Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Temporalitatea ca sens ontologic al grijii

Filozofie


Temporalitatea ca sens ontologic al grijii



Caracterizarea "legaturii" dintre grija si sineitate n-a urmarit numai sa clarifice problema speciala a egoitatii, ci ea era menita sa serveasca ca ultima pregatire pentru surprinderea fenomenala a integralitatii întregului structural al Dasein-ului. Este nevoie de o rigoare perfecta a problematizarii existentiale, daca nu vrem ca în cele din urma, pentru privirea ontologica, felul de a fi al Dasein-ului sa se perverteasca într-un mod al simplei-prezente, chiar daca acesta e total neutru. Dasein-ul îsi atinge "esenta" în existenta autentica, cea care se constituie ca stare de hotarîre anticipatoare. Acest mod al autenticitatii grijii contine integralitatea originara a Dasein-ului si persistenta originara a sinelui sau. Daca privirea noastra nu se disperseaza, ci întelege existential aceasta integralitate si persistenta, atunci ea trebuie sa reuseasca sa scoata la iveala sensul ontologic al fi 333o1421d intei Dasein-ului.

Ce anume cautam, ontologic vorbind, atunci cînd cautam sensul grijii? Ce înseamna sens? Fenomenul ne-a iesit în cale în cercetarea noastra atunci [324] cînd am analizat întelegerea si explicitarea22. Potrivit acestei analize, sensul este acel ceva în care se mentine inteligibilitatea a ceva, fara ca acest ceva sa intre el însusi în cîmpul privirii în chip explicit si tematic. Sens înseamna acel ceva "catre-care" se îndreapta proiectul primordial, proiect de la care pornind ceva poate fi conceput în posibilitatea sa drept ceea ce el este. Proiectarea deschide posibilitati, adica deschide ceva care, prin natura lui, face posibil.

A scoate la iveala acel ceva "catre-care" se îndreapta un proiect înseamna a deschide acel ceva care face posibil ceea ce este proiectat. Aceasta scoatere la iveala cere sa urmam în chip metodic un proiect care sta la baza unei explicitari, dar care cel mai adesea este neexplicit, si sa facem acest lucru în asa fel încît ceea ce este proiectat în proiect sa fie deschis cu privire la acel ceva "catre-care" el este proiectat si sa devina sesizabil cu privire la el. A evidentia sensul grijii înseamna atunci: a urmari proiectul care sta la baza interpretarii existentiale originare a Dasein-ului si care calauzeste aceasta interpretare, în asa fel încît în acel ceva care este proiectat sa devina vizibil acel ceva "catre-care" el a fost proiectat. Ceea ce este proiectat este fiinta Dasein-ului si anume o fiinta care a fost deschisa în ceea ce o constituie pe ea ca putinta autentica de a fi întreg. Elementul "catre-care" este proiectat acest ceva si catre care este proiectata fiinta care a fost deschisa si astfel constituita este tocmai ceea ce face posibila aceasta constituire a fiintei ca grija. Întrebîndu-ne cu privire la sensul grijii, ne punem de fapt urmatoarea întrebare: ce anume face posibila integralitatea întregului structural articulat al grijii în unitatea articularii sale, asa cum a fost ea desfasurata?

Înteles riguros, sensul înseamna acel ceva "catre-care" se îndreapta proiectul primordial al întelegerii fiintei. Faptul-de-a-fi-în-lume care s-a deschis lui însusi întelege la fel de originar, o data cu fiinta fiintarii care este el însusi, si fiinta fiintarii des-coperite intramundan, în speta o întelege în modurile ei primordiale care sînt existenta si realitatea, chiar daca aceasta întelegere nu este una tematica si, mai mult decît atît, este una nediferentiata. Orice experienta ontica a fiintarii - de la calcularea fiintarii-la-îndemîna prin privirea-ambientala si pîna la cunoasterea pozitiv stiintifica a fiintarii-simplu-prezente - are de fiecare data ca temei proiecte ale fiintei fiintarii corespunzatoare, fie ele mai mult sau mai putin transparente. Însa aceste proiecte adapostesc în ele un element "catre-care" ele se proiecteaza si din care, ca sa spunem asa, se hraneste întelegerea fiintei.

