Tacimuri inutile. O scrisoare

Tacîmuri inutile. O scrisoare

Grele cortine de ceturi fosforescente lucesc peste istoriile si geografiile noastre imaginare, amagin-du-ne cu spectrul hipnotic, vadit arar, al salvarii intelectuale. Ne grabim sa vedem, cu o trista frenezie abia strivita sub balastul inertiei si prejudecatilor, cîte o certitudine în fiece noua imagine divulgata de hazard, cinicul regizor al revelatiilor noastre. Cautam si sîntem fericiti sa gasim cioburi razlete din oglinda magica în care banuim, providential întru­pat, absolutul. Ochii nostri, fixati într-un orizont instabil, arsi de febra disperarii, afla metonimii trucate, altele pentru fiecare privitor, ale unui întreg care n-a existat niciodata, care nu trebuia sa existe decît ca paravan ocrotindu-ne (privîndu-ne ?) de splendoarea magnetica a neantului. O gravura cu iole traversînd laguna onirica a Vene# 20220h711u 5;iei, un condei cromat la Paris, o carte iesita de sub teascurile Albionului: grauntii de nisip care isca perla meca­nicului nostru delir compensator. Minunile de aiurea, cliseu al gîndirii nomazilor înghesuindu-se spre Apus, tot ne mai fascineaza dupa lungi secole de sedentarism, dupa exercitiul sistematic al circum­spectiei si xenofobiei. Nimic nu pare sa poata reprima aceasta sete de a traversa un "continent de abulici", istovit între doua isterii devastatoare, cea mai rea ramînînd întotdeauna la urma, excedînd orice pesimism. Partea atlanta a Occidentului, izbavita prin submersiune si impusa prin subver­siune, continua sa traiasca; înconjurate de haloul misterios al dezastrului purificator, spiritele si obiectele se întretes, îsi transmuta esentele, compunînd un puzzle fascinant si provocator, dincolo de care ne încapatînam a nu zari vidul sau substi-tutele sale - identitatea, monotonia.

E de ajuns capatul unui fir - aici crezi mereu ca Ariadna coopereaza, ca angajarea în labirint e o datorie, iar iesirea din el un capriciu, tinta contînd mai mult decît ratacirile catre ea - pentru a începe, cu laborioasa cecitate, sa cauti ghemul. Condamnat la conditia de intelectual, te prabusesti în abisurile sperantei, visînd la formula care sa-ti deschisa portile ce pastreaza înca ecoul bataii popoarelor hirsute alungate în istorie. Graba ta este aceea de a parasi intemporalul mascat în continuu prezent, ambitia ta e aceea de a evada din mineral, din imuabil. Ţi se pare ca dincolo de ceturi te asteapta actiunea, te-ai saturat de regimul marginalizator al purelor virtualitati, al proiectelor de înfrîngeri. Ce paradoxala atractie pentru rezistenta ta la schim­bare, pentru refugiul tau în fatalism si pasivitate ! Dintr-o data arzi de nerabdare sa capeti o calitate -cît de incerta - pe care s-o împarti cu putine modele prestigioase, pe care le admiri chiar si atunci cînd le ferastruiesti neiertator soclurile. Caricatura sinistra a vocatiei lor naturale de carturari, viata ta e o nesfîrsita agonie, în care platesti orice cuvînt cu un spasm, orice gînd cu o cazna, neputincios în fata a ceea ce nu te poti împaca sa numesti destin. Rîsul tau tulbura, cu hohote nebunesti, calmul tranchi­lizant al pustiului, zîmbetul tau nu e altceva decît rictus, strigatul tau se stinge în vana bolboroseala iute canalizabila, mîna îti cade inerta, grohaitul gloatelor si cîntecul otravitor al pastorului se conto­pesc în teribil si scîrbavnic prohod. stii bine : "quand les débiles sont légion, ils vous charment, ils vous écrasent...".

Exista un pionier al elanului nostru înspre istorie, daca stim sa vedem în aceasta "nostalgie de l'espace et horreur du chez soi, reve vagabond et besoin de mourir au loin...". Am sa-ti spun povestea esecului sau, de care vom fi rîs amîndoi vreodata. Ia aminte:

In ziua de 8 ianuarie 1543, Conradus Goclenius îi scria din Louvain lui Nicolaus Olahus, printre altele: "Cei buni ajung mai degraba la ospetele celor buni... " (citez, ca si mai încolo, dupa Nicolaus Olahus, Cores­pondenta cu umanisti batavi si flamanzi, Minerva, 1974). Nici nu stia umanistul din Ţarile de Jos ce bine nimerea - în plin! - cu aceasta remarca, rasucind în inima confratelui sau de la Portile Orientului (te întreb : la ele nu bate nimeni ?) un pumnal mai vechi : trecusera cam patru ani de cînd Olahus se pregatea pentru un asemenea ospat. Ba chiar, lucru cu adevarat foarte trist, banchetul/ symposion-ul avea loc seara de seara, cînd mai aproape, cînd mai departe - dupa cum calatorea invitatul -, fata morgana agitata ispititor de prea-înteleptul Erasmus (azi în Rotterdam, mîine si poimîine în Freiburgul din Breisgau pe unde avea a haladui, dupa amar de ani, Heidegger). Tacîmurile de aur asteptau neatinse, jiltul scapa de apasarea ungro-vlahului, iar ceilalti meseni îsi vedeau cu seninatate de ale lor, desertînd cupele cu vin de Burgundia, înfulecînd avan bucatele îmbelsugate si, ceea ce era mai frustrant pentru (ghici) cine ( ?) nu venea la cina, se împartaseau din învatatura fara margini a falsului encomiast al nebuniei. Prapastia culturala culpabilizatoare, decalajul în curs de dezvoltare? Se adînceau.

