Temporalitatea starii de deschidere in genere

Temporalitatea starii de deschidere īn genere.

Starea de hotarīre, pe care am caracterizat-o deja īn ce priveste sensul ei temporal, reprezinta o autentica stare de deschidere a Dasein-ului. Aceasta stare de deschidere constituie o fiintare īn asa fel īncīt aceasta, existīnd, poate sa fie, ea īnsasi, propriul ei "loc-de-deschidere". Grija a fost caracterizata īn ce priveste sensul sau temporal doar īn linii mari. A pune īn lumina constituirea sa temporala concreta īnseamna a interpreta temporal fiecare dintre momentele sale structurale, īn speta īntelegerea, situarea afectiva, caderea si discursul. Orice īntelegere īsi are dispozitia ei afectiva. Orice situare afectiva este īntr-un fel si īntelegere. Īntelegerea, purtīnd marca unei anumite situari afective, are caracterul caderii. Īntelegerea, asa cum este ea dispusa afectiv la nivelul caderii, se articuleaza īn inteligibilitatea sa prin discurs. Constituirea temporala din fiecare moment a fenomenelor amintite ne retrimite de fiecare data la o temporalitate unica, care ofera garantia unei unitati structurale posibile a īntelegerii, situarii afective, caderii si discursului.

a) Temporalitatea īntelegerii

[336] Prin termenul "īntelegere" avem īn vedere un existential fundamental; aici nu e vorba nici despre un anume mod de cunoastere care sa fie diferit cu ceva de explicatie si de sesizarea prin concept asa cum, cu atīt mai mult, nu e vorba nici de cunoastere īn sensul de sesizare tematica. Dimpotriva, īntelegerea e cea care constituie fiinta locului-de-deschidere, īn asa fel īncīt, pe temeiul ei, un Dasein īsi poate dezvolta, prin faptul ca exista, diferitele posibilitati ale privirii, precum privirea care e orientata catre ambient sau cea care nu e decīt simpla vizare. Orice explicatie, ca des-coperire prin īntelegere a ceva ce n-a putut fi īnteles, īsi are radacinile īn aceasta īntelegere primordiala, proprie Dasein-ului.

Conceputa originar-existential, īntelegerea īnseamna: a fi proiectīndu-te fara īncetare catre o putinta-de-a-fi, una īn-vederea careia Dasein-ul exista de fiecare data. Īntelegerea deschide propria putinta-de-a-fi īn asa fel īncīt Dasein-ul, prin īntelegere, stie de fiecare data īntr-un fel sau altul ce se īntīmpla cu el ī 929q1612j nsusi. Īnsa acest "a sti" nu este rezultatul des-coperirii unui fapt, ci se refera la mentinerea noastra īntr-o posibilitate existentiela. Iar "a nu sti" nu īnseamna aici ca īntelegerea nu mai functioneaza, ci trebuie considerat ca fiind un mod deficient al proiectarii catre putinta-de-a-fi. Existenta poate fi problematica. Pentru ca ceva sa poata "constitui o problema" este nevoie de o stare de deschidere. Īntelegerea proiectiva de sine printr-o posibilitate existentiela are la baza viitorul, ca venire-catre-sine din posibilitatea sub forma careia Dasein-ul exista de fiecare data. Viitorul face posibila ontologic o fiintare al carei fel de a fi este sa existe, prin īntelegere, īn sfera putintei sale de a fi. Proiectarea, care este īn fond una orientata catre viitor, nu concepe primordial posibilitatea proiectata ca pe o tema urmarita anume, ci se arunca īn ea ca posibilitate. Prin īntelegere, Dasein-ul este de fiecare data asa cum el poate fi. Faptul-de-a-exista, cel originar si autentic, s-a dovedit a fi starea de hotarīre. Desigur ca, īn prima instanta si cel mai adesea, Dasein-ul ramīne īn starea de nehotarīre, adica zavorīt īn putinta sa cea mai proprie de a fi, la care el nu ajunge, de fiecare data, decīt prin individualizare. De aici rezulta ca temporalitatea nu se temporalizeaza īn mod constant pornind din viitorul autentic. Dar daca lucrul acesta nu se īntīmpla īn mod constant nu īnseamna totusi ca temporalitatea ar fi lipsita cīnd si cīnd de viitor, ci ca temporalizarea acestuia variaza.

Pentru a caracteriza terminologic viitorul autentic sa ne oprim la termenul pre-mergere. El indica faptul ca Dasein-ul, existīnd autentic, vine catre sine sub forma putintei-de-a-fi celei mai proprii [337] si ca mai īntīi viitorul trebuie sa se obtina pe sine nu din vreun prezent, ci din viitorul neautentic. Termenul formal indiferent pentru viitor poate fi aflat īn denumirea celui dintīi moment structural al grijii, īn speta īnaintea-lui-īnsusi. La nivel factic, Dasein-ul este īn mod constant īnaintea-lui-īnsusi īnsa, īn ce priveste posibilitatea existentiela, doar īn mod ocazional pre-mergator.