Cînd spunem ca fiintarea "are sens", aceasta înseamna ca ea a devenit accesibila în fiinta sa si ca aceasta fiinta, asa cum e proiectata ea catre acel ceva care îi este specific, este cea dintîi care "are" propriu-zis "sens". Fiintarea "are" sens numai pentru ca, deschisa dinainte ca fiinta, ea devine inteligibila prin proiectul fiintei, adica pornind de la acel ceva "catre-care" fiinta sa este proiectata. Proiectul primordial [325] al întelegerii fiintei este cel care "da" sensul. Întrebarea privitoare la sensul fiintei unei fiintari tematizeaza acel ceva "catre-care" este proiectata întelegerea fiintei, ca întelegere care sta la baza oricarei fiinte a fiintarii.

Dasein-ul îsi este siesi deschis, autentic sau neautentic, în ce priveste existenta sa. Existînd, el se întelege pe sine în asa fel încît aceasta întelegere nu reprezinta o pura sesizare, ci ea constituie fiinta existentiela a putintei factice de a fi. Fiinta deschisa este cea a unei fiintari a carei miza este chiar aceasta fiinta. Sensul acestei fiinte, asadar sensul grijii, cel care o face posibila pe aceasta în constituirea ei, este cel care constituie originar fiinta putintei-de-a-fi. Sensul fiintei Dasein-ului nu este un altceva decît aceasta fiinta, care pluteste nu se stie unde, nu este un "în afara" în raport cu ea, ci este însusi Dasein-ul ce se întelege pe sine. Ce anume face posibila fiinta Dasein-ului si, astfel, existenta factica a acestuia?

Ceea ce este proiectat în proiectul existential originar al existentei ni s-a dezvaluit ca stare de hotarîre anticipatoare. Ce anume face posibil acest autentic fapt-de-a-fi-întreg al Dasein-ului în ce priveste unitatea întregului sau structural articulat? Înteleasa formal-existential, adica fara a trebui sa invocam în permanenta tot continut structural, starea de hotarîre anticipatoare este fiinta întru putinta-de-a-fi cea mai proprie, ca o putinta-de-a-fi privilegiata. Or, o asemenea întelegere formal-existentiala nu este posibila decît în masura în care Dasein-ul în genere, în posibilitatea sa cea mai proprie, poate veni catre sine si, în acest fapt-de-a-se-face-pe-sine-sa-vina-catre-sine, poate suporta aceasta posibilitate ca posibilitate, ceea ce înseamna sa existe. Faptul-de-a-face-sa-vina catre sine prin aceasta posibilitate privilegiata si de a o suporta ca o atare posibilitate este fenomenul originar pe care îl numim viitor*. Daca fiintei Dasein-ului îi apartine fiinta întru moarte autentica sau neautentica, aceasta fiinta întru moarte este posibila doar ca una viitoare, în sensul pe care tocmai l-am indicat si care va trebui determinat si mai precis. Aici "viitor" (Zukunft) nu înseamna un "acum" care înca nu a devenit "real" si care va fi abia cîndva, ci înseamna venirea (Kunft) prin care Dasein-ul vine catre sine în putinta sa cea mai proprie de a fi. Pre-mergerea face ca Dasein-ul sa fie orientat în chip autentic catre viitor, în asa fel încît pre-mergerea însasi este posibila doar în masura în care Dasein-ul, ca unul ce fiinteaza, vine mereu si dintotdeauna catre sine, adica în masura în care el este în genere, în fiinta sa, orientat catre viitor.



Starea de hotarîre anticipatoare întelege Dasein-ul în al sau esential fapt-de-a-fi-vinovat. A întelege în acest fel înseamna a asuma, existînd, faptul-de-a-fi-vinovat si a fi temei aruncat al unei nimicnicitati. Însa a asuma starea de aruncare înseamna a fi în chip autentic Dasein asa cum el a fost de fiecare data deja. asumarea starii de aruncare este însa posibila doar în masura în care Dasein-ul orientat catre viitor poate fi acel al sau cel mai propriu "asa cum el a fost de fiecare data deja", adica "ceea ce el a fost în chip esential"*. Numai în masura în care Dasein-ul în genere este un "eu-sînt-ceea-ce-am-fost" el poate veni din viitor catre sine însusi în asa fel încît sa revina în urma. Orientat în chip autentic catre viitor, Dasein-ul este în chip autentic ceea ce el a fost în chip esential. Pre-mergerea catre posibilitatea extrema si cea mai proprie este revenirea-în-urma, prin întelegere, la ceea ce am fost în chip esential si care ne este cel mai propriu. Dasein-ul nu poate sa fi fost în chip esential decît în masura în care el este orientat catre viitor. Trecutul esential provine, asa zicînd, din viitor.

