaza de Dasein. Numai ca în cazul unor fenomene de acest fel cercetarea trebuie sa se fereasca sa confunde caracterizarea ontic-existentiela cu interpretarea ontologic-existentiala sau sa treaca cu vederea fundamentele fenomenale pozitive oferite de catre o astfel de caracterizare pentru interpretarea amintita.

Din punct de vedere existentiel, în cadere, autenticitatea faptului-de-a-fi-sine este închisa si reprimata, însa aceasta închidere este doar privatiunea unei stari de deschidere care se manifesta fenomenal în faptul ca fuga Dasein-ului este fuga din fata lui însusi. Fugind din fata a ceva, Dasein-ul tocmai ca este "pe urmele" sale. Numai în masura în care, ontologic vorbind, Dasein-ul este adus în chip esential în fata lui însusi prin starea de deschidere care îi apartine în genere, numai în aceasta masura el poate sa fuga din fata lui însusi. Desigur, [185] prin aceasta deturnare care însoteste caderea, lucrul din fata caruia Dasein-ul fuge nu este sesizat; si cu atît mai mult el nu este experimentat printr-o confruntare directa. În schimb, prin deturnarea de la el, el nu este mai putin "prezent" si mai putin deschis. Deturnarea existentiel-ontica, pe temeiul caracterului ei de deschidere, ne da fenomenal posibilitatea de a surprinde existential-ontologic lucrul din fata caruia Dasein-ul fuge. În interiorul acestei ontice "îndepartari de" pe care o implica deturnarea, lucrul din fata caruia Dasein-ul fuge poate sa fie înteles si adus la concept printr-o confruntare directa care îl interpreteaza fenomenologic.

Orientîndu-ne astfel analiza catre fenomenul caderii, nu sîntem de la bun început condamnati sa pierdem orice perspectiva de a experimenta ontologic ceva cu privire la Dasein-ul care este deschis prin acest fenomen. Dimpotriva, tocmai aici interpretarea risca cel mai putin de a se livra unei surprinderi de sine artificiale a Dasein-ului. Ea nu face pîna la urma decît sa ofere o explicare a ceea ce Dasein-ul deschide în chip ontic el însusi. Posibilitatea de a patrunde pîna la fiinta Dasein-ului - printr-o interpretare care s-o însoteasca si sa o urmareasca la nivelul unei întelegeri si a unei situari afective - este cu atît mai mare cu cît mai originar este fenomenul care functioneaza metodologic ca situare afectiva care deschide. Faptul ca angoasa e cea care realizeaza un asemenea lucru este în prima instanta doar o afirmatie.

Acum, daca e sa analizam angoasa, nu putem spune ca sîntem complet nepregatiti. Ce-i drept nu e tocmai limpede cum se raporteaza ea ontologic la frica. Neîndoielnic, exista între acestea doua o înrudire fenomenologica. Dovada faptul ca ambele fenomene, cel mai adesea, nu se disting unul de altul, de vreme ce numim angoasa ceea ce este frica si frica ceea ce are caracter de angoasa. Sa încercam acum sa patrundem pas cu pas pîna la fenomenul angoasei.

Caderea Dasein-ului sub dominatia impersonalului "se" si a "lumii" de care el se preocupa am numit-o "fuga" din fata lui însusi. Însa nu orice retragere din fata ., nu orice deturnare de la . este în chip necesar fuga. Retragerea, pricinuita de frica, din fata a ceea ce frica deschide, din fata lucrului ce ameninta, are caracterul de fuga. Interpretarea fricii ca situare afectiva a aratat ca lucrul de care îti e frica e de fiecare data o fiintare intramundana, care se apropie de proximitatea noastra venind dintr-o zona bine determinata, o fiintare daunatoare, dar care poate tot atît de bine sa nu ajunga la noi. În cadere, Dasein-ul se abate de la el însusi. Lucrul din fata caruia se produce aceasta retragere trebuie sa aiba în genere caracterul amenintarii; si totusi aceasta fiintare are acelasi fel de a fi ca al fiintarii care se retrage, cu alte cuvinte ea este Dasein-ul însusi. Lucrul din fata caruia se produce aceasta retragere nu poate fi considerat ca "înfricosator" deoarece ceva înfricosator este întotdeauna întîlnit ca fiintare intramundana. Singura amenintare care poate fi "înfricosatoare" [186] si care este des-coperita prin frica provine întotdeauna de la fiintarea intramundana.

