Structura existentiala a putintei autentice de a fi e in constiinta

Structura existentiala a putintei autentice de a fi atestate în constiinta

Interpretarea existentiala a constiintei trebuie sa puna în lumina o atestare a putintei celei mai proprii de a fi a Dasein-ului, o atestare care fiinteaza în Dasein-ul însusi. Modul în care constiinta atesta nu este acela prin care ceva se face cunoscut într-o forma indiferenta; ea atesta chemînd înainte si convocîndu-ne catre faptul-de-a-fi-vinovat. Ceea ce este atestat astfel este "sesizat" prin ascultare, care întelege chemarea în chip nedeghizat, în sensul pe care chemarea însasi l-a avut în vedere. Întelegerea interpelarii este un mod de a fi al Dasein-ului si ea este cea dintîi care ne da continutul fenomenal a ceea ce este atestat prin chemarea constiintei. Am caracterizat întelegerea autentica a chemarii ca vointa-de-a-avea-constiinta. Faptul-de-a-lasa-sa-actioneze-în-sine sinele cel mai propriu pornind de la el însusi în fiinta sa vinovata reprezinta, fenomenal vorbind, putinta autentica de a fi atestata în Dasein-ul însusi. Tocmai structura existentiala a acesteia e cea care trebuie scoasa acum în evidenta. Numai astfel vom putea ajunge pîna la constitutia fundamentala - deschisa în Dasein-ul însusi - a autenticitatii existentei sale.

Vointa-de-a-avea-constiinta este, ca fapt-de-a-se-întelege-pe-sine prin putinta-de-a-fi cea mai proprie, un mod al starii de deschidere a Dasein-ului. Pe lînga întelegere, starea de deschidere se constituie prin situare afectiva si discurs. "A întelege" din punct de vedere existentiel înseamna: a se proiecta catre posibilitatea factica - de fiecare data cea mai proprie - a putintei-de-a-fi-în-lume. Însa putinta-de-a-fi nu este înteleasa decît prin faptul-de-a-exista în aceasta posibilitate factica.

Care este dispozitia ce corespunde unei astfel de întelegeri? Întelegerea chemarii deschide Dasein-ul propriu în stranietatea invidualizarii sale. [296] Stranietatea, care este si ea dezvaluita 11111o148l prin întelegere, este deschisa în chip genuin prin acea situare afectiva care corespunde întelegerii, adica prin angoasa. Faptul ca exista o angoasa a constiintei vine sa confirme fenomenal ca Dasein-ul, prin întelegerea chemarii, este adus în stranietatea de sine însusi. Vointa-de-a-avea-constiinta devine astfel disponibilitate de a înfrunta angoasa.

Cel de al treilea moment esential al starii de deschidere este discursul. Chemarii, ca discurs originar al Dasein-ului, nu-i corespunde un contra-discurs în care, ca sa spunem asa, se discuta sub forma unei negocieri cu privire la ce anume a spus constiinta. Ascultarea chemarii la nivelul întelegerii nu interzice aparitia unui contra-discurs pentru ca ea ar fi asaltata de o "putere obscura" care ar coplesi-o, ci pentru ca aceasta ascultare îsi însuseste continutul chemarii fara sa-l acopere disimulîndu-l. Chemarea ne asaza în fata acelui permanent fapt-de-a-fi-vinovat si recupereaza astfel sinele extragîndu-l din flecareala zgomotoasa în care l-a instalat simtul comun al impersonalului "se". Astfel, acel mod al discursului care vine sa articuleze în cazul de fata si care apartine vointei-de-a-avea-constiinta, este discretia. Tacerea a fost caracterizata ca posibilitate esentiala a discursului.9 Cine vrea sa dea de înteles tacînd trebuie sa aiba "ceva de spus". Prin interpelare, Dasein-ul îsi da de înteles putinta sa de a fi cea mai proprie. Iata de ce aceasta chemare este o tacere. Discursul constiintei nu ajunge niciodata la exprimarea prin cuvinte. Constiinta cheama doar tacînd, ceea ce înseamna: chemarea vine din silentiozitatea stranietatii si Dasein-ul pe care ea îl convoaca este chemat înapoi, ca unul ce trebuie sa se reculeaga în reculegerea de sine însusi. Vointa-de-a-avea-constiinta nu întelege de aceea acest discurs ce se desfasoara tacînd decît în singurul mod care este potrivit pentru el, adica în modul discretiei. Discretia retrage cuvîntul din spatiul flecarelii si al simtului comun pe care-l pune în joc impersonalul "se".