Starea de hotarîre anticipatoare deschide situatia de fiecare data a locului-de-deschidere în asa fel încît existenta, actionînd, se preocupa prin privirea-ambientala de fiintarea-la-îndemîna aflata factic în lumea ambianta. Faptul-de-a-fi-în-preajma fiintarii-la-îndemîna dintr-o anumita situatie, ca urmare a unei hotarîri - adica faptul-de-a-face-sa-fie-întîlnit prin actiune ceea ce este prezent în cuprinsul lumii ambiante - este posibil doar printr-o prezentizare* a acestei fiintari. Numai ca prezent în sensul de prezentizare poate fi starea de hotarîre ceea ce ea este: prilejul întîlnirii nedisimulate cu ceea ce ea surprinde prin actiunea ei.

Orientata catre viitor si revenind totodata în urma sa, starea de hotarîre se aduce pe sine, prezentizînd, în situatie. Trecutul esential ia nastere din viitor în asa fel încît viitorul care a fost în chip esential (sau, mai bine zis, care face ca ceva sa fi fost în chip esential) elibereaza din sine prezentul. Acest fenomen unitar - viitorul care face sa fi fost în chip esential si care prezentizeaza - îl numim temporalitate. Numai în masura în care Dasein-ul este determinat ca temporalitate el îsi face siesi posibila putinta autentica de a fi întreg (caracterizata mai sus) a starii de hotarîre anticipatoare. Temporalitatea se dezvaluie ca fiind sensul grijii autentice.

Continutul fenomenal al acestui sens, extras din constitutia de fiinta a starii de hotarîre anticipatoare, da termenului de "temporalitate" deplina lui semnificatie. Cînd folosim acest cuvînt în terminologia noastra, cel dintîi lucru pe care trebuie sa-l facem este sa lasam la o parte toate semnificatiile de "viitor ", "trecut" si "prezent" care ne asalteaza venind dinspre conceptul obisnuit de timp. Acest lucru este valabil si pentru conceptele de "timp" "subiectiv" si "obiectiv", respectiv "imanent" sau "transcendent". În masura în care Dasein-ul, în prima instanta si cel mai adesea, se întelege pe sine în chip neautentic, putem presupune ca "timpul" înteles în mod obisnuit reprezinta, ce-i drept, un fenomen în adevaratul înteles al cuvîntului, dar cu toate acestea doar unul derivat. El ia nastere din temporalitatea neautentica, care, la rîndul ei, îsi are propria-i origine. Conceptele de "viitor", "trecut" si "prezent" au aparut în prima instanta din întelegerea neautentica a timpului. Delimitarea terminologica a fenomenelor originare si autentice corespunzatoare acestor concepte [327] se vede pusa în fata aceleiasi dificultati pe care trebuie sa o înfrunte crearea oricarei terminologii ontologice. În acest domeniu al cercetarii, violentele terminologice nu sînt expresia bunului plac, ci necesitatea lor îsi are temeiul în lucrurile însele. Totusi, pentru a putea evidentia pe de-a-ntregul faptul ca temporalitatea neautentica îsi are originea în cea originara si autentica este nevoie mai întîi sa elaboram în chip concret acel fenomen originar pe care pîna acum nu l-am caracterizat decît în linii mari.

Daca starea de hotarîre constituie modul grijii autentice - ea însasi nefiind posibila decît prin temporalitate - trebuie atunci ca însusi fenomenul obtinut prin considerarea starii de hotarîre sa reprezinte doar o modalitate a temporalitatii, cea care face în genere posibila grija ca atare. Integralitatea fiintei Dasein-ului ca grija înseamna: faptul-de-a-fi-înaintea-lui-însusi-fiind-deja-în(tr-o lume) ca fapt-de-a-fi-în-preajma (fiintarii întîlnite intramundan). Cînd am fixat pentru întîia oara aceasta structura articulata, am atras atentia asupra faptului ca, tocmai tinîndu-se cont de aceasta articulare, întrebarea ontologica ar trebui dusa mai departe, pîna cînd ea va ajunge sa scoata la iveala unitatea pe care o presupune integralitatea acestei diversitati structurale23. Unitatea originara a structurii grijii rezida în temporalitate.