Olahus îi scrisese absolut din senin lui Erasmus, clamîndu-si - nu fara o patetica eticheta maguli­toare, dorinta de a fi acceptat de acesta printre prietenii sai - chiar gajul, chiar încredintarea com­plice de care spuneam ca intelectualul valah are nevoie pentru a exista. Ciudata - mai ales astazi, cînd generozitatea s-a perimat pe deplin în contextul relatiilor est-vestice - corespondenta nu s-a oprit aici, fiindca Erasmus a raspuns favorabil, "a venit în întîmpinarea" visului candid plamadit în pusta. Pe data, regina Maria a Ungariei îi trimite în dar un pocal de aur, semn de pretuire si de subtil mecenat -observ în treacat ca iar încep sa-ti vorbesc de lucruri "care nu sînt" -, dupa care, prin curierul Quirinus, proaspatul amic de la Soare-Rasare adauga o lingura si o furculita : "ca sa-ti amintesti de mine ori de cîte ori prînzesti si cinezi" - cum scrie Olahus din Augsburg la 21 septembrie 1530 (op. cit., p. 94). Replica lui Erasmus (din Freiburg, la 9 octombrie 1539) e încurajatoare : "...mi-au facut placere lingura si furculita, pe care le-ai trimis, desigur, cu gîndul ca-l voi avea astfel comesean pe dragul meu Nicolaus si ca voi putea spune totdeauna dragilor mei prie­teni : acesta este iubitul meu Olahus, cîta vreme soarta ne va refuza bucuria de a convietui" (op. cit., p. 95). Deci Erasmus nu se serveste personal de tacî-murile primite, ci, ca unul care tinea la mare pret prietenia, încropeste un altar - laicizat - al subli­mului sentiment. Ceea ce era desigur mai mult decît ar fi putut spera Olahus, atît de abil - scopul nobil scuza mijloacele ! - insinuat în refectoriul erasmian si în reflectorul european ("Spune-mi cu cine te înso­testi, ca sa-ti spun cine esti", proverb descoperit si în alte limbi). De la distanta, cu manusi pe mîinile curate, fara a se erija/deghiza - pe temeiul crearii de avantaje materiale - în comanditar, muza inspira­toare, cenzura transcendenta, înger gardian sau C.T.C.-ist de cooperativa, Olahus îsi facea simtita prezenta - prin absenta ! - într-o elita a spiritelor europene.

Zadarnic as încerca eu, lecturînd parabolic propria-mi istorisire, sa desprind oarece concluzii optimist pilduitoare: "iata-ne, putem zice, sincroni­zati cu Oropa eucronica, daca nu, judecînd dupa unele indicii, chiar înaintea ei !" e o lunga si patrio­tica exclamatie, dar ce putem face daca e falsa ? Nu

schimbul de scrisori si trimiterea tacîmurilor importa, ci eventualul complex Olahus care s-ar putea întrezari: absenta valaha de la cina initiatica (totemica?) nu s-a transformat cu vremea într-o inhi­bitie esentiala a dialogului cu alteritatea apuseana? Nu cumva gasim urmele acestei inhibitii în chiar zilele noastre, cînd cei mai norocosi rascolesc rui-nurile ospatului de la care am absentat (motivat?), dar nu pot spune cu toata gura urmasilor gurman­zilor filozofi: "mon semblable, mon frère"? (Cît despre aceia...). "Ce-au voit acel Apus?" nu e numai o întrebare conjuncturala. S-ar putea sa tradeze si o vinovata invaliditate, cu atît mai penibil dezvelita cu cît încercam sa tragem peste ea ceturile tremura­toare ale izolarii, ale fatalei noastre intolerante.

Povestea îmi pare ca se mai aude si azi, îngînata confuz de valurile refluxului care te poarta si pe tine spre afara istoriei, într-un univers paralel si remine-ralizat; fii fara grija, nu poti lasa urme: faleza e joasa, digurile sînt slabe. Mîinile îti sînt goale. Atîrna, rezumat al evolutiei, pe lînga trup. Nu-ti ramîne decît decenta tacerii, curajul de a nu-ti degonfla - grafoman irosind viciul în fleacuri si ocolisuri - ce ti-a ramas neatins de cancerul supra­vietuirii prin regresiune în animalitate (zoon politikon, deci: albina, termita, utopian). Deriva te duce cu sine, dupa stiutul lavaj, pentru multi si de multa vreme superfluu, înapoi în apatica hoarda care somnoleaza în lesa.

Sub arcadele precare ale refectoriului sapat de crivatul demolator al timpurilor viitoare ce ne agre­seaza deja, tacîmurile de aur lumineaza desertul. Bucatele s-au sfîrsit, vinurile sînt stricate de ama­raciune, convivii au dezertat. E timpul sa-mi închei si eu scrisoarea... S-a facut prea tîrziu.