Temporalitatea Dasein-ului si preocuparea de timp

Temporalitatea Dasein-ului si preocuparea de timp.

Dasein-ul exista ca o fiintare care, în fiinta sa, are ca miza însasi aceasta fiinta. Fiind, prin esenta sa, înaintea lui însusi, el s-a proiectat pe sine în directia putintei sale de a fi, înaintea oricarei observatii simple si ulterioare asupra lui însusi. În proiect, el este dezvaluit ca unul ce este aruncat. Ca unul aruncat si lasat în seama "lumii", el cade, prin preocupare, sub dominatia acestei lumi. Ca grija, adica existînd în unitatea proiectului aruncat si supus caderii, aceasta fiintare este deschisa sub forma unui loc al deschiderii. Fiintînd laolalta cu ceilalti, el se mentine pe o treapta medie de explicitare, care îsi afla arti 727e415h cularea prin discurs si este exprimata prin limba. Faptul-de-a-fi-în-lume s-a exprimat deja pe sine dintotdeauna iar, ca fiinta în-preajma fiintarii întîlnite intamundan, ea se exprima pe sine permanent prin interpelarea si discutarea fiintarii însasi de care el se preocupa. Preocuparea, ghidata în întelegerea sa de privirea-ambientala, se fundeaza în temporalitate si anume în modul prezentizarii expectativ-conservative. Preocuparea aceasta, fiind un calcul, o planificare, o prevedere si o prevenire a ceva, ea spune dintotdeauna, fie ca poate fi sau nu auzita: "atunci" trebuie sa se întîmple cutare sau cutare lucru, "mai înainte" ca un cutare lucru sa se împlineasca, "acum" trebuie din nou întreprins ceea ce "pe atunci" a esuat si ne-a scapat din vedere.

În "atunci" (viitor), preocuparea se exprima ca expectativa, în "atunci" (trecut) ea se exprima ca o conservare iar în "acum" ea se exprima ca prezentizare. În "atunci" (viitor) este continut, de cele mai multe ori neexplicit, un "acum nu înca", adica el este rostit într-o prezentizare expectativ-conservativa, într-o prezentizare care uita. "Atunci" (trecut) îl ascunde în sine pe "acum nu mai". O data cu el se exprima conservarea, ca prezentizare expectativa. "Atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) sînt întelese gresit prin referire la un "acum", [407] ceea ce înseamna ca prezentizarea are o anume greutate. Aceasta prezentizare se temporalizeaza desigur întotdeauna în unitate cu expectativa si conservarea, chiar daca acestea sînt modificate, devenind o uitare din care lipseste dimensiunea expectativei. Temporalitatea se încîlceste astfel în prezentul care, prezentizînd, spune numai "acum" si "acum". Ceea ce preocuparii i se înfatiseaza, în expectativa sa, ca fiind cel mai aproape, este numit de ea "imediat", iar ceea ce a fost facut în prima instanta disponibil sau ceea ce a fost pierdut este numit cu ajutorul lui "adineaori". Orizontul conservarii ce se exprima pe sine printr-un "atunci" (trecut) este un "mai devreme" iar acela al lui "atunci" (viitor) este un "mai tîrziu", tot asa cum orizontul lui "acum" este "astazi".

Însa orice "atunci" (viitor) este ca atare un "atunci cînd...", orice atunci (trecut) este un "atunci, pe cînd..." si orice "acum" este un "acum, cînd...". Aceasta structura relationala, ce pare a fi de la sine înteleasa, a lui "acum", "atunci" (trecut) si "atunci" (viitor), o numim databilitate. Nu trebuie sa ne intereseze, în acest caz, daca datarea se realizeaza factic prin referire la o "data" calendaristica. Chiar si fara astfel de "date", "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) sînt mai mult sau mai putin datate. Daca determinatia datarii e absenta, aceasta nu înseamna ca structura databilitatii ar fi lipsi sau ca ea ar fi una întîmplatoare.