Faptul-de-a-fi-înaintea-lui-însusi se întemeiaza în viitor. Faptul-de-a-fi-deja-în... face cunoscut prin sine trecutul esential. Faptul-de-a-fi-în-preajma... devine posibil prin prezentizare. Dupa cele spuse aici, este de la sine înteles ca "înaintea" din "înaintea-lui-însusi" si acel "deja" nu pot fi concepute pornind de la întelegerea obisnuita a timpului. "Înaintea" nu înseamna "mai înainte de" în sensul în care spunem "acum-înca-nu-este - însa mai tîrziu va fi"; tot asa, sensul lui "deja" nu este cîtusi de putin acela de "acum-nu-mai-este - însa mai devreme a fost". Daca cuvintele "înaintea" si "deja" ar avea aceasta semnificatie temporala - pe care de altfel o si pot avea - atunci ar trebui sa spunem, cînd e vorba de temporalitatea grijii, ca grija este ceva care este în acelasi timp "mai devreme" si "mai tîrziu", care "înca nu" este si "nu mai" este. Iar în acest caz grija ar fi conceputa ca fiintare care pur si simplu survine si decurge "în timp". si atunci fiinta unei fiintari avînd caracterul Dasein-ului ar deveni o simpla-prezenta. Cum însa asa ceva nu este posibil, înseamna ca semnificatia temporala a cuvintelor amintite trebuie sa fie alta. "Înaintea" si "înaintea-lui-însusi" indica viitorul, cel care, el mai întîi, face în genere posibil ca Dasein-ul sa fie în asa fel încît sa aiba ca miza propria lui putinta-de-a-fi. Proiectarea de sine care îsi are temeiul în viitor este una catre "a-fi-în-vederea-lui-însusi" si ea reprezinta un caracter esential al existentialitatii. Sensul primordial al acesteia este viitorul.



Tot astfel, "deja" are în vedere sensul existential temporal al fiintarii care, în masura în care ea este, este de fiecare data una deja aruncata. Numai deoarece grija se întemeiaza în trecutul esential, numai de aceea Dasein-ul poate exista ca fiintarea aruncata care el este. "Atîta timp" cît Dasein-ul exista factic, el nu este nicicînd ceva care a trecut, ci, din capul locului, el este ceea ce a fost în chip esential, în sensul în care spunem "sînt ceea ce am fost" (ich bin-gewesen). Iar el nu poate sa fie ceea ce a fost decît atîta vreme cît este. Dimpotriva, spunem ca "a trecut" despre fiintarea care nu mai este, în sensul ca nu mai este simplu-prezenta. De aceea, existînd, Dasein-ul nu poate niciodata lua act de sine ca de un fapt simplu-prezent care ia nastere si care trece "o data cu trecerea timpului", pentru ca, putin cîte putin, sa se stinga si sa dispara în trecut. El "se afla" întotdeauna doar ca fapt aruncat. Prin situarea afectiva Dasein-ul este cotropit de el însusi, de fiintarea care el, fiind înca, a fost deja, ceea ce înseamna de fiintarea care este în mod constant ceea ce el a fost în chip esential. Sensul existential primordial al facticitatii rezida în trecutul esential. Formularea structurii grijii cu ajutorul cuvintelor "înaintea" si "deja" indica sensul temporal al existentialitatii si facticitatii.

O asemenea indicatie lipseste însa în cazul celui de al treilea moment constitutiv al grijii: faptul-de-a-fi-în-preajma..., care e însotit de cadere. Aceasta nu înseamna ca, la rîndul ei, caderea nu si-ar avea temeiul în temporalitate, ci înseamna ca prezentizarea - cea în care se întemeiaza primordial caderea sub dominatia fiintarii-la-îndemîna si a celei simplu-prezente (acestea facînd obiectul preocuparii noastre) - ramîne, în masura în care ea este gîndita în modul temporalitatii originare, înglobata în viitor si în trecutul esential. Aflat în starea de hotarîre, Dasein-ul s-a recuperat pe sine din cadere tocmai pentru a fi cu atît mai autentic "aici si acum", în "clipa" în care privirea surprinde oportunitatea situatiei deschise*.