Īnsa cum vom face pentru a degaja viitorul neautentic? Daca viitorul autentic ni se dezvaluie īn starea de hotarīre, atunci acest mod ecstatic care este viitorul neautentic nu se poate dezvalui, la rīndul lui, decīt daca revenim ontologic de la īntelegerea neautentica, prinsa īn preocuparea cotidiana, la sensul ei existential-temporal. Dasein-ul, ca grija, este prin esenta sa īnaintea-lui-īnsusi. Ca grija, Dasein-ul este īn chip esential īnaintea-lui-īnsusi. Īn prima instanta si cel mai adesea, faptul-de-a-fi-īn-lume care e prins īn preocupare se īntelege pe sine pornind de la acel ceva de care el se preocupa. Īntelegerea neautentica se proiecteaza pe sine catre fiintarea de care ea se poate preocupa, catre tot ce tine de domeniul faptei, catre tot ce īsi asteapta rezolvarea iminenta, catre inconturnabilul treburilor curente. Īnsa lucrul de care ea se preocupa este asa cum este tocmai īn-vederea putintei-de-a-fi care ia forma grijii. Aceasta putinta-de-a-fi face ca Dasein-ul, īn fiinta sa prinsa īn preocupare si aflata īn-preajma lucrului de care ea se preocupa, sa vina catre sine. Primordial, Dasein-ul nu vine catre sine prin putinta sa de a fi cea mai proprie si desprinsa de orice relatie, ci, prins īn preocupare, el este īn expectativa lui īnsusi pornind de la ceea ce lucrul de care el se preocupa īi ofera sau īi refuza. Dasein-ul vine catre sine pornind de la lucrul de care el se preocupa. Viitorul neautentic are caracterul expectativei. Faptul ca sinele-impersonal se īntelege pe sine, prin preocupare, pornind de la ceea ce el face, īsi are "temeiul" posibilitatii sale īn acest mod ecstatic al viitorului. si numai deoarece Dasein-ul factic este īn expectativa putintei sale de a fi dupa cum īi dicteaza lucrul de care el se preocupa, numai de aceea poate el īn genere sa astepte si sa astepte un anume lucru. Expectativa trebuie sa fi deschis de fiecare data deja orizontul si teritoriul īn care ceva poate fi asteptat. Asteptarea, fundata īn expectativa, este un mod al viitorului, cel care se produce originar ca pre-mergere. Īn pre-mergere este implicata de aceea o fiinta īntru moarte mai originara decīt cea pe care o implica asteptarea acesteia la nivelul preocuparii.

Īntelegerea, ca fapt-de-a-exista īn putinta-de-a-fi - indiferent de felul īn care aceasta a fost proiectata -, este primordial orientata catre viitor. Īnsa ea nu s-ar temporaliza daca n-ar fi temporala, adica determinata deopotriva de originar de trecutul esential si de prezent. Felul īn care ecstaza aceasta din urma ia parte la constituirea īntelegerii neautentice a fost deja lamurit īn linii mari. Preocuparea cotidiana se īntelege pe sine pornind de la putinta-de-a-fi care-i iese īn īntīmpinare o data cu orice posibila reusita sau nereusita ce īnsoteste fiecare lucru de care ea se preocupa. Viitorului neautentic, adica expectativei, īi corespunde un fel propriu de a fi īn-preajma lucrului de care ne preocupam. Modul ecstatic al acestei [338] iesiri-īn-īntīmpinare-īn-prezent ni se dezvaluie atunci cīnd luam ca element de comparatie aceeasi ecstaza īn varianta temporalitatii autentice. Pre-mergerii starii de hotarīre īi apartine un prezent īn conformitate cu care o hotarīre deschide situatia. Prin starea de hotarīre, prezentul nu numai ca este recuperat din dispersia sa īn lucrul de care ne preocupam īn chip nemijlocit, dar este retinut deopotriva īn viitor si īn trecutul esential. Prezentul retinut īn temporalitatea autentica, deci prezentul autentic, īl numim clipa. Acest termen trebuie īnteles īn sens activ, ca ecstaza. El are īn vedere acea rapire prin care Dasein-ul, cunoscīnd-o, se hotaraste, fiind totodata retinut īn starea de hotarīre, o rapire care īl poarta catre tot ceea ce el īntīlneste īn situatie ca posibilitati si circumstante de care el se poate preocupa. Este fundamental imposibil sa elucidam fenomenul clipei pornind de la acum. "Acum"-ul este un fenomen temporal care apartine timpului īnteles ca intratemporalitate: acest "acum" "īn care" ceva ia nastere, trece sau este simplu-prezent. "Īn clipa" nimic nu se poate petrece, ci, ca autentica iesire-īn-īntīmpinare-īn-prezent, ea e cea care face sa fie īntīlnit acel ceva care, ca fiintare-la-īndemīna sau simplu-prezenta poate fi "īntr-un timp anume" .

Spre deosebire de clipa ca prezent autentic, vom numi prezentul autentic prezentizare. Īnteles din punct de vedere formal, orice prezent este prezentificator, īnsa nu orice prezent este "prezent-īn-clipa". Atunci cīnd folosim termenul prezentizare fara nici un alt adaos, ne referim īntotdeauna la prezentizarea neautentica, ce nu este "prezenta-īn-clipa" si care nu implica hotarīrea. Prezentizarea se va lamuri abia o data cu interpretarea temporala a caderii sub dominatia "lumii" de care ne preocupam, aceasta cadere aflīndu-si sensul sau existential īn prezentizare. Īnsa īn masura īn care īntelegerea neautentica proiecteaza putinta-de-a-fi pornind de la lucrul de care ne putem preocupa, aceasta īnseamna ca ea se temporalizeaza pornind de la prezentizare. Clipa, dimpotriva, se temporalizeaza pornind din viitorul autentic.

Īntelegerea neautentica se temporalizeaza ca expectativa prezentificatoare, iar unitatii ecstatice a acesteia trebuie sa-i apartina un trecut esential [339] corespunzator. Venirea-catre-sine autentica, pe care o pune īn joc starea de hotarīre anticipatoare, este totodata o revenire la sinele cel mai propriu, la sinele aruncat īn individualizare. Aceasta ecstaza face posibil ca Dasein-ul sa-si poata asuma, prin starea de hotarīre, fiintarea care el este deja. Prin pre-mergere, Dasein-ul se reitereaza pe sine īn putinta sa de a fi cela mai proprie, aducīndu-se īnainte. Faptul-de-a-fi-ceea-ce-ai-fost-īn-chip-esential, cīnd este autentic, īl numim reiterare . Īnsa proiectarea neautentica de sine catre posibilitatile ivite din lucrul de care ne preocupam si care īl prezentizeaza pe acesta nu este posibila decīt īn masura īn care Dasein-ul, īn putinta sa de a fi aruncata cea mai proprie, s-a uitat pe sine. Despre aceasta uitare nu se poate spune ca ea nu e nimic sau ca nu este decīt lipsa amintirii; ea este un mod propriu, "pozitiv" ecstatic, al trecutului esential. Ecstaza (adica rapirea) care e proprie uitarii are caracterul unei retrageri (care se soldeaza cu o īnchidere de sine) din fata trecutului esential cel mai propriu, īn asa fel īncīt aceasta retragere din fata... īnchide īn chip ecstatic acel ceva din fata caruia ea se retrage, īnchizīndu-se totodata pe sine. Uitarea, ca trecut esential neautentic, se raporteaza astfel la fiinta proprie aruncata; ea este sensul temporal al acelui fel de a fi potrivit caruia, īn prima instanta si cel mai adesea, eu sīnt ceea ce am fost. si doar pe temeiul acestei uitari prezentizarea prinsa īn preocupare si aflata īn expectativa poate pastra īn minte; ea poate, de pilda, sa pastreze īn minte fiintarea care nu e de ordinul Dasein-ului, fiintarea īntīlnita īn cuprinsul lumii ambiante. Acestei pastrari-īn-minte īi corespunde o ne-pastrare-īn-minte care, īn sens derivat, reprezinta o "uitare".

