Timpul de care ne preocupam si intratemporalitatea

Timpul de care ne preocupam si intratemporalitatea

Se cuvenea deci sa īntelegem īn chip provizoriu īn ce fel, existīnd, se preocupa de timp Dasein-ul īntemeiat īn temporalitate si īn ce fel timpul se publiciteaza prin preocuparea explicitatoare pentru faptul-de-a-fi-īn-lume. A ramas īnca cu totul nedeterminat īn ce sens "este" timpul unul exprimat si public, daca el poate fi īn genere numit ca fiintator. Īnainte de a dicide īn vreun fel daca timpul public este "doar subiectiv" ori "obiectiv real" sau daca nu este nici una nici alta, īnainte de toate trebuie determinat cu mai mare acuratete caracterul fenomenal al timpului public.

Publicitarea timpului nu este ulterioara si ocazionala. Dimpotriva, deoarece Dasein-ul, ca unul ce este ecstatic-temporal, este de fiecare data deja deschis iar existentei īi apartine o explicitare comprehensiva, timpul este deja publicitat prin preocupare. Ne orientam dupa el īn asa fel īncīt el trebuie sa poata fi aflat īntr-un fel sau altul, de fiecare īn parte.

Chiar daca preocuparea de timp se poate realiza īn maniera datarii pornind de la evenimentele din lumea ambia 11311r173l nta, totusi acest lucru are loc īn fond dintotdeauna īn orizontul unei preocupari de timp pe care o cunoastem ca fiind calculul astronomic si calendaristic asupra timpului. Acest calcul nu este īntīmplator, ci īsi are necesitatea sa existential-ontologica īn constitutia fundamentala a Dasein-ului ca grija. Deoarece Dasein-ul ca unul aruncat, potrivit esentei lui, exista īn modalitatea caderii, el īsi expliciteaza pentru preocupare timpul sau īn modul unui calcul asupra timpului. Prin acest calcul se temporalizeaza adevarata publicitare [412] a timpului, astfel ca trebuie sa spunem: starea de aruncare a Dasein-ului este temeiul pentru care "exista" (es gibt) timp īn spatiul public. Pentru a ne asigura ca modul īn care am scos la lumina originea timpului public pornind de la temporalitatea factica poate fi īntr-un fel sau altul īnteles, a trebuit ca mai īnainte sa caracterizam īn genere timpul explicitat, cu ajutorul temporalitatii preocuparii, si aceasta numai pentru a face clar ca esenta preocuparii de timp nu rezida īn a aplica datarii niste determinari numerice. Elementul decisiv din punct de vedere existential-ontologic īn ce priveste calculul asupra timpului nu poate de aceea sa fie vazut īn cuantificarea sa, ci el trebuie conceput mai originar, pornind de la temporalitatea Dasein-ului care ia īn calculul sau timpul.

"Timpul public" de dovedeste a fi acel timp "īn care" survin intramundan fiintarea-la-īndemīna si fiintarea-simplu-prezenta. Acest fapt cere ca fiintarea ce nu este Dasein sa fie numita intratemporala. Interpretarea intratemporalitatii ne ajuta sa īntrevedem la un nivel originar esenta "timpului public" si face posibila totodata o delimitare a "fiintei" sale.

Fiinta Dasein-ului este grija. Aceasta fiintare, ca fiintare aruncata īn lume, exista īn modul caderii. Lasat īn seama "lumii" des-coperite prin locul sau de deschidere si dependent de ea īn masura īn care se preocupa, Dasein-ul se afla īn expectativa propriei putinte-de-a-fi-īn-lume, īn asa maniera īncīt el ia īn "calcul" si aplica calculul sau acelui ceva care, īn-vederea acestei putinte-de-a-fi, are īn cele din urma o menire functionala privilegiata. Faptul-de-a-fi-īn-lume, cel cotidian si ghidat de privirea-ambientala, are nevoie de posibilitatea privirii, adica de lumina, pentru a putea ca, prin preocuparea sa, sa se raporteze la fiintarea-la-īndemīna din cuprinsul fiintarii-simplu-prezente. O data cu starea de deschidere factica a lumii sale, īi este des-coperita Dasein-ului natura. Īn starea sa de aruncare, el este livrat alternantei dintre zi si noapte. Ziua, prin lumina sa, ofera o privire posibila, noapte ia aceasta posibilitate.

