Temporalitatea Dasein-ului si preocuparea de timp

Temporalitatea Dasein-ului si preocuparea de timp.

Dasein-ul exista ca o fiintare care, īn fiinta sa, are ca miza īnsasi aceasta fiinta. Fiind, prin esenta sa, īnaintea lui īnsusi, el s-a proiectat pe sine īn directia putintei sale de a fi, īnaintea oricarei observatii simple si ulterioare asupra lui īnsusi. Īn proiect, el este dezvaluit ca unul ce este aruncat. Ca unul aruncat si lasat īn seama "lumii", el cade, prin preocupare, sub dominatia acestei lumi. Ca grija, adica existīnd īn unitatea proiectului aruncat si supus caderii, aceasta fiintare este deschisa sub forma unui loc al deschiderii. Fiintīnd laolalta cu ceilalti, el se mentine pe o treapta medie de explicitare, care īsi afla arti 727e415h cularea prin discurs si este exprimata prin limba. Faptul-de-a-fi-īn-lume s-a exprimat deja pe sine dintotdeauna iar, ca fiinta īn-preajma fiintarii īntīlnite intamundan, ea se exprima pe sine permanent prin interpelarea si discutarea fiintarii īnsasi de care el se preocupa. Preocuparea, ghidata īn īntelegerea sa de privirea-ambientala, se fundeaza īn temporalitate si anume īn modul prezentizarii expectativ-conservative. Preocuparea aceasta, fiind un calcul, o planificare, o prevedere si o prevenire a ceva, ea spune dintotdeauna, fie ca poate fi sau nu auzita: "atunci" trebuie sa se īntīmple cutare sau cutare lucru, "mai īnainte" ca un cutare lucru sa se īmplineasca, "acum" trebuie din nou īntreprins ceea ce "pe atunci" a esuat si ne-a scapat din vedere.

Īn "atunci" (viitor), preocuparea se exprima ca expectativa, īn "atunci" (trecut) ea se exprima ca o conservare iar īn "acum" ea se exprima ca prezentizare. Īn "atunci" (viitor) este continut, de cele mai multe ori neexplicit, un "acum nu īnca", adica el este rostit īntr-o prezentizare expectativ-conservativa, īntr-o prezentizare care uita. "Atunci" (trecut) īl ascunde īn sine pe "acum nu mai". O data cu el se exprima conservarea, ca prezentizare expectativa. "Atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) sīnt īntelese gresit prin referire la un "acum", [407] ceea ce īnseamna ca prezentizarea are o anume greutate. Aceasta prezentizare se temporalizeaza desigur īntotdeauna īn unitate cu expectativa si conservarea, chiar daca acestea sīnt modificate, devenind o uitare din care lipseste dimensiunea expectativei. Temporalitatea se īncīlceste astfel īn prezentul care, prezentizīnd, spune numai "acum" si "acum". Ceea ce preocuparii i se īnfatiseaza, īn expectativa sa, ca fiind cel mai aproape, este numit de ea "imediat", iar ceea ce a fost facut īn prima instanta disponibil sau ceea ce a fost pierdut este numit cu ajutorul lui "adineaori". Orizontul conservarii ce se exprima pe sine printr-un "atunci" (trecut) este un "mai devreme" iar acela al lui "atunci" (viitor) este un "mai tīrziu", tot asa cum orizontul lui "acum" este "astazi".

Īnsa orice "atunci" (viitor) este ca atare un "atunci cīnd...", orice atunci (trecut) este un "atunci, pe cīnd..." si orice "acum" este un "acum, cīnd...". Aceasta structura relationala, ce pare a fi de la sine īnteleasa, a lui "acum", "atunci" (trecut) si "atunci" (viitor), o numim databilitate. Nu trebuie sa ne intereseze, īn acest caz, daca datarea se realizeaza factic prin referire la o "data" calendaristica. Chiar si fara astfel de "date", "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) sīnt mai mult sau mai putin datate. Daca determinatia datarii e absenta, aceasta nu īnseamna ca structura databilitatii ar fi lipsi sau ca ea ar fi una īntīmplatoare.