Asa cum asteptarea este posibila abia pe temeiul expectativei, tot asa amintirea este posibila pe temeiul uitarii, iar nu invers; caci īn modul uitarii, trecutul esential "deschide" īn chip primordial acel orizont īn care, patrunzīnd, Dasein-ul pierdut īn "exterioritatea" lucrului de care el se preocupa īsi poate aminti. Expectativa care prezentifica uitīnd este o unitate ecstatica proprie si tocmai īn functie de ea īntelegerea neautentica se temporalizeaza īn privinta temporalitatii sale. Unitatea acestor ecstaze vine sa īnchida putinta proprie de a fi si este asadar conditia existentiala a posibilitatii starii de nehotarīre. Chiar daca īntelegerea neautentica, prinsa īn preocupare, se determina pornind de la prezentizarea fiintarii de care ea se preocupa, totusi temporalizarea īntelegerii se realizeaza primordial īn viitor.

b) Temporalitatea situarii afective

Īntelegerea nu este nicicīnd ceva indecis si lipsit de repere, ci este īntotdeauna prinsa īntr-o situare afectiva. Printr-o dispozitie afectiva, locul-de-deschidere este de fiecare data la fel de originar deschis, respectiv īnchis. [340] Tonalitatea afectiva aduce Dasein-ul īn fata starii sale de aruncare, īn asa fel īncīt aceasta nu este doar cunoscuta ca atare, ci este mult mai originar deschisa tocmai atunci cīnd "ne simtim īntr-un fel sau altul". Faptul-de-a-fi-aruncat īnseamna, din punct de vedere existential, a te afla afectiv īntr-o stare sau alta. De aceea, situarea afectiva se īntemeiaza īn starea de aruncare. Dispozitia afectiva reprezinta modul īn care, primordial, eu sīnt de fiecare data fiintarea aruncata. Dar cum poate fi facuta vizibila constituirea temporala a tonalitatii afective? Cum putem surprinde, pornind de la unitatea ecstatica a temporalitatii dintr-un moment sau altul, legatura existentiala dintre situarea afectiva si īntelegere?

Modurile īn care dispozitia afectiva deschide sīnt confruntarea directa cu Dasein-ul propriu sau deturnarea de la el. Aducerea īn fata simplului "fapt ca esti" pe care īl presupune starea de aruncare proprie - fie ca īl dezvaluie, fiind astfel autentica, fie ca īl acopera, fiind neautentica - este posibila existential doar atunci cīnd fiinta Dasein-ului, potrivit sensului sau, este īn chip constant ceea ce ea a fost. Nu aducerea īn fata fiintarii aruncate care sīntem noi īnsine este cea care creeaza ceea ce noi am fost īn chip esential, ci abia ecstaza acestui trecut esential face posibila aflarea-de-sine ca aflare-de-sine-īntr-o-dispozitie-afectiva. Īntelegerea se īntemeiaza primordial īn viitor, pe cīnd situarea afectiva, dimpotriva, se temporalizeaza primordial īn trecutul esential. Cīnd spunem ca dispozitia afectiva se temporalizeaza, prin aceasta īntelegem faptul ca ecstaza sa specifica apartine unui viitor si unui prezent, dar īn asa fel īncīt trecutul esential modifica ecstazele cooriginare.

Am subliniat faptul ca dispozitiile afective sīnt cunoscute, ce-i drept, la nivel ontic, fara īnsa ca prin aceasta sa fi fost recunoscuta si functia lor existentiala originara. Ele sīnt considerate simple trairi pasagere, care nu fac decīt sa "dea culoare" īntregului pe care-l numim "stare sufleteasca". Ceea ce unei simple observatii i se īnfatiseaza ca o aparitie si disparitie trecatoare, este de fapt ceva ce tine de permanenta originara a existentei. Īnsa, ca sa spunem asa, ce pot avea īn comun dispozitiile afective cu "timpul"? Afirmīnd ca "trairile" vin si pleaca si ca ele se petrec "īn timp", n-am facut decīt o banala constatare. Desigur. Ba chiar am putea spune ca ea este si una ontic-psihologica. Sarcina noastra este totusi sa punem īn lumina structura ontologica a tonalitatii afective īn constituirea ei existential-temporala. Mai exact spus, nu poate fi vorba īn prima instanta decīt de a face vizibila, pentru īntīia oara acum, temporalitatea dispozitiei afective īn genere. Teza potrivit careia "situarea afectiva se īntemeiaza primordial īn trecutul esential" īnseamna: caracterul existential fundamental al dispozitiei afective e o readucere la.... Nu aceasta readucere e cea care produce trecutul esential, ci situarea afectiva e cea care face manifest de fiecare data pentru analiza existentiala cīte un mod al trecutului esential. De aceea, interpretarea temporala a situarii afective nu īsi poate propune sa deduca dispozitiile afective din temporalitate si sa le transforme, anulīndu-le astfel, īn pure fenomene ale temporalizarii. [341] Singurul lucru ce trebuie facut este sa aducem o dovada ca dispozitiile afective, īn ceea ce "semnifica" ele la nivel existentiel si īn felul īn care fac aceasta, nu sīnt posibile decīt pe temeiul temporalitatii. Interpretarea temporala se va limita aici la fenomenul fricii si la cel al angoasei, tratate deja de analiza pregatitoare.