Ce este acel ceva caruia îi apartine prin esenta sa o astfel de databilitate si în ce anume se întemeiaza ea? Dar poate fi pusa o întrebare mai de prisos decît aceasta? Este "binecunoscut" totusi faptul ca prin "acum cînd..." noi avem în vedere un "punct temporal". "Acum"-ul este timpul. si este incontestabil faptul ca pe "acum, cînd...", "atunci, cînd..." si "atunci, pe cînd..." - pe toate acestea le întelegem ca avînd o oarecare legatura cu "timpul". Însa prin întelegerea "naturala" a lui "acum" si a celorlalte expresii n-am ajuns înca sa concepem faptul ca toate acestea se refera la "timpul" însusi si cum e cu putinta sa se refere la el, tot asa cum nu am ajuns sa întelegem, printr-un concept, ce înseamna "timp". Caci este oare atunci de la sine înteles faptul ca ceva precum "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) le "întelegem ca atare" si ca le exprimam "în mod natural"? De unde luam noi aceste "acum cînd..."? Le-am aflat pe acestea printre fiintarile intramundane, printre fiintarile-simplu-prezente? Evident ca nu. Au fost ele în genere gasite undeva? Am pornit noi cîndva în cautarea lor, constatîndu-le la un moment dat? Dispunem de ele "tot timpul" fara a le fi preluat vreodata în chip expres si ne folosim permanent de ele, chiar daca nu le exprimam sonor. Lucrul cel mai banal pe care îl rostim zi de zi, ca de pilda "este frig", cuprinde în el un "acum cînd...". De ce Dasein-ul, atunci cînd numeste fiintarea de care se preocupa de cele mai multe ori fara exprimare sonora, exprima totodata si un "acum cînd...", un "atunci cînd..." si un "atunci pe cînd..."? Deoarece interpelarea explicitativa a ceva, adica fiinta aflata în-preajma fiintarii-la-îndemîna, ghidata în întelegerea sa de privirea-ambientala [408] facînd prin des-coperire sa survina aceasta fiintare-la-îndemîna, se exprima totodata pe sine si deoarece aceasta interpelare si discutare - cuprinzînd o explicitare de sine - se fundeaza într-o prezentizare si nu sînt posibile decît sub forma acestei prezentizari.

Prezentizarea expectativ-conservatoare se expliciteaza pe sine. Iar acest fapt este la rîndul lui posibil deoarece aceasta prezentizare - fiind ea însasi deschisa ecstatic - este deschisa întotdeauna deja pentru ea însasi si este articulabila prin explicitarea comprehensiv-discursiva. Deoarece temporalitatea constituie ecstatic-orizontal starea de luminare a locului-de-deschidere, ea este dintotdeauna în chip originar explicitabila si astfel cunoscuta în locul-de-deschidere. Prezentizarea ce se expliciteaza pe sine, adica ceea ce a fost explicitat prin numirea sa ca "acum" îl numim "timp". În aceasta nu se arata decît ca temporalitatea resimtita ca fiind deschisa ecstatic este cunoscuta în prima instanta si cel mai adesea doar pe aceasta treapta de explicitare a preocuparii. Întelegerea si cunoasterea "nemijlocita" a timpului nu exclude totusi ca atît temporalitatea originara ca atare cît si originea temporalizata prin ea a timpului exprimat sa nu fie recunoscute si ramîna neconcepute.

Faptul ca ceea ce este exprimat prin "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) are prin esenta sa o structura a databilitatii, acest fapt este dovada elementara a provenientei acelui ceva ce a fost explicitat din temporalitatea ce se expliciteaza pe sine. Spunînd "acum", noi întelegem întotdeauna prin aceasta, chiar fara a o spune, "cînd se întîmpla cutare lucru". Din ce cauza? Deoarece "acum"-ul expliciteaza o prezentizare a fiintarii. În "acum cînd..." rezida caracterul ecstatic al prezentului. Databilitatea lui "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) este reflexul constitutiei ecstatice a temporalitatii si de aceea ea este esentiala si pentru însusi timpul exprimat. Structura databilitatii lui "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) este atestarea faptului ca acestea, avînd ca sursa temporalitatea, sînt ele însele timp. Exprimarea explicitativa a lui "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) este indicarea cea mai originara a timpului. Iar deoarece, în unitatea ecstatica a temporalitatii, înteleasa netematic o data cu temporalitatea fara a fi cunoscuta ca atare, Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-în-lume se deschide lui însusi si o data cu aceasta des-copera fiintarea intramundana, timpul explicitat are si el deja o datare pornind de la fiintarea ce survine în starea de deschidere a locului-de-deschidere: acum, cînd se închide usa; acum, cînd îmi lipseste aceasta carte, etc.