Simtul comun expliciteaza constiinta "tinîndu-se riguros de fapte"; facînd astfel, el ia acest fel al constiintei de a vorbi prin tacere drept prilej pentru a sustine ca în genere constiinta este ceva care nu poate fi constatat si careia îi lipseste calitatea de simpla-prezenta. Faptul ca, auzindu-se si întelegîndu-se doar zgomotul flecarelii, nu se poate "constata" nici o chemare este pus în seama constiintei, argumentîndu-se ca ea este "muta" si în chip evident non-simplu-prezenta. Prin acest fel de a explicita, impersonalul "se" nu face decît sa acopere incapacitatea sa de a auzi chemarea si faptul ca "auzul" sau nu bate departe.

Deschiderea Dasein-ului prin vointa-de-a-avea-constiinta este asadar constituita prin situarea afectiva a angoasei, prin întelegere ca proiectare de sine catre faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu si prin discursul înteles ca discretie. Aceasta privilegiata si autentica stare de deschidere atestata în Dasein-ul însusi [297] prin constiinta sa - aceasta proiectare de sine, realizata în deplina discretie si dispusa sa înfrunte angoasa, catre faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu - o numim stare de hotarîre.

Starea de hotarîre este un mod privilegiat al starii de deschidere a Dasein-ului. Însa starea de deschidere a fost interpretata mai înainte10 din punct de vedere existential ca fiind adevarul originar. În mod primordial acesta nu este nici o calitate a "judecatii" si nici în genere a unui comportament anume, ci un element constitutiv esential al faptului-de-a-fi-în-lume ca atare. Adevarul trebuie conceput ca un existential fundamental. Cînd am lamurit din punct de vedere ontologic propozitia "Dasein-ul este în adevar", am indicat starea de deschidere originara a acestei fiintari ca adevar al existentei si am trimis, pentru delimitarea lui mai exacta, la analiza autenticitatii Dasein-ului.

Acum, o data cu starea de hotarîre, am obtinut, în privinta Dasein-ului, acel adevar care este cel mai originar tocmai pentru ca este cel autentic. Atunci cînd locul-de-deschidere se deschide, la fel de originar se deschide si faptul-de-a-fi-în-lume în întregul lui, adica lumea, faptul-de-a-salaslui-în si sinele, care, înteles ca "eu sînt", este tocmai aceasta fiintare. Prin starea de deschidere a lumii, fiintarea intramundana este, de fiecare data deja, des-coperita. Starea de des-coperire a fiintarii-la-îndemîna si a fiintarii-simplu-prezente îsi are temeiul în starea de deschidere a lumii12; caci eliberarea totalitatii de meniri functionale a fiintarii-la-îndemîna cere o întelegere-prealabila a semnificativitatii. Întelegînd-o pe aceasta, Dasein-ul prins în preocupare se trimite pe sine, pe linia privirii-ambientale, catre ceea ce întîlneste ca fiintare-la-îndemîna. Întelegerea semnificativitatii ca stare de deschidere a oricarei lumi se întemeiaza la rîndul ei în întelegerea lui "în-vederea-a..." la care se raporteaza în final orice des-coperire a totalitatii de meniri functionale. Cînd cautam adapost, hrana si mijloace de existenta o facem în-vederea posibilitatilor permanente si nemijlocite ale Dasein-ului, posibilitati catre care fiintarea aceasta, care are ca miza fiinta sa, s-a proiectat deja. Aruncat în propriul loc-de-deschidere, Dasein-ul este dependent factic de fiecare data de o anumita "lume", de "lumea" care e a sa. În acelasi timp, proiectele sale factice nemijlocite sînt ghidate de pierderea sa prin preocupare în impersonalul "se". Aceasta pierdere a sa poate fi interpelata de Dasein-ul de fiecare data al meu, iar interpelarea aceasta poate fi înteleasa în modul starii de hotarîre. Însa aceasta stare de deschidere autentica modifica atunci deopotriva de originar atît starea de des-coperire a "lumii" (ca stare de des-coperire fundata în ea) cît si starea de deschidere a Dasein-laolalta cu ceilalti. "Lumea" la-îndemîna nu devine alta în "continutul" ei, [298] cercul celorlalti nu este primenit pentru a deveni unul nou, si totusi atît faptul-de-a-fi-raportat-la fiintarea-la-îndemîna (cel ce pune în joc întelegerea si preocuparea), cît si faptul-de-a-fi-laolalta cu ceilalti (care pune în joc grija-pentru-celalalt) sînt acum determinate pornind de la putinta-de-a-fi sine cea mai proprie.