Vom īncepe analiza noastra cu punerea īn lumina a temporalitatii fricii . Frica a fost caracterizata ca situare afectiva neautentica. Dar īn ce masura sensul existential care o face posibila este tocmai trecutul esential? Care dintre modurile acestei ecstaze este caracteristic pentru temporalitatea specifica a fricii? Aceasta frica este faptul de a-ti fi frica īn fata unui lucru care ameninta si care, daunīnd putintei factice de a fi a Dasein-ului, se apropie si īsi face loc, īn felul īn care am aratat, īn sfera fiintarii-la-īndemīna si a celei simplu-prezente de care ne preocupam. Faptul de a-ti fi frica deschide si face accesibil, īn maniera privirii-ambientale cotidiene, ceva ce ne ameninta. Un subiect a carui privire e doar contemplativa n-ar fi nicicīnd capabil sa des-copere asa ceva. Īnsa aceasta deschidere pe care o aduce cu sine faptul de a-ti fi frica īn fata a ceva nu este ea oare un fapt-de-a-face-sa-vina-catre-sine? si nu a fost definita frica, pe buna dreptate, ca asteptare a unui rau ce sta sa vina (malum futurum)? Sensul temporal primordial al fricii nu este oare viitorul si nicidecum trecutul? Este incontestabil ca faptul de a-ti fi frica nu se "raporteaza" numai la "ceva din viitor", īn sensul a ceva care soseste "īn timp", ci īnsasi aceasta raportare este orientata catre viitor īntr-un sens temporal originar. Este evident ca la constituirea existential-temporala a fricii ia parte si o expectativa. Īnsa, īntr-o prima instanta, aceasta nu īnseamna decīt ca temporalitatea fricii este una neautentica. Faptul de a-ti fi frica de ceva este el oare doar o asteptare a unui amenintator ce sta sa vina? Asteptarea a ceva amenintator ce sta sa vina nu este īnca frica, cu atīt mai mult cu cīt īi lipseste tocmai caracterul specific de dispozitie afectiva care este propriu fricii. Acesta consta īn faptul ca expectativa proprie fricii face ca amenintatorul sa re-vina catre putinta factica de a fi de la nivelul preocuparii. Amenintatorul nu poate face obiectul expectativei si nu poate reveni catre fiintarea care sīnt - amenintīnd astfel Dasein-ul, decīt daca acel ceva catre care el revine este deja deschis īn chip ecstatic. Faptul ca expectativa cuprinsa de frica "se" īnfricoseaza vrea sa īnsemne ca faptul de a-ti fi frica de ceva este de fiecare data un a-ti fi frica pentru ceva, iar tocmai īn acestea toate rezida caracterul de dispozitie afectiva si de afect al fricii. Sensul existential-temporal al fricii se constituie printr-o uitare de sine: ne retragem tulburati din fata propriei putinte factice de a fi, cea prin care faptul-de-a-fi-īn-lume ce se simte amenintat se preocupa de fiintarea-la-īndemīna. Aristotel [342] determina pe buna dreptate frica drept lŚph tij Ą tarac», ca apasare sufleteasca sau tulburare6. Starea de apasare constrīnge Dasein-ul sa revina la starea sa de aruncare, īnsa īn asa fel īncīt aceasta tocmai ca se īnchide. Tulburarea īsi are temeiul īntr-o uitare. Cīnd prin uitare ne retragem din fata unei putinte factice de a fi, ce tine de starea de hotarīre, ne tinem strīns legati de posibilitatea de a ne salva si de a evita primejdia, ca posibilitate care a fost des-coperita dinainte prin privirea-ambientala. Cuprinsi de frica, uitīndu-ne pe noi īnsine si de aceea incapabili sa mai dam curs unei posibilitati anume, sarim, īn preocuparea noastra, de la un lucru la altul. Toate posibilitatile "posibile" ni se ofera acum, deci si cele imposibile. Dar la nici una dintre ele nu se opreste cel cuprins de frica; "lumea ambianta" nu dispare, ci este īntīlnita ca o lume īn cuprinsul careia nu ne mai putem descurca. Uitarii de sine prin frica īi apartine aceasta prezentizare tulbure a primului lucru care ne iese īn cale. Este cunoscut, ca sa dam un exemplu, faptul ca locatarii unei case care a luat foc nu apuca adesea sa "salveze" decīt lucrurile cele mai indiferente, care le stau īn chip nemijlocit la īndemīna. Uitarea de sine prin care sīnt prezentizate de-a valma tot felul de posibilitati face cu putinta acea tulburare care constituie caracterul de dispozitie afectiva al fricii. Uitarea care īnsoteste tulburarea modifica deopotriva expectativa si īi confera caracter de apasare sufleteasca si de tulburare, deosebind-o astfel de simpla asteptare.

Unitatea ecstatica specifica ce face cu putinta existential faptul de a-ti fi frica se temporalizeaza primordial pornind de la uitarea caracterizata mai īnainte care, ca mod al trecutului esential, modifica, īn temporalizarea lor, prezentul si viitorul de care acest trecut se leaga. Temporalitatea fricii este asadar o uitare prezentificatoare, aflata īn expectativa. Explicitarea pe care simtul comun o da fricii, luīnd ca reper ceea ce īntīlnim intramundan, cauta īn prima instanta sa determine "raul ce sta sa vina" ca fiind lucrul de care ne este frica si, īn mod corespunzator, sa determine relatia cu acest rau ca asteptare. Iar dincolo de aceasta, frica nu ramīne pentru explicitarea comuna decīt un "sentiment de placere sau de neplacere".