Temporalitatea face posibila unitatea dintre existenta, facticitate si cadere si constituie astfel în chip originar integralitatea structurii grijii. Momentele grijii nu sînt pur si simplu adunate laolalta unul cîte unul, tot asa cum nici temporalitatea însasi nu se compune, "pe masura ce timpul trece", din viitor, trecut esential si prezent. Temporalitatea nu "este" defel o fiintare. Ea nu este, ci se temporalizeaza. Motivul pentru care sîntem totusi nevoiti sa spunem ca "temporalitatea «este» - sensul grijii" sau ca "temporalitatea «este» -determinata în cutare sau cutare fel" îl vom putea întelege abia atunci cînd ne vom clarifica ideea de fiinta si de "este" în genere. Temporalitatea temporalizeaza, si anume ea temporalizeaza moduri posibile ale ei însesi. Acestea fac posibila varietatea modurilor de a fi ale Dasein-ului si mai cu seama posibilitatea fundamentala a existentei autentice si neautentice.

Viitorul, trecutul esential si prezentul ne arata caracterele fenomenale de: "catre-sine", "în-urma-la" si "faptul-de-a-face-ca-ceva-sa-fie-întîlnit".[329] Aceste fenomene: "catre..." (pe care-l pune în joc viitorul), "la..." (ca fenomen al trecutului esential) si "în-preajma" (ca marca fenomenala a prezentului) fac menifesta temporalitatea ca TkstatikÒn pur si simplu. Temporalitatea este "«afara»-ul-din-sine" originar, în sine si pentru sine însusi. Numim de aceea fenomenele caracterizate - viitorul, trecutul esential si prezentul - ecstazele temporalitatii. Temporalitatea nu este mai întîi o fiintare care la un moment dat se decide sa iasa în afara sa, ci esenta ei este temporalizarea în unitatea ecstazelor. Caracteristic pentru "timpul" care e accesibil întelegerii obisnuite este, printre altele, tocmai faptul ca, în cuprinsul lui, ca pura succesiune a "acum"-urilor, fara început si fara sfîrsit, caracterul ecstatic al temporalitatii originare este nivelat. Însa aceasta nivelare se întemeiaza ea însasi, potrivit sensului sau existential, într-o temporalizare posibila determinata, conform careia temporalitatea, ca temporalitate neautentica, temporalizeaza "timpul" amintit mai sus. Iar daca, de aceea, aratam ca "timpul" care e accesibil simtului comun al Dasein-ului nu este cel originar, ci, dimpotriva, ca el provine din temporalitatea autentica, atunci, potrivit principiului a potiori fit denominatio, sîntem îndreptatiti sa numim temporalitatea scoasa aici în evidenta timp originar

De cîte ori am enumerat ecstazele, viitorul a fost întotdeauna amintit cel dintîi. Or, lucrul acesta arata ca, în unitatea ecstatica a temporalitatii originare si autentice, viitorul are o preeminenta, chiar daca temporalitatea nu ia nastere printr-o însumare si o juxtapunere a ecstazelor, ci, de fiecare data, în temporalizarea ei, toate acestea sînt deopotriva de originare. Însa cooriginare fiind, modurile de temporalizare sînt diferite. Iar caracterul lor diferit consta în aceea ca temporalizarea poate fi determinata primordial pornind de la o ecstaza sau alta. Temporalitatea originara si autentica se temporalizeaza pornind din viitorul autentic în asa fel încît, doar orientata fiind catre viitor si doar izvorînd din ceea ce a fost, ea ajunge sa trezeasca prezentul. Fenomenul primordial al temporalitatii originare si autentice este viitorul. Preeminenta viitorului va lua diferite chipuri în functie de felul în care se modifica temporalizarea pentru a ajunge temporalitate neautentica; însa ea va continua sa fie vizibila si în cuprinsul acestui "timp" derivat.