Ghidat fiind, īn preocuparea sa, de privirea-ambientala si aflat īn expectativa posibilitatii privirii, Dasein-ul, īntelegīndu-se pe sine pornind de la activitatea sa diurna, īsi da siesi timp prin "atunci cīnd e ziua". Acest "atunci" de care el se preocupa este datat pornind de la acel ceva care sta īntr-o legatura intramundana nemijlocita de ordinul menirii functionale cu venirea luminii: rasaritul soarelui. Atunci cīnd acesta rasare, este timp de.... Dasein-ul dateaza deci timpul pe care el trebuie sa si-l ia pornind de la ceea ce survine īn orizontul lasarii lui īn seama lumii si īn interiorul lumii sub forma acelui ceva care, pentru putinta-de-a-fi-īn-lume, ghidata de privirea-ambientala, are o menire functionala aparte. Preocuparea se foloseste de "prezenta la-īndemīna" a soarelui, cel ce daruie lumina si caldura. Soarele dateaza timpul explicitat prin preocupare. [413] Din aceasta datare ia nastere masura "cea mai naturala" a timpului, ziua. Iar deoarece temporalitatea Dasein-ului care trebuie sa-si faca timp este limitata, si zilele sale īi sīnt numarate. Acel "īn timp de ziua" īi ofera expectativei preocuparii posibilitatea de a determina, printr-o previziune pe care o face, un "atunci" al fiintarii de care ea se preocupa, adica de a īmparti ziua. Aceasta īmpartire, la rīndul ei, se realizeaza prin recurs la acel ceva care dateaza timpul: īn speta miscarea soarelui. La fel ca rasaritul - apusul si amiaza sīnt "pozitii" distincte pe care astrul le ocupa. Dasein-ul aruncat īn lume, care īsi da siesi timp prin temporalizare, calculeaza trecerea sa regulata si repetitiva. Survenirea Dasein-ului este, pe baza explicitarii datative a timpului, prefigurata de starea de aruncare īn locul-de-deschidere, una zilnica.

Aceasta datare care se realizeaza pornind de la astrul ce da lumina si caldura si de la "pozitiile" sale distincte pe cer este o indicatie temporala ce poate fi realizata īn faptul-de-a-fi-laolalta "sub acelasi cer" pentru "fiecare" īn acelasi fel si care īn anumite limite este una unanima. Cel ce dateaza este disponibil īn interiorul lumii si totusi el nu este restrīns la sfera lumii ustensilelor, cea de care ne preocupam īntr-un moment sau altul. Dimpotriva, prin aceasta lume a ustensilelor este des-coperita totodata si din totdeauna natura din lumea ambianta si lumea ambianta publica. Oricine poate "calcula" aceasta datere cu caracter public prin care fiecare īsi da coordonatele timpului propriu, ea foloseste o masura de care dispunem la nivel public. Aceasta datare ia īn calcul timpul īn sensul unei masurari a timpului, care are deci nevoie de un instrument de masurare, adica de un ceas. Aceasta implica urmatorul fapt: o data cu temporalitatea Dasein-ului aruncat īn lume si lasat īn seama "lumii", ce īsi face siesi timp pentru ceva, este des-coperit si ceva precum "ceasul", adica o fiintare-la-īndemīna care a devenit accesibila īn repetitia sa regulata īn cuprinsul prezentizarii expectative. Fiinta aruncata, aflata īn-preajma fiintarii-la-īndemīna, se īntemeiaza īn temporalitate. Ea este temeiul ceasului. Ca conditie a posibilitatii necesitatii factice a ceasului, temporalitatea conditioneaza totodata putinta ca ceasul sa fie des-coperit; caci doar prezentizarea expectativ-conservatoare a miscarii soarelui (miscare ce survine o data ce fiintarea intramundana este des-coperita) face posibil si cere, ca una ce se expliciteaza pe sine, datarea ce porneste de la fiintarea-la-īndemīna din lumea ambianta si care are caracter public.