Ce este acel ceva caruia īi apartine prin esenta sa o astfel de databilitate si īn ce anume se īntemeiaza ea? Dar poate fi pusa o īntrebare mai de prisos decīt aceasta? Este "binecunoscut" totusi faptul ca prin "acum cīnd..." noi avem īn vedere un "punct temporal". "Acum"-ul este timpul. si este incontestabil faptul ca pe "acum, cīnd...", "atunci, cīnd..." si "atunci, pe cīnd..." - pe toate acestea le īntelegem ca avīnd o oarecare legatura cu "timpul". Īnsa prin īntelegerea "naturala" a lui "acum" si a celorlalte expresii n-am ajuns īnca sa concepem faptul ca toate acestea se refera la "timpul" īnsusi si cum e cu putinta sa se refere la el, tot asa cum nu am ajuns sa īntelegem, printr-un concept, ce īnseamna "timp". Caci este oare atunci de la sine īnteles faptul ca ceva precum "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) le "īntelegem ca atare" si ca le exprimam "īn mod natural"? De unde luam noi aceste "acum cīnd..."? Le-am aflat pe acestea printre fiintarile intramundane, printre fiintarile-simplu-prezente? Evident ca nu. Au fost ele īn genere gasite undeva? Am pornit noi cīndva īn cautarea lor, constatīndu-le la un moment dat? Dispunem de ele "tot timpul" fara a le fi preluat vreodata īn chip expres si ne folosim permanent de ele, chiar daca nu le exprimam sonor. Lucrul cel mai banal pe care īl rostim zi de zi, ca de pilda "este frig", cuprinde īn el un "acum cīnd...". De ce Dasein-ul, atunci cīnd numeste fiintarea de care se preocupa de cele mai multe ori fara exprimare sonora, exprima totodata si un "acum cīnd...", un "atunci cīnd..." si un "atunci pe cīnd..."? Deoarece interpelarea explicitativa a ceva, adica fiinta aflata īn-preajma fiintarii-la-īndemīna, ghidata īn īntelegerea sa de privirea-ambientala [408] facīnd prin des-coperire sa survina aceasta fiintare-la-īndemīna, se exprima totodata pe sine si deoarece aceasta interpelare si discutare - cuprinzīnd o explicitare de sine - se fundeaza īntr-o prezentizare si nu sīnt posibile decīt sub forma acestei prezentizari.

Prezentizarea expectativ-conservatoare se expliciteaza pe sine. Iar acest fapt este la rīndul lui posibil deoarece aceasta prezentizare - fiind ea īnsasi deschisa ecstatic - este deschisa īntotdeauna deja pentru ea īnsasi si este articulabila prin explicitarea comprehensiv-discursiva. Deoarece temporalitatea constituie ecstatic-orizontal starea de luminare a locului-de-deschidere, ea este dintotdeauna īn chip originar explicitabila si astfel cunoscuta īn locul-de-deschidere. Prezentizarea ce se expliciteaza pe sine, adica ceea ce a fost explicitat prin numirea sa ca "acum" īl numim "timp". Īn aceasta nu se arata decīt ca temporalitatea resimtita ca fiind deschisa ecstatic este cunoscuta īn prima instanta si cel mai adesea doar pe aceasta treapta de explicitare a preocuparii. Īntelegerea si cunoasterea "nemijlocita" a timpului nu exclude totusi ca atīt temporalitatea originara ca atare cīt si originea temporalizata prin ea a timpului exprimat sa nu fie recunoscute si ramīna neconcepute.

Faptul ca ceea ce este exprimat prin "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) are prin esenta sa o structura a databilitatii, acest fapt este dovada elementara a provenientei acelui ceva ce a fost explicitat din temporalitatea ce se expliciteaza pe sine. Spunīnd "acum", noi īntelegem īntotdeauna prin aceasta, chiar fara a o spune, "cīnd se īntīmpla cutare lucru". Din ce cauza? Deoarece "acum"-ul expliciteaza o prezentizare a fiintarii. Īn "acum cīnd..." rezida caracterul ecstatic al prezentului. Databilitatea lui "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) este reflexul constitutiei ecstatice a temporalitatii si de aceea ea este esentiala si pentru īnsusi timpul exprimat. Structura databilitatii lui "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) este atestarea faptului ca acestea, avīnd ca sursa temporalitatea, sīnt ele īnsele timp. Exprimarea explicitativa a lui "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) este indicarea cea mai originara a timpului. Iar deoarece, īn unitatea ecstatica a temporalitatii, īnteleasa netematic o data cu temporalitatea fara a fi cunoscuta ca atare, Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-īn-lume se deschide lui īnsusi si o data cu aceasta des-copera fiintarea intramundana, timpul explicitat are si el deja o datare pornind de la fiintarea ce survine īn starea de deschidere a locului-de-deschidere: acum, cīnd se īnchide usa; acum, cīnd īmi lipseste aceasta carte, etc.