Avînd aceeasi origine, si anume în temporalitatea ecstatica, pe acest temei, orizonturile apartinatoare lui "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) [409] au si ele caracter de databilitate sub forma lui "astazi, cînd..", "mai tîrziu, cînd..." si "mai devreme, cînd...".

Daca expectativa, întelegîndu-se pe sine prin "atunci" (viitor) se expliciteaza pe sine si astfel întelege, ca prezentizare, acel ceva în privinta caruia ea se afla în expectativa, pornind de la al sau "acum", atunci în "indicarea" lui "atunci" (viitor) este cuprins deja "si acum înca nu". Expectativa articuleaza acest "pîna atunci" - si anume ea "îsi are un timp propriu", ca interval ce are totodata o relatie cu databilitatea. Preocuparea, la rîndul ei, poate articula si ea pe "în timpul" în maniera expectativei, oferind si alte indicari ale lui "atunci" (viitor). Acel "pîna atunci" este împartit într-o multime de "de atunci pîna atunci", care sînt însa dinainte "cuprinse" în proiectul expectativ al unui "atunci" (viitor) primordial. Prin întelegerea expectativ-prezentificatoare a lui "în timpul" (während) este articulata "durarea" (Währen). Aceasta durata este la rîndul ei timpul manifest prin explicitarea de sine a temporalitatii, un timp înteles astfel, într-un moment sau altul, netematic de catre preocupare, ca "interval" (Spanne). Prezentizarea expectativ-conservatoare nu expliciteaza de aceea decît un "în timpul" întins într-un interval, deoarece el se deschide în acest caz pe sine ca extensiune ecstatica a temporalitatii istorice, chiar daca aceasta nu este cunoscuta ca atare. Se arata aici însa si o alta trasatura specifica a timpului "indicat". Nu numai "în timpul" este întins într-un interval, ci orice "acum", "atunci" (viitor) si "atunci" (trecut) au de fiecare data, prin structura databilitatii, o întindere mai mare sau mai mica; "acum": în pauza, la masa, seara, vara aceasta; "atunci": la micul dejun, la urcare, etc.

Preocuparea expectativ-conservator-prezentificatoare "îsi lasa" timp într-un fel sau altul si si-l da tocmai ca preocupare chiar si fara orice determinatie specifica a timpului si înaintea acesteia. Timpul se dateaza în acest caz în modul dintr-un moment sau altul al faptului-de-a-si-lasa-timp pornind de la fiintarea de fiecare data de care tocmai ne preocupam si de la ceea ce a fost deschis prin întelegerea situata afectiv, pornind de la ceea ce facem "ziua toata". Cu cît Dasein-ul, prin expectativa, se confunda tot mai mult cu preocuparea sa si, nemaifiind în expectativa lui însusi, se uita pe sine, cu atît mai mult si timpul sau, pe care el si-l lasa, ramîne acoperit prin aceasta "lasare". Chiar si în "lîncezirea" de fiecare zi, preocupata, Dasein-ul nu se întelege nicicînd pe sine ca strabatînd sirul continuu si surabil al unor pure "acum"-uri. Timpul pe care Dasein-ul si-l lasa are, pe temeiul acestei acoperiri, lacune. Se întîmpla adesea ca nu mai putem reconstitui întregul unei "zile" cînd revenim si vrem sa vedem cum am "folosit" timpul. Aceasta lipsa de integralitate [410] a timpului lacunar nu este o fragmentare a lui, ci un mod al temporalitatii deschise într-un moment sau altul, extinsa ecstatic. Felul în care "se scurge" timpul pe care ni l-am "lasat" si modalitatea în care preocuparea îl indica mai mult sau mai putin explicit nu pot fi explicate fenomenal în chip adecvat decît atunci cînd, pe de o parte, "reprezentarea" teoretica a unui flux continuu al "acum"-urilor este înlaturata si, pe de alta parte, vom întelege ca modurile posibile în care Dasein-ul îsi da si îsi lasa timp trebuie determinate primordial pornind de la felul în care Dasein-ul, corespunzator cu existenta sa de fiecare data, îsi "are" timpul sau.