De aceea, deturnarea pe care o aduce cu sine caderea nu este, deopotriva, o fuga pricinuita de frica în fata fiintarii intramundane. Fuga pricinuita de frica nu are cîtusi de putin caracter de deturnare si aceasta tocmai pentru ca deturnarea se confrunta direct cu fiintarea intramundana, contopindu-se cu ea. Dimpotriva, deturnarea pe care o aduce cu sine caderea se întemeiaza în angoasa, care la rîndul ei face, ea mai întîi, posibila frica.

Pentru a întelege ceea ce vrem sa spunem atunci cînd vorbim despre fuga Dasein-ului din fata lui însusi, proprie caderii, trebuie sa ne reamintim de faptul-de-a-fi-în-lume în calitatea lui de constitutie fundamentala a Dasein-ului. Lucrul în fata caruia survine angoasa este faptul-de-a-fi-în-lume ca atare. Cum se deosebesc fenomenal lucrul de care angoasa se angoaseaza de lucrul de care frica se înfricoseaza? Lucrul în fata caruia survine angoasa nu este o fiintare intramundana. De aceea el nu poate avea, prin esenta sa, vreo menire functionala. Amenintarea nu are caracterul unei capacitati de a dauna determinate care loveste pe cel amenintat într-o privinta determinata si care vizeaza o anumita putinta factica de a fi. Lucrul în fata caruia survine angoasa este total nedeterminat. Aceasta nedeterminare nu numai ca lasa factic indecis care anume fiintare intramundana ameninta, ci ea vrea sa spuna ca în genere fiintarea intramundana nu este "relevanta". Nimic din ceea ce, în interiorul lumii, este simplu-prezent sau se afla la-îndemîna nu functioneaza în calitate de lucru de care angoasa se angoaseaza. Totalitatea menirilor functionale ale fiintarii-la-îndemîna si ale fiintarii-simplu-prezente, des-coperite înlauntrul lumii, si-a pierdut, ca atare, orice importanta. Ea se surpa în sine însasi. Lumea are caracterul totalei nesemnificativitati. În angoasa, noi nu întîlnim cutare sau cutare lucru care, ca amenintator, ar putea avea o menire functionala.

Tot de aceea angoasa nu "vede" un "aici" sau un "acolo" determinate, din care amenintatorul sa se apropie. Lucrul în fata caruia survine angoasa e caracterizat prin aceea ca amenintatorul nu e nicaieri. Angoasa "nu stie" ce anume este lucrul de care ea se angoaseaza. Însa "nicaieri" nu înseamna nimic, ci el implica o regiune în general, o stare de deschidere a lumii în genere pentru faptul-de-a-salaslui-în care, prin esenta sa, este unul spatial. si tocmai de aceea, ceea ce ameninta nici nu se poate apropia de proximitatea noastra dintr-o directie anume; el e deja "aici" - si totusi nicaieri, el este atît de aproape încît ramînem tintuiti si respiratia ni se taie - si totusi nicaieri.

Prin lucrul în fata caruia survine angoasa, acel "este nimic si nicaieri" devine manifest. Caracterul recalcitrant* al acestui "nimic si nicaieri" intramundan înseamna, din punct de vedere fenomenal: [187] lucrul în fata caruia survine angoasa este lumea ca atare. Totala nesemnificativitate care se face cunoscuta în "nimic" si "nicaieri" nu înseamna ca lumea este absenta, ci ca fiintarea intramundana este în ea însasi atît de lipsita de importanta, încît, pe baza acestei nesemnificativitati a ceea ce este înlauntrul lumii, doar lumea în mundaneitatea ei este cea care se mai impune.

