Temporalitatea spatialitatii de ordinul Dasein-ului

Temporalitatea spatialitatii de ordinul Dasein-ului

[367] Cu toate ca termenul "temporalitate" nu înseamna timpul asa cum îl întelegem atunci cînd vorbim despre "spatiu si timp", totusi spatialitatea pare a constitui si ea, asemeni temporalitat 414t1911e ii, o determinatie fundamentala corespunzatoare a Dasein-ului. De aceea, analiza existential-temporala pare ca ajunge, o data cu spatialitatea Dasein-ului, la o anumita limita, în asa fel încît aceasta fiintare pe care o numim Dasein trebuie desemnata mai întîi ca "temporala", iar apoi ca fiind "si spatiala. Va fi oare analiza existential-temporala a Dasein-ului nevoita sa se opreasca atunci cînd ajunge la acel fenomen pe care l-am cunoscut ca spatialitate de ordinul Dasein-ului si despre care am aratat ca apartine faptului-de-a-fi-în-lume?

Nici nu mai e nevoie sa spunem ca - în decursul interpretarii existentiale pe care o realizam aici - atunci cînd vorbim despre determinatia "spatial-temporala" a Dasein-ului, nu întelegem nicidecum aceasta fiintare ca una simplu-prezenta "în spatiu si deopotriva în timp". Temporalitatea este sensul fiintei grijii. Constitutia Dasein-ului si modurile sale de a fi sînt posibile ontologic doar pe temeiul temporalitat 414t1911e ii, indiferent daca aceasta fiintare survine sau nu "în timp". Însa atunci trebuie ca si spatialitatea specifica a Dasein-ului sa se întemeieze în temporalitate. Pe de alta parte, aratînd ca aceasta spatialitate este posibila existential doar prin temporalitate, nu putem avea ca scop sa deducem spatiul din timp, adica sa îl reducem la timpul pur. Daca spatialitatea Dasein-ului este "înglobata" în temporalitate în sensul unei fundari existentiale, atunci aceasta conexiune dintre cele doua, pe care avem a o clarifica în cele ce urmeaza, se deosebeste de acea preeminenta acordata de Kant timpului în raport cu spatiul. Spunînd ca reprezentarile empirice ale fiintarii-simplu-prezente "în spatiu" survin ca procese psihice "în timp" si ca astfel "fizicul" survine în chip mijlocit si "în timp", prin aceasta n-am facut o interpretare existential-ontologica a spatiului ca o forma a intuitiei, ci avem de-a face în acest caz doar cu o constatare a derularii "în timp" a fiintarii-simplu-prezente de natura psihica.

Trebuie deci ca analiza existentiala sa se întrebe cu privire la conditiile temporale de posibilitate ale spatialitatii de ordinul Dasein-ului, spatialitate care fundeaza, la rîndul ei, des-coperirea spatiului intramundan. Trebuie sa ne amintim mai înainte de toate în ce fel este Dasein-ul spatial. Dasein-ul nu va putea fi spatial decît ca grija, în sensul faptului-de-a-exista care, la nivel factic, este supus caderii. Exprimat negativ, acest lucru înseamna: Dasein-ul nu este nicicînd - si nici macar în prima instanta - [368] simplu-prezent în spatiu. El nu umple, asemeni unui lucru real sau ustensil, un segment de spatiu, în asa fel încît granita ce-l desparte de spatiul dimprejurul lui sa fie ea însasi doar o determinare spatiala a spatiului. Dasein-ul îsi ia spatiu - si acest lucru trebuie înteles în sens literal. El nu este în nici un caz doar simplu-prezent într-un segment spatial, pe care corpul sau vine sa îl umple. Existînd, el si-a rînduit de fiecare data deja un spatiu-de-joc. El îsi determina de fiecare data un loc al sau propriu în asa fel încît, pornind de la spatiul pe care si l-a rînduit, el revine la "locul" pe care si l-a ocupat. Pentru a putea spune ca Dasein-ul este simplu-prezent într-un punct din spatiu, trebuie sa fi conceput în prealabil aceasta fiintare într-o maniera inadecvata din punct de vedere ontologic. Diferenta dintre "spatialitatea" unui lucru dotat cu întindere si aceea a Dasein-ului nu consta de asemenea în faptul ca acesta din urma stie ceva despre spatiu; caci luarea-unui-spatiu nu este cîtusi de putin identica cu "reprezentarea" spatialului, mai ales ca aceasta o presupune pe cea dintîi. Tot asa, spatialitatea Dasein-ului nu trebuie explicitata nici ca o imperfectiune care i-ar reveni existentei pe temeiul fatalei "legari a spiritului de un trup". Dimpotriva, Dasein-ul, tocmai fiindca este "spiritual" - si doar de aceea - poate fi spatial într-un mod care pentru un lucru corporal dotat cu întindere ramîne în chip esential imposibil.