Starea de hotarîre, ca fapt-de-a-fi-sine autentic, nu desprinde Dasein-ul de lumea sa, nu îl izoleaza, transformîndu-l într-un eu plutind fara repere. De altminteri, cum ar putea sa o faca de vreme ce, ca stare de deschidere autentica, ea nu e nimic altceva în chip autentic decît fapt-de-a-fi-în-lume. Starea de hotarîre tocmai ca aduce sinele în faptul-de-a-fi-în-preajma fiintarii-la-îndemîna, pe care-l presupune preocuparea, si îl împinge totodata în faptul-de-a-fi-laolalta cu ceilalti prin grija-pentru-celalalt.

Pornind de la acel "în-vederea-a-ceva" pe care-l pune în joc putinta-de-a-fi ce s-a ales pe sine, Dasein-ul aflat în starea de hotarîre se ofera pe sine liber pentru lumea sa. Faptul ca Dasein-ul se hotaraste catre el însusi îl transpune pe acesta, acum pentru prima oara, în posibilitatea de a-i face pe ceilalti, care sînt laolalta cu el, "sa fie" în putinta lor de a fi cea mai proprie, iar pe aceasta o face, în acelasi timp, sa se deschida prin grija devansatoare si eliberatoare pentru ceilalti. Dasein-ul aflat în starea de hotarîre poate sa devina "constiinta" celorlalti. Un laolalta autentic ia nastere numai si numai din faptul-de-a-fi-sine autentic pe care îl presupune starea de hotarîre si nicidecum din învoielile echivoce si resentimentare si din fraternizarile zgomotoase de la nivelul impersonalului "se" sau din aspiratiile sale de a întreprinde un lucru sau altul.

Starea de hotarîre, potrivit esentei ei ontologice, este de fiecare data stare de hotarîre a unui Dasein factic în împrejurari date. Esenta acestei fiintari este existenta sa. Starea de hotarîre "exista" numai ca hotarîre care întelege si se proiecteaza. Însa catre ce anume se hotaraste Dasein-ul în starea de hotarîre? La ce anume are el a se hotarî? Raspunsul nu-l poate da decît hotarîrea însasi. Ar însemna sa nu întelegem cîtusi de putin fenomenul starii de hotarîre daca ne-am închipui ca el este pur si simplu o captare pasiva de posibilitati date de-a gata sau chiar recomandate. Hotarîrea este tocmai proiectarea si determinarea care sînt apte sa deschida posibilitatea factica dintr-o împrejurare data. Starii de hotarîre îi apartine în chip necesar acea indeterminare care caracterizeaza fiecare putinta-de-a-fi factic-aruncata a Dasein-ului. Starea de hotarîre nu este sigura de ea însasi decît ca hotarîre. Însa indeterminarea existentiela a starii de hotarîre, indeterminare care se determina mai întîi într-o împrejurare data printr-o hotarîre anume, îsi are cu toate acestea determinarea sa existentiala.