Grija este fiinta întru moarte. Starea de hotarîre anticipatoare am determinat-o ca fiinta autentica îndreptata catre acea posibilitate pe care am caracterizat-o ca pura imposibilitate a Dasein-ului. Într-o asemenea fiinta aflata întru sfîrsitul sau, Dasein-ul exista în chip autentic întreg ca acea fiintare care poate fi "aruncata în moarte". El nu are un sfîrsit la care, o data ajuns, sa înceteze sa mai fie, ci exista în chip finit. Viitorul autentic, cel care temporalizeaza primordial acea temporalitate care constituie sensul starii de hotarîre anticipatoare, [330] se dezvaluie astfel el însusi ca finit. Dar, în pofida faptului ca nu mai sînt Dasein, "nu merge oare timpul mai departe"? si nu pot înca atîtea alte lucruri sa stea "în viitor" si sa vina dinspre el?



La aceste întrebari raspunsul trebuie sa fie afirmativ. Cu toate acestea, ele nu pot fi considerate ca fiind obiectii cu privire la finitudinea temporalitatii originare, întrucît nici nu o mai au în vedere pe aceasta. Întrebarea nu este ce anume mai poate surveni "într-un timp ce curge mai departe" si nici ce fel de fapt-de-a-face-sa-vina-catre-sine poate fi întîlnit "pornind de la acest timp" (si nici ce anume mai poate fi întîlnit, ca venind "din acest timp", pentru un fapt-de-a-veni-catre-sine)(?); întrebarea este cum anume poate fi determinat în chip originar însusi faptul-de-a-veni-catre-sine ca atare. Finitudinea sa nu înseamna primordial ca el înceteaza sa mai fie, ci este un caracter a temporalizarii însesi. Viitorul originar si autentic este acel "catre-sine", "la sine", existînd sub forma posibilitatii de nedepasit a nimicnicitatii. Caracterul ecstatic al viitorului originar rezida tocmai în faptul ca el închide putinta-de-a-fi, adica este el însusi închis si ca atare face posibil ca nimicnicitatea sa fie înteleasa existentiel în starea de hotarîre. Venirea-catre-sine, cea originara si autentica, este sensul faptului de a exista în nimicnicitatea cea mai proprie. Prin teza finitudinii originare a temporalitatii nu este contestat faptul ca timpul "curge mai departe", ci ea nu e menita decît sa constate caracterul fenomenal al temporalitatii originare care se arata în ceea ce a fost proiectat prin proiectul originar existential al Dasein-ului însusi.

Tentatia de a trece cu vederea finitudinea viitorului originar si autentic si astfel temporalitatea sau de a o considera pe aceasta din urma "în chip a priori" ca imposibila provine din faptul ca întelegerea obisnuita a timpului iese permanent în prim-plan. Daca ea are motive sa cunoasca un timp care e infinit si numai pe acesta, de aici nu rezulta vreo dovada ca ea întelege deja acest timp si "infinitudinea" lui. Ce înseamna ca timpul "curge mai departe" si ca "trece mai departe"? Ce înseamna în genere "în timp" si "în", si mai ales ce înseamna "venind din viitor"? În ce sens este "timpul" infinit? Lucruri ca acestea cer sa fie elucidate, daca obiectiile obisnuite împotriva finitudinii timpului originar nu vor sa ramîna simple obiectii lipsite de temei. Aceasta elucidare însa nu poate fi întreprinsa decît atunci cînd ajungem, în ce priveste finitudinea si in-finitudinea, sa punem întrebarea noastra într-un chip adecvat. Iar aceasta nu putem totusi s-o facem decît daca vom arunca o privire luminata de întelegere asupra fenomenului originar al timpului. Problema nu poate fi formulata astfel: cum anume timpul infinit, "derivat", "în care" ia nastere [331] si dispare fiintarea-simplu-prezenta, devine temporalitatea finita originara? Dimpotriva, ea trebuie pusa în urmatorii termeni: cum anume provine temporalitatea neautentica din cea finit-autentica si cum anume temporalizeaza ea, ca una ce este neautentica, un timp in-finit din timpul finit? Timpul "derivat" se poate temporaliza ca in-finit numai deoarece timpul originar este finit. Potrivit succesiunii pe care o presupune sesizarea prin întelegere, finitudinea timpului nu devine în întregime vizibila decît atunci cînd este evidentiat si pus în opozitie cu ea "timpul infinit".