Ceea ce ne apasa în angoasa nu este cutare sau cutare lucru si nici însumarea tuturor celor cîte sînt simplu-prezente, ci posibilitatea a ceea-ce-este-la-îndemîna în genere, adica lumea însasi. Cînd angoasa se stinge, obisnuim, în vorbirea noastra curenta, sa spunem: "de fapt, n-a fost nimic". Acest fel de a vorbi cade în realitate exact, din punct de vedere ontic, exact pe ceea ce a fost. Vorbirea curenta are în vedere fiintarea-la-îndemîna ca obiect al preocuparii noastre si al vorbirii noastre despre ea. Lucrul de care angoasa se angoaseaza nu e nimic de ordinul fiintarii-la-îndemîna intramundane. Numai ca acest "nimicul" acesta al fiintarii-la-îndemîna, pe care nu-l poate întelege si rosti decît privirea-ambientala cotidiana, nu este un nimic total. Acest "nimic" de la nivelul calitatii-de-a-fi-la-îndemîna are ca temei acel "ceva" prin excelenta originar, adica lumea. Totusi, ontologic vorbind, lumea apartine în chip esential fiintei Dasein-ului ca fapt-de-a-fi-în-lume. Iar daca nimicul - adica lumea ca atare - iese la iveala ca fiind lucrul în fata caruia survine angoasa, atunci aceasta înseamna: lucrul de care angoasa se angoaseaza este însusi faptul-de-a-fi-în-lume.

Faptul-de-a-se-angoasa deschide în chip originar si direct lumea ca lume. Însa lucrurile nu arata ca si cum Dasein-ul ar face mai întîi abstractie, printr-o cumpanire atenta, de fiintarea intramundana, pentru a nu mai gîndi decît o lume în fata careia ia nastere apoi angoasa, ci angoasa, ca mod al situarii afective, deschide, ea mai întîi, lumea ca lume. Ceea ce nu înseamna, totusi, ca atunci cînd sîntem cuprinsi de angoasa mundaneitatea lumii este surprinsa sub forma unui concept.

Angoasa nu este numai angoasa în fata a ceva, ci, ca situare afectiva, ea este totodata angoasa pentru ceva. Lucrul pentru care angoasa se angoaseaza nu este un fel de a fi determinat sau o posibilitate determinata a Dasein-ului. Amenintarea fiind ea însasi nedeterminata, nu poate de aceea sa ajunga sa ameninte una sau alta dintre putintele factic concrete de a fi. Lucrul pentru care angoasa se angoaseaza este însusi faptul-de-a-fi-în-lume. Atunci cînd survine angoasa, fiintarea-la-îndemîna care alcatuieste lumea ambianta se surpa si, o data cu ea, tot ce este fiintare intramundana. "Lumea" nu mai poate sa ofere nimic si tot atît de putin Dasein-ul-laolalta cu ceilalti. Angoasa îi suprima astfel Dasein-ului posibilitatea de a se întelege pe sine asa cum îi dicteaza caderea, adica pornind de la "lume" si de la nivelul public de explicitare. Angoasa arunca Dasein-ul înapoi, catre lucrul pentru care el se angoaseaza, catre putinta sa autentica de a fi în lume. Angoasa individualizeaza Dasein-ul trimitîndu-l spre faptul-de-a-fi-în-lume care îi este lui propriu prin excelenta, care, ca unul ce întelege, se proiecteaza în chip esential catre posibilitati. [188] De aceea, o data cu lucrul pentru care ne angoasam, angoasa deschide Dasein-ul ca fiinta-posibila si în speta ca ceea ce el nu poate fi decît pornind de la el însusi, ca individualizat în individualizare.

Angoasa face manifesta în Dasein fiinta întru putinta lui cea mai proprie de a fi, adica faptul-de-a-fi-liber pentru libertatea de a se alege pe sine si de a se surprinde pe sine. Angoasa aduce Dasein-ul în fata faptului-de-a-fi-liber pentru.(propensio in.) autenticitatea fiintei sale ca posibilitate care el este din capul locului. Însa în acelasi timp aceasta este fiinta careia Dasein-ul i s-a remis ca fapt-de-a-fi-în-lume.