Avīnd aceeasi origine, si anume īn temporalitatea ecstatica, pe acest temei, orizonturile apartinatoare lui "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) [409] au si ele caracter de databilitate sub forma lui "astazi, cīnd..", "mai tīrziu, cīnd..." si "mai devreme, cīnd...".

Daca expectativa, īntelegīndu-se pe sine prin "atunci" (viitor) se expliciteaza pe sine si astfel īntelege, ca prezentizare, acel ceva īn privinta caruia ea se afla īn expectativa, pornind de la al sau "acum", atunci īn "indicarea" lui "atunci" (viitor) este cuprins deja "si acum īnca nu". Expectativa articuleaza acest "pīna atunci" - si anume ea "īsi are un timp propriu", ca interval ce are totodata o relatie cu databilitatea. Preocuparea, la rīndul ei, poate articula si ea pe "īn timpul" īn maniera expectativei, oferind si alte indicari ale lui "atunci" (viitor). Acel "pīna atunci" este īmpartit īntr-o multime de "de atunci pīna atunci", care sīnt īnsa dinainte "cuprinse" īn proiectul expectativ al unui "atunci" (viitor) primordial. Prin īntelegerea expectativ-prezentificatoare a lui "īn timpul" (während) este articulata "durarea" (Währen). Aceasta durata este la rīndul ei timpul manifest prin explicitarea de sine a temporalitatii, un timp īnteles astfel, īntr-un moment sau altul, netematic de catre preocupare, ca "interval" (Spanne). Prezentizarea expectativ-conservatoare nu expliciteaza de aceea decīt un "īn timpul" īntins īntr-un interval, deoarece el se deschide īn acest caz pe sine ca extensiune ecstatica a temporalitatii istorice, chiar daca aceasta nu este cunoscuta ca atare. Se arata aici īnsa si o alta trasatura specifica a timpului "indicat". Nu numai "īn timpul" este īntins īntr-un interval, ci orice "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) au de fiecare data, prin structura databilitatii, o īntindere mai mare sau mai mica; "acum": īn pauza, la masa, seara, vara aceasta; "atunci": la micul dejun, la urcare, etc.

Preocuparea expectativ-conservator-prezentificatoare "īsi lasa" timp īntr-un fel sau altul si si-l da tocmai ca preocupare chiar si fara orice determinatie specifica a timpului si īnaintea acesteia. Timpul se dateaza īn acest caz īn modul dintr-un moment sau altul al faptului-de-a-si-lasa-timp pornind de la fiintarea de fiecare data de care tocmai ne preocupam si de la ceea ce a fost deschis prin īntelegerea situata afectiv, pornind de la ceea ce facem "ziua toata". Cu cīt Dasein-ul, prin expectativa, se confunda tot mai mult cu preocuparea sa si, nemaifiind īn expectativa lui īnsusi, se uita pe sine, cu atīt mai mult si timpul sau, pe care el si-l lasa, ramīne acoperit prin aceasta "lasare". Chiar si īn "līncezirea" de fiecare zi, preocupata, Dasein-ul nu se īntelege nicicīnd pe sine ca strabatīnd sirul continuu si surabil al unor pure "acum"-uri. Timpul pe care Dasein-ul si-l lasa are, pe temeiul acestei acoperiri, lacune. Se īntīmpla adesea ca nu mai putem reconstitui īntregul unei "zile" cīnd revenim si vrem sa vedem cum am "folosit" timpul. Aceasta lipsa de integralitate [410] a timpului lacunar nu este o fragmentare a lui, ci un mod al temporalitatii deschise īntr-un moment sau altul, extinsa ecstatic. Felul īn care "se scurge" timpul pe care ni l-am "lasat" si modalitatea īn care preocuparea īl indica mai mult sau mai putin explicit nu pot fi explicate fenomenal īn chip adecvat decīt atunci cīnd, pe de o parte, "reprezentarea" teoretica a unui flux continuu al "acum"-urilor este īnlaturata si, pe de alta parte, vom īntelege ca modurile posibile īn care Dasein-ul īsi da si īsi lasa timp trebuie determinate primordial pornind de la felul īn care Dasein-ul, corespunzator cu existenta sa de fiecare data, īsi "are" timpul sau.