Lucrul la care ma hotarasc cînd e vorba de starea de hotarîre este, ontologic vorbind, prefigurat în existentialitatea Dasein-ului în genere ca putinta-de-a-fi în modul grijii-pentru-celalalt de ordinul preocuparii. Însa ca grija, Dasein-ul este determinat prin facticitate si cadere. Deschis în al sau loc-de-deschidere, el se mentine deopotriva de originar în adevar si neadevar.13 [299] Acest lucru este valabil "la drept vorbind" si în ce priveste starea de hotarîre înteleasa ca adevar autentic. Acesta îsi apropriaza neadevarul în chip autentic. Dasein-ul este de fiecare data deja - si nu întîrzie sa ajunga din nou - în starea de nehotarîre. Termenul acesta nu face decît sa exprime un fenomen pe care l-am interpretat deja si potrivit caruia Dasein-ul este livrat acelei explicitari care îsi exercita dominatia în spatiul impersonalului "se". Dasein-ul, ca sine-impersonal, este "trait" de catre ambiguitatea simtului comun din spatiul public, în care nimeni nu se hotaraste si în care totul s-a decis deja dintotdeauna. Starea de hotarîre înseamna faptul-de-a-te-lasa-convocat pentru a te desprinde din pierderea în impersonalul "se". Ce-i drept, starea de nehotarîre proprie impersonalului "se" ramîne dominanta, numai ca ea nu mai poate stînjeni existenta aflata în starea de hotarîre. Ca un concept opus starii de hotarîre întelese existential, starea de nehotarîre nu semnifica o proprietate ontico-psihica, ca atunci, de pilda, cînd cineva e covîrsit de inhibitii. Chiar si hotarîrea ramîne dependenta de impersonalul "se" si de lumea sa. Întelegerea acestui lucru tine si ea de ceea ce e deschis prin hotarîre, în masura în care starea de hotarîre îi da Dasein-ului, ea mai întîi, transparenta autentica. În starea de hotarîre, Dasein-ul are ca miza putinta sa de a fi cea mai proprie care, ca una aruncata, nu se poate proiecta decît catre posibilitati factice determinate. Hotarîrea nu se sustrage "realitatii", ci ea este cea dintîi care des-copera posibilul factic, si aceasta se petrece în asa fel încît ea capteaza acest posibil factic asa cum este el posibil, ca putinta-de-a-fi cea mai proprie, în sfera impersonalului "se". Determinarea existentiala a Dasein-ului aflat în stare de hotarîre, asa cum este el posibil de fiecare data, cuprinde momentele constitutive ale fenomenului existential trecut pîna acum cu vederea si pe care îl numim situatie.

În termenul "situatie" (situare - "a avea o anumita situare") se lasa perceputa o semnificatie spatiala pe care nu ne propunem sa o eliminam din conceptul existential. De altminteri ea rezida si în acel loc-de-deschidere al Dasein-ului. Faptului-de-a-fi-în-lume îi apartine o spatialitate proprie care e caracterizata prin fenomenele dez-departarii si orientarii. Dasein-ul "rînduieste în spatiu" în masura în care el exista factic.14 Însa spatialitatea de ordinul Dasein-ului pe baza careia existenta îsi determina de fiecare data "locul" ei, îsi are temeiul în constitutia faptului-de-a-fi-în-lume. Elementul constitutiv primordial al acestei constitutii este starea de deschidere. Asa cum spatialitatea locului-de-deschidere îsi are temeiul în starea de deschidere, tot asa situatia îsi are fundamentele ei în starea de hotarîre. Situatia este locul-de-deschidere deschis de fiecare data prin starea de hotarîre, locul-de-deschidere sub forma caruia este prezenta fiintarea ce fiinteaza ca existenta. Situatia nu este un cadru spatial simplu-prezent în care Dasein-ul survine sau pe care s-ar multumi sa-l ocupe. Departe de a fi un amestec indiferent de [300] împrejurari în care ajungem sa cadem si de întîmplari care vin perte noi, situatia este numai prin si în starea de hotarîre. Numai atunci cînd ne-am hotarît pentru locul-de-deschidere în ipostaza caruia, existînd, sinele are de a fi, numai atunci caracterul factic de menire functionala pe care îl au de fiecare data împrejurarile se deschide sinelui. Numai starii de hotarîre pot sa i se întîmple, pornind de la lumea împartasita cu altii si de la lumea ambianta, ceea ce numim îndeobste "întîmplari".

Dimpotriva, impersonalului "se" situatia îi ramîne în chip esential închisa. El stie numai "cum stau lucrurile în general", se pierde în "ocaziile" care se ivesc nemijlocit si tagaduieste Dasein-ul facînd inventarul "întîmplarilor" pe care el, impersonalul "se" - de altminteri întelegîndu-le gresit - le ia drept isprava proprie si le face sa treaca ca atare.