Felul în care Dasein-ul îsi rînduieste un spatiu se constituie prin orientare si dez-departare. Cum sînt acestea posibile existential pe temeiul temporalitat 414t1911e ii Dasein-ului? Vom indica doar pe scurt functia fondatoare a temporalitat 414t1911e ii pentru spatialitatea Dasein-ului si doar atît cît este necesar pentru a putea discuta mai tîrziu sensul ontologic al "cuplarii" spatiului si timpului. Din rînduirea-în-spatiu realizata de Dasein face parte si des-coperirea, prin orientarea de sine catre un lucru, a ceva precum regiunea (de ustensile). Prin acest termen avem în vedere în prima instanta acel "unde" pe care-l implica apartenenta posibila la locul sau propriu a ustensilului aflat la-îndemîna în lumea ambianta, ca ustensil caruia i s-a conferit un loc. De fiecare data cînd cautam si gasim un ustensil, cînd îl întrebuintam, cînd îi schimbam locul sau cînd pur si simplu renuntam la el, este deja des-coperita o astfel de regiune. Faptul-de-a-fi-în-lume de ordinul preocuparii este unul orientat - si anume el se orienteaza. Apartenenta unui ustensil la un loc al sau are legatura, prin esenta ei, cu menirea functionala. La nivel factic, ea se determina întotdeauna pornind de la complexul de meniri functionale din care face parte ustensilul de care ne preocupam. Relatiile de ordinul menirii functionale nu pot fi întelese decît în orizontul unei lumi deschise. Caracterul de orizont al acesteia face cu putinta, el mai întîi, orizontul specific al acelui "unde" pe care-l implica apartenenta unui ustensil la un loc al sau, în cuprinsul unei regiuni. Des-coperirea regiunii, realizata prin orientarea de sine, se întemeiaza într-o expectativa care pastreaza în minte ecstatic un posibil "acolo" si "aici". Fiind o expectativa orientata a unei regiuni (de ustensile), felul în care Dasein-ul îsi rînduieste un spatiu este, la fel de originar, o aducere-în-apropiere (o dez-departare) a fiintarii-la-îndemîna [369] si a fiintarii-simplu-prezente. Pornind de la regiunea des-coperita în prealabil, preocuparea se reîntoarce, prin dez-departare, la ceea-ce-ne-este-cel-mai-aproape. Atît aducerea-în-apropiere, cît si aprecierea si masurarea distantelor în sfera fiintarii-simplu-prezente care a fost dez-departata intramundan sînt, ambele, întemeiate într-o prezentizare care face parte din unitatea temporalitat 414t1911e ii, cea prin care si orientarea devine cu putinta.

Deoarece, în fiinta sa, Dasein-ul ca temporalitate se misca în orizonturile ecstazelor, el poate sa ia cu sine factic si constant un spatiu pe care si l-a rînduit. Daca tinem seama de acest spatiu pe care Dasein-ul si l-a luat în chip ecstatic, acel "aici" pe care-l pune-n joc orice stare sau situatie factica dintr-un moment sau altul nu e niciodata un punct în spatiu, ci spatiul-de-joc - deschis prin orientare si dez-departare - pe care îl presupune ansamblul ustensilic al preocuparii nemijlocite.

Prin aducerea-în-apropiere, care face cu putinta ca, atunci cînd sîntem ocupati cu ceva si mînuim, de pilda, o unealta, sa fim "absorbiti cu totul de treaba pe care o facem", se face cunoscuta acea structura esentiala a grijii care este caderea. Constituirea existential-temporala a caderii se distinge prin faptul ca, în ea si, în felul acesta, de asemenea în aducerea-în-apropiere fundata în "prezentizare", uitarea aflata în expectativa vine pe urmele prezentului. Prin prezentificarea care aduce ceva în apropiere din acel "acolo" din care el vine, prezentizarea, uitînd acel "acolo", se pierde în sine însasi. Asa se face ca atunci cînd pura "considerare" a fiintarii intramundane se angajeaza într-o astfel de prezentizare ajunge sa ni se para ca, "în prima instanta", doar un singur lucru este simplu-prezent - prezent aici, desigur, însa indeterminat într-un spatiu în genere.

Numai pe temeiul temporalitat 414t1911e ii alcatuite din orizonturi ale ecstazelor este posibila irumperea Dasein-ului în spatiu. Lumea nu este simplu-prezenta în spatiu; totusi, acest spatiu nu poate fi des-coperit decît în interiorul unei lumi. Tocmai temporalitatea ecstatica a spatialitatii de ordinul Dasein-ului ne ajuta sa întelegem independenta spatiului de timp, dar si invers, "dependenta" Dasein-ului de spatiu, manifestata într-un fenomen binecunoscut, si anume acela ca explicitarea de sine a Dasein-ului si în genere fondul de semnificatii al limbii sînt strabatute de la un cap la altul de "reprezentari spatiale". Aceasta preeminenta a spatialului în articularea semnificatiilor si conceptelor nu îsi are temeiul într-o potenta specifica a spatiului, ci în felul de a fi al Dasein-ului. Fiind, prin esenta ei, supusa caderii, temporalitatea se pierde în prezentizare si nu se mai întelege pe sine doar cu ajutorul privirii-ambientale si pornind de la fiintarea-la-îndemîna de care se preocupa, ci îsi ia - din ceea ce prezentizarea afla permanent ca prezent în aceasta fiintare, adica din relatiile spatiale - firele calauzitoare pentru a articula, prin întelegere în genere, tot ceea ce ea întelege si expliciteaza.