Dar cum se raporteaza temporalitatea angoasei la aceea a fricii? Am numit fenomenul angoasei o situare afectiva fundamentala . Ea aduce Dasein-ul īn fata fiintei sale aruncate celei mai proprii si dezvaluie īntreaga stranietate a faptului-de-a-fi-īn-lume, care ne este atīt de familiar la nivel cotidian. Asemeni fricii, angoasa este determinata formal printr-un lucru īn fata caruia survine angoasa si printr-un lucru pentru care ne angoasam. Analiza a aratat totusi ca, īn cazul angoasei, aceste doua fenomene coincid. Asta nu īnseamna ca trasaturile lor structurale [343] se amesteca, ca si cum angoasa n-ar surveni nici īn fata a ceva anume, nici pentru ceva anume. Faptul ca "lucrul īn fata caruia" si "lucrul pentru care" survine angoasa coincid nu īnseamna decīt ca fiintarea care le da continut este una si aceeasi, si anume Dasein-ul. Cu totul specific e faptul ca lucrul īn fata caruia survine angoasa nu este īntīlnit ca ceva determinat, aflat īn sfera preocuparii; amenintarea nu vine dinspre o fiintare-la-īndemīna sau dinspre una simplu-prezenta, ci, dimpotriva, tocmai din faptul ca nici o fiintare-la-īndemīna sau simplu-prezenta nu ne mai "spune" pur si simplu nimic. Fiintarea din lumea ambianta īnceteaza sa mai aiba vreo menire functionala. Lumea īn care exist s-a scufundat īn nesemnificativitate, iar lumea deschisa īn schimb nu mai scoate la iveala decīt o fiintare care si-a pierdut menirea functionala. Cīnd spunem ca nimicul lumii e cel īn fata caruia survine angoasa, aceasta nu īnseamna ca prin angoasa facem experienta vreunei absente a fiintarii-simplu-prezente intramundane. Aceasta fiintare este īntīlnita, numai ca ea este īntīlnita tocmai pentru ca astfel sa nu-i mai putem afla nici o menire functionala si pentru ca ea sa se poata arata sub forma unui vid neīndurator. Aceasta īnseamna totusi ca expectativa pe care o pune īn joc preocuparea nu afla absolut nimic de la care pornind sa se poata īntelege pe sine: ea scormone zadarnic īn nimicul lumii. Īnsa, confruntata cu lumea, īntelegerea este adusa prin angoasa catre faptul-de-a-fi-īn-lume ca atare, lucrul īn fata caruia survine angoasa fiind īnsa totodata lucrul pentru care ea se angoaseaza. Faptul-de-a-te-angoasa īn fata a ceva nu are caracterul unei asteptari si nicidecum pe acela al unei expectative. Lucrul īn fata caruia survine angoasa este totusi de la bun īnceput "prezent" (schon da), este Dasein-ul īnsusi. Nu se constituie atunci angoasa printr-un viitor? Cu siguranta ca da, īnsa nu prin cel neautentic, propriu expectativei.

Nesemnificativitatea lumii, deschisa prin angoasa, dezvaluie caracterul derizoriu a tot ceea ce īn chip obisnuit ne preocupa, cu alte cuvinte ea dezvaluie imposibilitatea unei proiectari de sine catre o putinta-de-a-fi a existentei care sa fie fundata primordial īn fiintarea de care ne preocupam. Dezvaluirea acestei imposibilitati arunca īnsa o lumina asupra posibilitatii unei putinte-de-a-fi autentice. Ce sens temporal are aceasta dezvaluire? Angoasa se angoaseaza pentru Dasein-ul ca atare, care se regaseste gol īn aruncarea sa īn stranietate. Ea ne readuce īn fata purului "fapt ca sīntem", īn fata starii de aruncare celei mai proprii, pe deplin individualizata. Aceasta readucere nu are caracterul uitarii care omite, dar nici pe acela al unei reamintiri. Tot asa, īn angoasa, existenta nu este cītusi de putin asumata, pentru a fi reiterata īntr-o hotarīre. Ba chiar dimpotriva, angoasa ne readuce la starea de aruncare, ca una ce poate fi reiterata. si astfel ea dezvaluie totodata si posibilitatea unei putinte autentice de a fi care, orientata fiind catre viitor, revine īn chip necesar, prin reiterare, la locul-de-deschidere aruncat. Aducerea īn fata posibilitatii reiterarii este modul ecstatic specific al trecutului esential, cel care constituie situarea afectiva a angoasei.

[344] Uitarea, care este constitutiva fricii, aduce cu sine tulburarea si face ca Dasein-ul sa penduleze īntre o posibilitate "mundana" si alta, ratīndu-le pīna la urma pe toate. Spre deosebire de aceasta prezentizare care nu e nicicum retinuta, prezentul care este propriu angoasei este retinut īn readucerea de sine catre starea de aruncare cea mai proprie. Potrivit sensului ei existential, angoasa nu se poate pierde pe sine īntr-un obiect posibil al preocuparii. Cīnd un asemenea lucru se īntīmpla, avem de-a face cu o alta situare afectiva, foarte apropiata de ea, si anume frica, pe care intelectul cotidian o confunda cu angoasa. Cu toate ca prezentul propriu angoasei este unul retinut īn felul aratat, totusi doar prin aceasta el nu dobīndeste caracter de clipa care se temporalizeaza prin hotarīre. Angoasa nu face decīt sa ne aduca īn acea dispozitie afectiva īn care o hotarīre devine posibila. Prezentul angoasei tine clipa - sub forma careia el īnsusi este posibil si doar el - pregatita sa tīsneasca.

Specific temporalitatii angoasei este faptul ca ea se īntemeiaza originar īn trecutul esential, iar viitorul si prezentul se temporalizeaza abia pornind de la acest trecut; īn aceasta temporalitate specifica se vadeste posibilitatea acelei forte de īnstapīnire care da dispozitiei angoasei marca ei de neconfundat. Prin angoasa, Dasein-ul este readus cu totul la pura sa stranietate si este acaparat de ea. Īnsa prin aceasta acaparare Dasein-ul nu numai ca este luat din sfera posibilitatilor "mundane", dar īi este data totodata posibilitatea unei putinte-de-a-fi autentice.

Ambele dispozitii afective - frica si angoasa - nu "survin" niciodata singure īn "fluxul trairilor", ci ele determina afectiv (be-stimmen) de fiecare data o īntelegere si se determina pe sine pornind de la aceasta. Frica este prilejuita de fiintarea de care ne preocupam īn lumea ambianta. Angoasa, dimpotriva, ia nastere din Dasein-ul īnsusi. Cīnd frica ne cuprinde, ea vine dinspre intramundan. Angoasa se iveste din faptul-de-a-fi-īn-lume, ca fiinta īntru moarte aruncata. Aceasta "ivire" din Dasein a angoasei īnseamna, daca o īntelegem temporal, ca viitorul si prezentul care īi sīnt proprii se temporalizeaza dintr-un originar fapt-de-a-fi-ceea-ce-ai-fost-īn-chip-esential, īn sensul unei readuceri la posibilitatea reiterarii. Īnsa angoasa nu se poate ivi cu adevarat decīt īntr-un Dasein aflat īn starea de hotarīre. Cel hotarīt nu cunoaste frica, īn schimb el īntelege foarte bine posibilitatea angoasei ca posibilitate a singurei dispozitii afective care nu-l paralizeaza si nu-l tulbura. Ea īl elibereaza de posibilitatile "care nu duc la nimic" si īl face liber pentru cele autentice.