Analiza de pîna acum a temporalitatii originare o putem rezuma în urmatoarele teze: timpul este originar ca temporalizare a temporalitatii, a temporalitatii care face posibila constituirea structurii grijii. Temporalitatea este prin esenta ei ecstatica. Temporalitatea se temporalizeaza originar pornind din viitor. Timpul originar este finit.

Interpretarea grijii ca temporalitate nu se poate însa multumi cu baza îngusta obtinuta pîna în clipa de fata, chiar daca ea a reusit sa faca primii pasi, surprinzînd cu privirea faptul-de-a-fi-întreg al Dasein-ului, cel originar si autentic. Teza potrivit careia sensul Dasein-ului este temporalitatea trebuie sa-si capete confirmarea în continutul concret al constitutiei fundamentale a acestei fiintari, asa cum a fost ea evidentiata.



Cf. § 32, p. [148] si urm. si mai cu seama p. [151] si urm.

În textul german, legatura dintre "a veni" (zukommen) si "viitor" (Zukunft) este din prima clipa vizibila, ea neputînd fi redata în limba româna actuala, în timp ce în româna veche ea este explicita atunci cînd se spune "venitoriu" pentru "viitor". Sugestia acestei legaturi se pastreaza si în franceza: avènement ("venire") si avenir ("viitor").

Heidegger substantivizeaza participiul trecut de la sein ("a fi"), care este gewesen (persoana întîi la prezent a verbului "a fi" este în germana ich bin, iar perfectul compus este ich bin gewesen). Pentru "trecut", el nu foloseste cuvîntul curent Vergangenheit ("ceea ce a trecut"), ci cuvîntul Gewesen ("ceea ce a fost"). Literal, trecutul este "fost"-ul Dasein-ului, însa unul în care persista zvonul lui Wesen, "esenta". si aceasta pentru ca noi sîntem, în chip esential, si ceea ce am fost, nu numai ceea ce sîntem si vom fi. De aceea, cînd Heidegger formeaza, de la participiul trecut al lui "a fi" (gewesen), substantivul Gewesenheit, am tradus prin "trecut esential".

Prezentizarea (Gegenwärtigen) se raporteaza la prezent (Gegenwart) asa cum se raporteaza o actiune la o stare: eu ma aflu în prezent numai în masura în care "prezentizez", adica "fac prezent" ceva. Iar acest "fac prezent" nu e posibil decît în lumea ambianta a preocuparii, în care, hotarîndu-ma sa fac un anumit lucru, eu recurg la anumite unelte. Ceea ce înseamna ca, lucrînd cu ele, le prezentizez. Hotarîndu-ma la ceva, ma pun în situatia de a face acel ceva. Numai înauntrul acestei hotarîri "pragmatice" si a situatiei pe care ea o deschide - situatie înauntrul careia eu actionez ustensilic - are loc întîlnirea cu fiintarea-la-îndemîna. Heidegger reia aici analiza ustensilului, facuta la începutul sectiunii întîi (§§ 15-18), proiectînd-o de asta data în orizontul hotarîrii si al temporalitatii: "timpul ustensilului" este prezentizarea, facerea prezenta a unui ustensil prin alegerea lui dintr-un ansamblu ustensilic, în vederea executarii unei lucrari.

Cf. § 41, p. [196].

Am tradus cu "privirea surprinde oportunitatea" banalul cuvînt german Augenblick ("clipa"), pe care Heidegger îl scrie însa aici Augenblick, pentru a sublinia ca avem de-a face cu trecerea de la prezentul neautentic propriu uniformitatii preocuparii, în care sîntem cazuti în viata de zi cu zi, la prezentul autentic, înteles ca surprindere instantanee a unei oportunitati privilegiate pe care o implica deschiderea oricarei situatii. Ca ipostaza autentica a prezentului, clipa, privirea fulgeratoare care surprinde, nu este altceva decît kairos, cuvîntul grecesc pentru "oportunitate", cuvînt în care Heidegger vede sigla însasi a prezentului autentic.




Document Info


Accesari: 1720
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2025 )