Am caracterizat mai īnainte faptul-de-a-exista, cel autentic si cel neautentic, cu privire la modurile prin care el se fundeaza īn temporalizarea temporalitatii. Potrivit acestei caracterizari, nehotarīrea existentei neautentice se temporalizeaza īn modul unei prezentari neexpectative-amnezice. Cel nehotarīt se īntelege pe sine pornind de la evenimentele si ac-cidentele ce se īntīlnesc īntr-o astfel de prezentizare si care se īngramadesc pe rīnd īntr-o astfel de prezentizare. Pierzīndu-se pe sine, prin multele sale activitati legate de fiintarea de care el se preocupa, cel nehotarīt īsi poate pierde prin aceasta timpul sau. De aceea, caracteristic pentru el este sa spuna: "nu am timp". Asa cum cel ce exista neautentic pierde permanent timpul si nu "are" nicicīnd timp, tot asa caracteristica specifica a temporalitatii existentei autentice este faptul ca ea, prin hotarīre, nu pierde nicīnd timpul si "are īntotdeauna timp". Caci temporalitatea hotarīrii are, īn ce priveste prezentul sau, un caracter de clipa. Iar modul autentic īn care clipa prezentizeaza situatia nu este el īnsusi conducator, ci este mentinut īn viintorul care face ca ceva sa fi fost īn chip esential. Existenta avīnd caracter de clipa se temporalizeaza ca o deplina stare de extensiune de natura destinala, īn sensul persistentei autentice, istorice, a sinelui. Astfel de existenta temporala are "īn permanenta" timp pentru ceea ce situatia cere de la ea. Hotarīrea īnsa nu deschide locul-de-deschidere decīt ca situatie. De aceea, deschisul nu poate surveni nicicīnd pentru cel hotarīt īn asa fel īncīt acesta sa-si poata piarde timpul, prin nehotarīre, īn acest deschis.

Dasein-ul factic aruncat īsi poate "face" timp si īl poate pierde deoarece lui, ca temporalitate extinsa ecstatic, o data cu starea de deschidere a locului-de-deschidere, īntemeiata īn temporalitate, īi este harazit un "timp".

Dasein-ul factic exista, ca unul ce este deschis, īn modul faptului-de-a-fi-cu ceilalti. El se mentine la un nivel de īntelegere care este public si mediu. "Acum, cīnd..." si "atunci, cīnd...", explicitate si exprimate prin faptul-de-a-fi-laolalta cotidian sīnt īntelese īn mod fundamental [411] chiar daca ele nu sīnt datate decīt īntre anumite limite si īn mod unilateral. Īnsa īn faptul-de-a-fi-laolalta "nemijlocit", mai multi pot spune "īmpreuna" "acum", fiecare datīnd īn mod diferit acest "acum" pe care l-a rostit; acum, cīnd se īntīmpla cutare sau cutare lucru. "Acum"-ul exprimat este rostit de fiecare īn spatiul public al faptului-de-a-fi-laolalta-īn-lume. Timpul explicitat, exprimat al Dasein-ului de fiecare data este de aceea deja publicitat ca atare, pe temeiul faptului-de-a-fi-īn-lume-ecstatic. Iar īn masura īn care preocuparea cotidiana se īntelege pe sine pornind de la "lumea" de care ea se preocupa, ea cunoaste "timpul" pe care si-l face nu ca al sau, ci ea foloseste timpul care "exista" (es gibt), cel pe care īl luam īn calcul. Īnsa caracterul public al "timpului" devine cu atīt mai adīnc cu cīt Dasein-ul factic se preocupa īn chip explicit mai mult de timp, luīndu-l īn chip expres īn calculul sau.