Desi cele doua moduri ale situarii afective, frica si angoasa, se īntemeiaza primordial īntr-un trecut esential, totusi originea lor este diferita daca tinem seama de temporalizarea care le este proprie de fiecare data īn īntregul grijii. Angoasa ia nastere din viitorul starii de hotarīre, frica, īn schimb, din prezentul [345] starii de pierdere, acel prezent care este īnfricosat īnfricosator de frica, pentru a cadea īn cele din urma cu totul sub stapīnirea ei.

Dar teza temporalitatii dispozitiilor afective nu este oare valabila doar pentru fenomenele alese aici spre a fi analizate? Cum putem gasi un sens temporal īn cenusiul lipsei de tonalitate afectiva care domneste īn "monotonia cotidiana"? si ce-ar fi de spus despre temporalitatea unor dispozitii afective si afecte precum speranta, bucuria, entuziasmul si veselia? Ca nu numai frica si angoasa sīnt fundate existential īntr-un trecut esential, ci deopotriva si alte dispozitii afective, acest fapt devine limpede daca ne gīndim pur si simplu la fenomene precum dezgustul, tristetea, melancolia, disperarea. Ele trebuie interpretate desigur pe baza mai larga a unei analitici existentiale a Dasein-ului, elaborate īn prealabil. Īnsa si un fenomen precum speranta, care pare a fi fundat īn īntregime īn viitor, trebuie analizat, īntr-un mod corespunzator, asemeni fricii. Speranta, spre deosebire de frica, care se raporteaza la un malum futurum, a fost caracterizata ca asteptare a unui bonum futurum. Īnsa ceea ce este decisiv pentru structura fenomenului nu este atīt ca acel ceva la care speranta se raporteaza este situat "īn viitor", cīt sensul existential al īnsusi faptului-de-a-spera. Īnsa caracterul de dispozitie afectiva rezida si īn cazul acesta īn chip primordial īntr-un a spera īnteles ca a dori din toata inima. Cel ce spera se include la rīndul lui īn speranta, aducīndu-se pe sine īn īntīmpinarea lucrului dorit. Īnsa acest fapt presupune ca el s-a obtinut deja pe sine. Faptul ca, spre deosebire de nelinistea apasatoare, speranta usureaza, nu īnseamna decīt ca si aceasta situare afectiva, fiind un mod al faptului-de-a-fi-ceea-ce-ai-fost-īn-chip-esential, ramīne īn relatie cu ceva ce ne īmpovareaza. Exaltarea, sau mai bine zis dispozitia care te īnalta, este posibila ontologic doar printr-o relatie ecstatic-temporala a Dasein-ului cu temeiul lui īnsusi, ca temei aruncat.

Īn sfīrsit, acea cenusie lipsa de tonalitate afectiva proprie indiferentei care nu se ataseaza de nimic si nu se avīnta īn nici o directie, lasīndu-ne īn seama a ceea ce fiecare zi aduce cu sine - si totusi facīndu-ne sa luam cu noi īntr-un anume fel tot acest balast -, demonstreaza īn chipul cel mai patrunzator forta pe care o are uitarea īn dispozitiile afective cotidiene ale preocuparii nemijlocite. Simpla trecere prin viata, ce "lasa" totul "sa fie" asa cum este, īsi are temeiul īntr-o uitare si o abandonare de sine īn starea de aruncare. Ea are sensul ecstatic al unui trecut esential neautentic. Indiferenta, care poate foarte bine sa mearga mīna-n mīna cu o activitate debordanta, trebuie deosebita clar de calm. Aceasta dispozitie afectiva ia nastere din starea de hotarīre care, fiind prezenta-īn-clipa, surprinde pentru o clipa cu privirea situatiile posibile ale putintei-de-a-fi-īntreg, cea care a fost deschisa prin pre-mergerea catre moarte.

Doar fiintarea care, potrivit sensului sau de fiinta, se afla īntr-o stare afectiva sau alta, altfel spus care, existīnd, a fost de fiecare data īn chip esential si care exista īntr-un mod constant al trecutului esential - doar o astfel de fiintare poate fi afectata de ceva. Afectia presupune ontologic prezentizarea, astfel īncīt, prin ea, Dasein-ul poate fi readus la sine, ca unul ce a fost īn chip esential. Ramīne o problema separata cum poate fi definit ontologic felul īn care simturile pot fi stimulate si activate īn cazul simplelor vietuitoare, īn ce fel si unde se constituie īn genere, prin "timp", fiinta animalelor, de pilda.

c) Temporalitatea caderii

Interpretarea temporala a īntelegerii si a situarii afective nu s-a vazut confruntata numai cu ecstaza primordiala a fiecaruia dintre aceste fenomene, ci īntotdeauna si cu īntreaga temporalitate. Asa cum viitorul face posibila primordial īntelegerea iar trecutul esential face posibila dispozitia afectiva, tot astfel caderea, cel de-al treilea moment structural constitutiv al grijii, īsi are sensul sau existential īn prezent. Analiza pregatitoare a caderii a īnceput prin a interpreta flecareala, curiozitatea si ambiguitatea . Analiza temporala a caderii trebuie sa urmeze aceeasi cale. Totusi, īn cercetarea noastra nu vom lua īn considerare decīt curiozitatea, deoarece īn cazul ei poate fi vazuta cel mai lesne temporalitatea specifica a caderii. Īn schimb, analiza flecarelii si a ambiguitatii nu se poate face decīt dupa ce a fost deja clarificata constituirea temporala a discursului si a interpretarii (explicitarii).