Starea de hotarîre aduce fiinta locului-de-deschidere în existenta situatiei sale. Însa starea de hotarîre delimiteaza structura existentiala a autenticei putinte-de-a-fi atestate în constiinta, structura existentiala a vointei-de-a-avea- constiinta. Tocmai în aceasta vointa noi am recunoscut modul adecvat de a întelege interpelarea. Pornind de aici devine cît se poate de clar ca amintita chemare a constiintei, atunci cînd ea convoaca înspre putinta-de-a-fi, nu ne propune un ideal existential vid, ci ea ne cheama-înainte în situatie. Aceasta pozitivitate existentiala a chemarii corect întelese a constiintei ne face în acelasi timp sa vedem în ce masura limitarea chemarii si a tendintei ei catre vinovatiile deja acumulate sau catre cele care stau sa vina ne face sa nu recunoastem caracterul de deschidere al constiintei si nu ne procura decît în mod aparent o întelegere concreta a vocii sale. Cînd întelegerea interpelarii este interpretata existential ca stare de hotarîre, constiinta este dezvaluita 11111o148l ca acel fel de a fi care se afla în strafundul Dasein-ului, un fel de a fi prin care Dasein-ul - atestînd putinta sa de a fi cea mai proprie - face posibila pentru el însusi propria-i existenta factica.

Acest fenomen pe care l-am pus în lumina prin termenul "stare de hotarîre" ar putea fi cu greu confundat cu un "habitus" vid sau cu o "veleitate" nedeterminata. Starea de hotarîre nu începe prin a-si reprezenta o situatie si a lua cunostinta de ea, ci ea s-a pus din capul locului pe sine în situatie. Aflîndu-se în starea de hotarîre, Dasein-ul actioneaza deja. Evitam însa cu buna stiinta termenul "actiune". Caci pe de o parte el ar trebui sa fie conceput într-un sens atît de larg încît "activitatea" ar cuprinde deopotriva pasivitatea rezistentei. Pe de alta parte, el da curs unei neîntelegeri în ontologia Dasein-ului, lasînd impresia ca starea de hotarîre ar fi un comportament deosebit al facultatii practice, aceasta fiind opusa celei teoretice. Însa grija ca grija-pentru-celalalt de ordinul preocuparii cuprinde atît de originar si total fiinta Dasein-ului, încît aceasta grija trebuie sa fie deja presupusa ca un întreg atunci cînd procedam la separarea comportamentului teoretic de cel practic; noi nu o putem construi însumînd pur si simplu aceste facultati si apelînd la o dialectica lipsita în chip necesar de temei, tocmai pentru ca ea nu este întemeiata din punct de vedere existential. [301] Însa starea de hotarîre nu este decît autenticitatea grijii însasi, autenticitatea care este obiect al grijii si care este posibila ca grija.

Prezentarea posibilitatilor factice existentiele în trasaturile lor principale si în conexiunile lor, precum si interpretarea lor potrivit structurii lor existentiale se înscriu în domeniul de sarcini al antropologiei tematice existentiale.15 Data fiind intentia fundamental-ontologica a cercetarii de fata, este suficient sa definim existential acea putinta-de-a-fi autentica pe care constiinta o atesta pentru Dasein-ul însusi pornind de la Dasein­-ul însusi.

O data cu evidentierea si elaborarea starii de hotarîre ca proiectare de sine - realizata în deplina discretie si dispusa sa înfrunte angoasa - catre faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu, cercetarea noastra a devenit capabila sa defineasca sensul ontologic al putintei pe care ea o cauta, în speta putinta autentica de a fi întreg a Dasein-ului. Autenticitatea Dasein-ului nu mai este acum un termen vid si nici o simpla idee scornita. Dar chiar si asa, ca putinta autentica de a fi întreg, fiinta întru moarte autentica pe care am dedus-o existential continua sa ramîna un pur proiect existential caruia îi lipseste atestarea la nivelul Dasein-ului. Abia cînd aceasta atestare va fi gasita, cercetarea noastra va reusi sa puna în lumina (dupa cum o cere problematica sa) o putinta autentica de a fi întreg a Dasein-ului, una confirmata si lamurita existential. Caci numai cînd aceasta fiintare devine fenomenal accesibila în autenticitatea si în totalitatea ei, numai atunci întrebarea privitoare la sensul fiintei acestei fiintari (de a carei existenta tine întelegerea fiintei în genere) va ajunge sa dobîndeasca un teren ferm.