Ceasul "natural", des-coperit de fiecare data deja o data cu starea de aruncare factica a Dasein-ului īntemeiat īn temporalitate, abia el motiveaza [414] si face posibile totodata producerea si folosirea ceasurilor mai usor de mīnuit, astfel ca aceste ceasuri "artificiale" trebuie "reglate" dupa cele "naturale", pentru a face accesibil la rīndul lor timpul care a fost des-coperit prin ceasul natural.

Īnainte de a caracteriza trasaturile principale ale formarii calculului timpului si ale folosirii ceasului īn sensul lor existential-ontologic, trebuie mai īntīi caracterizat cīt mai complet timpul de care ne preocupam prin masurarea timpului. Daca abia masurarea timpului publiciteaza "īn chip autentic" timpul de care ne preocupam, atunci, urmarind īn ce fel se arata timpul datat printr-o astfel de datare "calculatoare", trebuie ca timpul public sa fie accesibil din punct de vedere fenomenal neīnvaluit.

Datarea lui "atunci", cel ce se expliciteaza pe sine īn expectativa preocupata, cuprinde īn sine: atunci, cīnd este ziua, este timpul de munca zilnica. Timpul explicitat prin preocupare este de fiecare data deja īnteles ca timp de.... Acest "acum cīnd asta si asta", cel de fiecare data, este ca atare de fiecare data potrivit sau nepotrivit. "Acum"-ul - si astfel orice mod al timpului explicitat - nu este doar un "acum, cīnd...", ci, fiind ceva prin esenta lui databil, el este determinat totodata īn chip esential de structura potrivirii sau nepotrivirii. Timpul explicitat are de la bun īnceput caracterul de "timp potrivit pentru..." (Zeit zu...) sau de "timp nepotrivit pentru..." (Unzeit zu...). Prezentizarea expectativ-conservatoare a preocuparii īntelege timpul īn relatia sa cu un "pentru ce" care, la rīndul lui, este legat de un fapt-de-a-fi-īn-vederea, propriu putintei-de-a-fi a Dasein-ului. Timpul facut public, prin aceasta relatie-de-pentru-ce (Um-zu-bezug), reveleaza acea structura pe care am cunoscut-o mai īnainte ca semnificativitate. Ea constituie mundaneitatea lumii. Timpul facut public are, prin esenta lui, ca timp pentru ceva, caracter mundan. De aceea, timpul care se face public prin temporalizarea temporalitatii īl numim timp mundan (Weltzeit). si aceasta nu pentru ca el ar fi simplu-prezent ca fiintare intramundana, ceea ce nicicīnd nu poate fi, ci pentru ca el apartine lumii īn sensul care a fost deja interpretat, existential ontologic. Va trebui sa iasa īn continuare la iveala felul īn care relatiile esentiale ale structurii lumii, ca de pilda "pentru ce", au o legatura, pe baza constitutiei ecstatice a temporalitatii, cu timpul public, ca de pilda cu "atunci-cīnd". Īn orice caz, timpul de care ne preocupam poate fi abia acum caracterizat īn īntregime din punctul de vedere al structurii sale: el este databil, īntins, public si, astfel structurat, el apartine lumii īnsele. Orice "acum" natural cotidian care a fost exprimat de pilda are aceasta structura si este īnteles ca atare [415] chiar daca īn chip netematic si pre-conceptual, prin lasarea-de-timp (Sich-Zeit-lassen) a preocuparii Dasein-ului.