Curiozitatea este o tendinta distincta a fiintei Dasein-ului, īn conformitate cu care acesta īsi cultiva o anumita putinta-de-a-vedea . Asemeni conceptului de privire, "vederea" nu se limiteaza numai la perceperea prin "ochii trupului". Perceperea īn sens larg face ca fiintarea-la-īndemīna si cea simplu-prezenta sa fie īntīlnite "īn carne si oase" īn ele īnsele cu privire la aspectul lor. Acest fapt-de-a-face-ca-ceva-sa-fie-īntīlnit se īntemeiaza īntr-un prezent. Prezentul e cel care ofera orizontul ecstatic īn interiorul caruia fiintarea poate fi corporal prezenta. Īnsa curiozitatea nu prezentizeaza fiintarea-simplu-prezenta pentru ca, zabovind īn-preajma ei, sa o īnteleaga, ci ea cauta sa vada numai si numai pentru a vedea si pentru a putea spune ca a vazut. Fiind o astfel de prezentizare care se īmpotmoleste īn sine, curiozitatea formeaza o unitate ecstatica īmpreuna cu un viitor si cu un trecut esential care-i corespund. Pofta de nou este, ce-i drept, o īnaintare irepresibila [347] catre ceva care nu a mai fost vazut, īnsa īn asa fel īncīt prezentizarea cauta sa se sustraga expectativei. Curiozitatea este orientata catre viitor īntr-un mod cu totul si cu totul neautentic, iar aceasta īn sensul ca ea nu sta īn expectativa unei posibilitati, ci, īn lacomia ei, doreste de la bun īnceput aceasta posibilitate doar ca pe ceva real. Curiozitatea se constituie printr-o prezentizare neretinuta care, nefacīnd decīt sa prezentizeze, cauta astfel permanent sa se sustraga expectativei īn care ea este, chipurile, "retinuta", cīnd de fapt ea nu este totusi retinuta . Prezentul "evadeaza" , adica pur si simplu fuge, din expectativa care īi este proprie. Īnsa aceasta prezentizare care evadeaza, proprie curiozitatii, nu se dedica cītusi de putin "lucrului", astfel ca o data ce a reusit sa priveasca un lucru, trece deja la urmatorul. Prezentizarea ce evadeaza permanent din expectativa unei anumite posibilitati care a fost surprinse face posibila ontologic nezabovirea, care este marca īnsasi a curiozitatii. Daca prezentizarea evadeaza din expectativa, nu o face, ca sa spunem asa - īntelegīnd ontic lucrurile - īn sensul ca se desprinde cu totul de ea si ca se lasa numai īn seama ei īnsesi. Evadarea este o modificare ecstatica a expectativei, astfel īncīt aceasta vine acum pe urmele prezentizarii. Expectativa, ca sa spunem asa, "se da batuta", nemaiputīnd nici macar sa faca sa vina catre sine, pornind de la fiintarea de care ne preocupam, posibilitatile neautentice ale preocuparii, chiar daca ele nu sīnt decīt posibilitati pentru o prezentizare neretinuta. Modificarea ecstatica a expectativei - cauzata de prezentizarea care evadeaza si petrecīndu-se īn directia unei expectative ce "vine pe urmele" acestei prezentizari - este conditia existential-temporala a posibilitatii dispersiei.

Expectativa ce "vine pe urmele" prezentizarii face ca prezentizarea sa se lase din ce īn ce mai mult īn seama ei īnsesi. Ea prezentizeaza de dragul prezentului. Īmpotmolindu-se astfel īn sine, nezabovirea si dispersia ei devin pierdere a oricarui loc stabil. Acest mod al prezentului este fenomenul opus prin excelenta clipei. Īn acea pierdere a oricarui loc stabil, faptul-de-a-fi-aici-ca-loc-de-deschidere este pretutindeni si nicaieri. Īn schimb, clipa aduce existenta īn situatie si deschide acest "aici" (das Da) ca autentic loc-de-deschidere.

Cu cīt prezentul este mai neautentic, cu alte cuvinte cu cīt prezentizarea vine mai mult catre ea "īnsasi", cu atīt mai mult ea fuge din fata unei anumite putinte-de-a-fi, īnchizīnd-o, si cu atīt mai putin poate viitorul sa revina apoi catre fiintarea aruncata. Īn "evadarea" prezentului rezida īn acelasi timp o uitare crescīnda. Faptul ca, īn curiozitate, ne agatam deja de lucrul urmator, uitīndu-l pe cel dinainte, nu este un rezultat pe care abia curiozitatea īl face cu putinta, ci este conditia ontologica pentru aceasta īnsasi.

Caracteristicile caderii, cele pe care le-am pus īn evidenta, si anume ispitirea, linistirea, īnstrainarea si īmpotmolirea īn sine vor sa spuna, daca privim catre sensul lor temporal, [348] ca prezentizarea care "evadeaza" cauta, potrivit tendintei sale ecstatice, sa se temporalizeze pornind de la ea īnsasi. Cīnd spunem despre Dasein ca "se īmpotmoleste", aceasta determinare are un sens ecstatic. Faptul ca existenta, prin prezentizare, cunoaste o rapire nu īnseamna desigur ca Dasein-ul se desprinde de eul si de sinele sau. Chiar si īn extrema prezentizare, Dasein-ul ramīne temporal, ramīne, adica, īn expectativa si īn uitare. Chiar si atunci cīnd prezentizeaza, Dasein-ul continua sa se īnteleaga pe sine, cu toate ca se afla īnstrainat de putinta sa de a fi cea mai proprie, īntemeiata primordial īn viitorul autentic si īn trecutul esential autentic. Īnsa īn masura īn care prezentizarea ofera permanent "ceva nou", ea nu lasa Dasein-ul sa revina la sine, ci īl linisteste iar si iar din nou. Aceasta linistire īntareste īnsa si mai mult tendinta catre evadare. Curiozitatea nu este "activata" de imensa si infinita cantitate de lucruri ce n-au fost īnca vazute, ci de modul īn care se temporalizeaza prezentul care evadeaza, aducīnd cu sine caderea. Chiar si atunci cīnd totul a fost vazut, tocmai atunci curiozitatea inventeaza ceva nou.

Modul īn care, prin evadare, prezentul se temporalizeaza īsi are temeiul īn esenta temporalitatii, care este finita. Aruncat fiind īn fiinta īntru moarte, Dasein-ul, īn prima instanta si cel mai adesea, fuge din fata acestei stari de aruncare, dezvaluita īntr-un chip mai mult sau mai putin explicit. Prezentul evadeaza din viitorul autentic si din trecutul esential autentic, pentru a nu lasa Dasein-ul sa ajunga la existenta sa autentica decīt cu pretul unui ocol prin acest prezent. Evadarea prezentului, si anume caderea īn starea de pierdere, īsi are originea īn īnsasi temporalitatea autentica originara, cea care face posibila fiinta īntru moarte aruncata.