Am caracterizat mai înainte faptul-de-a-exista, cel autentic si cel neautentic, cu privire la modurile prin care el se fundeaza în temporalizarea temporalitatii. Potrivit acestei caracterizari, nehotarîrea existentei neautentice se temporalizeaza în modul unei prezentari neexpectative-amnezice. Cel nehotarît se întelege pe sine pornind de la evenimentele si ac-cidentele ce se întîlnesc într-o astfel de prezentizare si care se îngramadesc pe rînd într-o astfel de prezentizare. Pierzîndu-se pe sine, prin multele sale activitati legate de fiintarea de care el se preocupa, cel nehotarît îsi poate pierde prin aceasta timpul sau. De aceea, caracteristic pentru el este sa spuna: "nu am timp". Asa cum cel ce exista neautentic pierde permanent timpul si nu "are" nicicînd timp, tot asa caracteristica specifica a temporalitatii existentei autentice este faptul ca ea, prin hotarîre, nu pierde nicînd timpul si "are întotdeauna timp". Caci temporalitatea hotarîrii are, în ce priveste prezentul sau, un caracter de clipa. Iar modul autentic în care clipa prezentizeaza situatia nu este el însusi conducator, ci este mentinut în viintorul care face ca ceva sa fi fost în chip esential. Existenta avînd caracter de clipa se temporalizeaza ca o deplina stare de extensiune de natura destinala, în sensul persistentei autentice, istorice, a sinelui. Astfel de existenta temporala are "în permanenta" timp pentru ceea ce situatia cere de la ea. Hotarîrea însa nu deschide locul-de-deschidere decît ca situatie. De aceea, deschisul nu poate surveni nicicînd pentru cel hotarît în asa fel încît acesta sa-si poata piarde timpul, prin nehotarîre, în acest deschis.

Dasein-ul factic aruncat îsi poate "face" timp si îl poate pierde deoarece lui, ca temporalitate extinsa ecstatic, o data cu starea de deschidere a locului-de-deschidere, întemeiata în temporalitate, îi este harazit un "timp".

Dasein-ul factic exista, ca unul ce este deschis, în modul faptului-de-a-fi-cu ceilalti. El se mentine la un nivel de întelegere care este public si mediu. "Acum, cînd..." si "atunci, cînd...", explicitate si exprimate prin faptul-de-a-fi-laolalta cotidian sînt întelese în mod fundamental [411] chiar daca ele nu sînt datate decît între anumite limite si în mod unilateral. Însa în faptul-de-a-fi-laolalta "nemijlocit", mai multi pot spune "împreuna" "acum", fiecare datînd în mod diferit acest "acum" pe care l-a rostit; acum, cînd se întîmpla cutare sau cutare lucru. "Acum"-ul exprimat este rostit de fiecare în spatiul public al faptului-de-a-fi-laolalta-în-lume. Timpul explicitat, exprimat al Dasein-ului de fiecare data este de aceea deja publicitat ca atare, pe temeiul faptului-de-a-fi-în-lume-ecstatic. Iar în masura în care preocuparea cotidiana se întelege pe sine pornind de la "lumea" de care ea se preocupa, ea cunoaste "timpul" pe care si-l face nu ca al sau, ci ea foloseste timpul care "exista" (es gibt), cel pe care îl luam în calcul. Însa caracterul public al "timpului" devine cu atît mai adînc cu cît Dasein-ul factic se preocupa în chip explicit mai mult de timp, luîndu-l în chip expres în calculul sau.