Lucrul pentru care angoasa se angoaseaza se dezvaluie ca lucrul de care angoasa se angoaseaza: faptul-de-a-fi-în-lume. Identitatea lucrului în fata caruia survine angoasa cu cel pentru care ea se angoaseaza ajunge sa cuprinda însusi faptul-de-a-te-angoasa. Caci ca situare afectiva, faptul-de-a-te-angoasa este un mod fundamental al faptului-de-a-fi-în-lume. Identitatea existentiala a deschiderii cu ceea ce este deschis, astfel încît prin aceasta din urma lumea este deschisa ca lume, iar faptul-de-a-salaslui-în ca putinta-de-a-fi individualizata, pura si aruncata atesta ca, o data cu fenomenul angoasei, o situare afectiva privilegiata a devenit tema interpretarii. Angoasa individualizeaza si deschide astfel Dasein-ul ca "solus ipse". Însa acest "solipsism" existential nu stramuta cîtusi de putin un lucru-subiect izolat în vidul indiferent al unei surveniri lipsite de lume; dimpotriva, într-un sens extrem, el tocmai ca aduce Dasein-ul în fata lumii sale ca lume si, astfel, pe sine însusi în fata lui însusi ca fapt-de-a-fi-în-lume.

Din nou explicitarea cotidiana a Dasein-ul si vorbirea curenta ne ofera dovada cea mai plauzibila pentru faptul ca angoasa, ca situare afectiva fundamentala, deschide în felul în care am aratat. Situarea afectiva, am spus mai înainte, face manifest "cum îi este cuiva". În angoasa "nu esti în largul tau", te simti "straniu". Aici se exprima pentru prima oara indeterminarea specifica a acelui ceva în-preajma caruia Dasein-ul se gaseste în angoasa: acel "nimic si nicaieri". Stranietatea semnifica însa în acelasi timp un a-nu-te-afla-acasa. Atunci cînd am indicat pentru prima oara fenomenul constitutiei fundamentale a Dasein-ul si am lamurit sensul existential al faptului-de-a-salaslui-în spre deosebire de semnificatia categoriala a "includerii spatiale", faptul-de-a-salaslui-în a fost determinat ca "locuire în-preajma"., ca "fapt-de-a-fi-familiar-cu.".2 Acest caracter salasluirii-în a fost apoi si mai concret lamurit cînd am vorbit despre spatiul public cotidian si despre impersonalul "se", cel care aduce în cotidianitatea medie a Dasein-ului calma certitudine de sine, firescul [189] "faptului-de-a-te-afla-acasa". Angoasa, dimpotriva, recupereaza Dasein-ul din contopirea cu "lumea" sub dominatia careia el a cazut. Familiaritatea cotidiana se spulbera. Dasein-ul este individualizat, însa individualizat ca fapt-de-a-fi-în-lume. Faptul-de-a-salaslui-în îmbraca "modul" existential al ne-aflarii-acasa. Tocmai acest lucru îl avem în vedere cînd vorbim despre "stranietate".

De acum înainte devine vizibil, fenomenal vorbind, lucrul din fata caruia fuge caderea, în masura în care ea este o fuga. Ea nu fuge de fiintarea intramundana, ci ea fuge tocmai catre aceasta, catre fiintarea în-preajma careia preocuparea, pierduta în impersonalul "se", poate sa se mentina în deplina liniste si familiaritate. Fuga proprie caderii, fuga în acel "acasa" al spatiului public, este fuga de "neaflare-acasa", adica de stranietatea care rezida în Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-în-lume aruncat, remis siesi în fiinta sa. Aceasta stranietate îl urmareste constant pe Dasein si ameninta, chiar daca nu o face explicit, starea sa de pierdere cotidiana în impersonalul "se". Aceasta amenintare poate fi însotita la nivel factic de o preocupare cotidiana sigura pe sine si careia nimic nu-i lipseste. Angoasa poate surveni în situatiile cele mai anodine. Ea nu are nevoie de cine stie ce clipe întunecate, în care îndeobste este mult mai usor sa te simti straniu. Caci în întuneric nu este absolut "nimic" de vazut, cu toate ca lumea este înca "prezenta" si tocmai într-o maniera mai iritanta*.