Starea de aruncare īn fata careia Dasein-ul poate fi fara-ndoiala adus īn chip autentic, pentru ca, prin ea, sa se īnteleaga pe sine īn chip autentic, īi ramīne cu toate acestea īnchisa si inaccesibila īn ce priveste "de unde"-le ei si felul ei de a fi. Īnsa aceasta īnchidere nu reprezinta defel doar o simpla necunoastere care ne-ar īnsoti ca o stare de fapt, ci ea constituie facticitatea Dasein-ului. si ea determina, deopotriva, caracterul ecstatic al felului īn care existenta este abandonata propriului ei temei, ca temei al unei nimicnicitati.

Aruncarea īn lume a fiintei aruncate nu este resimtita īn prima instanta īn chip autentic de catre Dasein; "mobilitatea" pe care ea o implica nu ajunge la "stabilitate" doar prin faptul ca, acum, Dasein-ul "este aici" . Dasein-ul aflat īn starea de aruncare este "antrenat" īn lume, īn sensul ca el, aruncat fiind īn lume, se pierde īn "lume" prin dependenta sa factica de fiintarea de care trebuie sa se preocupe. Prezentul, care constituie sensul existential al acestei confiscari a Dasein-ului, nu obtine niciodata de la sine un alt orizont ecstatic, chiar daca, survenind hotarīrea, [349] el ar putea fi recuperat din starea sa de pierdere, pentru ca, īn ipostaza de clipa retinuta, sa deschida o situatie sau alta si, o data cu aceasta, "situatia-limita" originara a fiintei īntru moarte.

d) Temporalitatea discursului

Deplina stare de deschidere a locului-de-deschidere, constituita prin īntelegere, situare afectiva si cadere, īsi primeste articularea sa prin discurs. Din acest motiv, discursul nu se temporalizeaza primordial īntr-o anumita ecstaza. Totusi, deoarece discursul se exprima factic cel mai adesea prin limba si deoarece el, īn prima instanta, vorbeste īn termeni de preocupare atunci cīnd vorbeste despre "lumea ambianta", prezentizarea detine fara īndoiala o functie constitutiva privilegiata.

Timpurile gramaticale, ca si celelalte fenomene temporale ale limbii, precum "aspectele" si "timpurile" verbului, nu īsi au originea īn faptul ca discursul se exprima "si" cu privire la procesele "temporale", adica cele ce survin "īn timp". Tot astfel, ele nu īsi au temeiul īn faptul ca vorbirea se desfasoara "īntr-un timp psihic". Discursul este īn el īnsusi temporal, īn masura īn care orice vorbire despre ceva, cu privire la ceva si adresata cuiva se īntemeiaza īn unitatea ecstatica a temporalitatii. Aspectele verbului īsi au radacina īn temporalitatea originara a preocuparii, fie ca aceasta se raporteaza sau nu la ceva intratemporal. Folosind conceptul obisnuit si traditional al timpului, la care lingvistica se vede nevoita sa recurga, nici macar nu putem pune ca atare problema structurii existential-temporale a aspectelor verbului . Īnsa cum discursul este de fiecare data o vorbire despre fiintare, chiar daca nu īn mod primordial si precumpanitor īn sensul enuntului teoretic, analiza constituirii temporale a discursului si explicarea caracterelor temporale ale formatiunilor lingvistice nu pot fi initiate pīna cīnd problema legaturii fundamentale dintre fiinta si adevar nu a fost dezvoltata pornind de la problematica temporalitatii. Īn acel moment, sensul ontologic al lui "este" va putea fi si el delimitat, pīna acum el fiind deformat si coborīt la rangul de "copula" de catre o teorie cu totul superficiala a propozitiei si a judecatii. Abia īn clipa īn care pornim de la temporalitatea discursului, adica de la aceea a Dasein-ului īn genere, abia atunci va putea fi elucidata "nasterea""semnificatiei", iar posibilitatea unei formari a conceptului va putea fi si ea īnteleasa ontologic.

[350] Īntelegerea se īntemeiaza primordial īn viitor (īn pre-mergere sau īn expectativa). Situarea afectiva se temporalizeaza primordial īn trecutul esential (īn reiterare sau īn uitare). Primordial, caderea este īnradacinata temporal īn prezent (īn prezentizare sau clipa). Cu toate acestea, īntelegerea este de fiecare data un prezent care "face ca ceva sa fi fost īn chip esential". Cu toate acestea, situarea afectiva se temporalizeaza ca viitor "care prezentizeaza". Cu toate acestea, prezentul evadeaza dintr-un viitor care face ca ceva sa fi fost īn chip esential, fiind totodata retinut de acesta. si atunci, de aici, rezulta īn mod limpede: temporalitatea se temporalizeaza pe deplin īn fiecare dintre ecstaze, ceea ce īnseamna ca īn unitatea ecstatica a completei temporalizari de fiecare data a temporalitatii īsi are temeiul īn integralitatea īntregului structural format din existenta, facticitate si cadere, ca un īntreg care constituie unitatea structurala a grijii.

Temporalizarea nu īnseamna "succesiune" a ecstazelor. Viitorul nu este ulterior īn raport cu trecutul esential, iar acesta nu este anterior īn raport cu prezentul. Temporalitatea se temporalizeaza ca viitor care face ca ceva sa fi fost īn chip esential si care prezentizeaza.

Starea de deschidere a locului-de-deschidere si posibilitatile existentiele fundamentale ale Dasein-ului - autenticitatea si neautenticitatea - sīnt fundate īn temporalitate. Īnsa starea de deschidere priveste īntotdeauna si īn chip deopotriva de originar īntregul fapt-de-a-fi-īn-lume, adica atīt faptul-de-a-salaslui-īn, cīt si lumea. De aceea, luīnd ca reper constituirea temporala a starii de deschidere, trebuie sa ajunga sa fie evidentiata si conditia ontologica de posibilitate a faptului ca poate fi īn genere o fiintare care sa existe ca fapt-de-a-fi-īn-lume.