Daca interpretam stranietatea Dasein-ul din punct de vedere existential-ontologic, ca fiind amenintarea care întîlneste Dasein-ul plecînd de la el însusi, lucrul acesta nu înseamna ca în angoasa factica stranietatea este din capul locului înteleasa în acest sens. Felul cotidian în care Dasein-ul întelege stranietatea este deturnarea pe care o aduce cu sine caderea si care "ascunde privirii" ne-aflarea-acasa. Cotidianitatea acestei fugi ne arata totusi urmatorul fenomen: faptului-de-a-fi-în-lume, deci constitutiei esentiale a Dasein-ului care, fiind una existentiala, nu este nicicînd simplu-prezenta, ci este ea însasi întotdeauna într-un mod al Dasein-ului factic, adica al unei situari afective, - îi apartine angoasa ca situare afectiva fundamentala. Faptul-de-a-fi-în-lume, linistitor si familiar, este un mod al stranietatii Dasein-ului, si nu invers. Ne-aflarea-acasa trebuie conceputa existential-ontologic ca fiind fenomenul mai originar.

si deoarece angoasa determina din capul locului în chip latent faptul-de-a-fi-în-lume, numai de aceea poate acestuia - ca fiinta în-preajma "lumii" preocupata si situata afectiv - sa îi fie frica. Frica este angoasa cazuta sub dominatia "lumii", neautentica si, ca atare, ascunsa ei însesi.

La drept vorbind, dispozitia stranietatii ramîne factic cel mai adesea neînteleasa la nivel existentiel. În plus, data fiind dominanta caderii si a spatiului public, angoasa "autentica" este rara. Adesea angoasa este conditionata "fiziologic". Acest fapt, în facticitatea sa, este o problema ontologica nu numai în privinta cauzalitatii si desfasurarii sale ontice. Numai deoarece Dasein-ul se angoaseaza în temeiul fiintei sale este posibila o declansare fiziologica a angoasei.

si mai rar înca decît faptul existentiel al angoasei autentice sînt încercarile de a interpreta acest fenomen în constituirea sa si în functia sa existential-ontologica fundamentala. Motivele pentru aceasta sînt de cautat în parte în nesocotirea analiticii existentiale a Dasein-ului în genere, dar mai cu seama în ignorarea fenomenului situarii afective.4 Totusi raritatea factica a fenomenului angoasei nu-i poate rapi acestuia capacitatea de a prelua functia metodologica fundamentala pentru analitica existentiala. Dimpotriva, raritatea fenomenului este un indiciu pentru faptul ca Dasein-ul, care cel mai adesea ramîne acoperit lui însusi în autenticitatea sa, dat fiind nivelul public de explicitare propriu impersonalului "se", ajunge sa se poata deschide într-un sens originar prin aceasta situare afectiva fundamentala.

Ţine, ce-i drept, de esenta oricarei situari afective sa deschida de fiecare data faptul-de-a-fi-în-lume plenar potrivit tuturor momentelor sale constitutive (lume, fapt-de-a-salaslui-în, sine). Numai ca în angoasa rezida posibilitatea unei deschideri privilegiate [191] tocmai pentru ca ea individualizeaza. Aceasta individualizare recupereaza Dasein-ul din caderea sa si îi face manifeste autenticitatea si neautenticitatea ca posibilitati ale fiintei sale. Aceste posibilitati fundamentale ale Dasein-ului - care este de fiecare data al meu - se arata în angoasa cît si în ele însele, nedisimulate de fiintarea intramundana, de care Dasein-ul se agata în prima instanta si cel mai adesea.

În ce masura oare, o data cu aceasta interpretare existentiala a angoasei, s-a dobîndit un teren fenomenal pentru raspunsul la întrebarea calauzitoare privitoare la fiinta integralitatii întregului structural al Dasein-ului?