Īn starea de deschidere a ceasului natural ce apartine Dasein-ului care exista aruncat īn lume si supus caderii, rezida totodata o publicitare distincta a timpului de care ne preocupam, īmplinita de fiecare data deja de catre Dasein-ul factic, a timpului care, prin desavīrsirea calculului asupra sa si prin rafinarea folosirii ceasului creste si se consolideaza. Nu va trebui sa prezentam aici istoric dezvoltarea istorica a calcularii timpului si a folosirii ceasului cu posibilele sale transpuneri. Dimpotriva, sa ne īntrebam īn maniera existential-ontologica: care este acel mod de temporalizare al temporalitatii Dasein-ului care se manifesta o data cu directia de configurare pe care o dau calcularea timpului si folosirea ceasului? O data cu raspunsul la aceasta īntrebare va trebui sa īncepem sa īntelegem, īn chip mai originar, ca masurarea timpului, adica totodata publicitarea explicita a timpului de care ne preocupam, īsi are temeiul īn temporalitatea Dasein-ului si anume īntr-o temporalizare cu totul determinata a acesteia.

Daca vom compara Dasein-ul "primitiv", pe care l-am pus la baza analizei calcularii "naturale" a timpului, cu cel "avansat", se va vedea atunci ca, pentru cel din urma, ziua si prezenta luminii soarelui nu mai au o functie exceptionala, deoarece acest Dasein are "privilegiul" de a putea face si din noapte zi. Tot astfel, pentru a stabili ce timp este, el nu mai are nevoie sa priveasca īn chip expres si nemijlocit catre soare si catre pozitia acestuia. Confectionarea si folosirea unui instrument de masurare propriu īi pemite sa citeasca īn mod direct timpul īn ceasul produs expres pentru aceasta. "Cīt este ceasul" īnseamna pentru el "cīt este timpul". Chiar daca acest lucru poate ramīne acoperit pentru citirea timpului dintr-un moment sau altul, īnsasi folosirea ceasului īsi are temeiul - deoarece aceasul ca posibilizare a unei calculari publice a timpului trebuie regrat dupa ceasul "natural" - īn temporalitatea Dasein-ului, cea care, prin starea de deschidere a locului deschiderii, face ea īnainte de toate posibila o datare a timpului de care ne preocupam. Aceasta īntelegere a ceasului natural, formata o data cu progresiva des-coperire a naturii, ne ofera o indicatie asupra unor noi posibilitati de masurare a timpului, relativ independente de zi si de observarea explicita a cerului dintr-un moment sau altul.

Īnsa pīna si Dasein-ul "primitiv" capata o anume independenta de citirea directa a timpului de pe cer, īn masura īn care el nu mai stabileste care este pozitia soarelui privind cerul, ci masoara umbra pe care o arunca o fiintare disponibila īn orice moment. [416] Aceasta poate avea loc mai īntīi sub forma cea mai simpla a "ceasului taranului", ca īn Antichitate. Īn umbra care īl īnsoteste permanent pe fiecare survine soarele īn ce priveste prezenta sa schimbatoare īn diferite locuri. Lungimea umbrei, diferita de-a lungul unei zile, poate fi "tot timpul" masurata cu pasul. Iar daca lungimea corpului si a membrelor unui individ sīnt diferite, totusi raportul dintre cele doua ramīne constant, īn anumite limite ale exactitatii. Determinarea publica a timpului, atunci cīnd, de pilda, sīntem preocupati sa fixam o īntīlnire, poate avea forma aceasta: "Cīnd umbra va fi de un picior, sa ne īntīlnim īn cutare loc". Este presupus īn cazul acesta īn chip neexplicit, īn faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul īn granitele mai restrīnse ale unei lumi ambiante nemijlocite, faptul ca īnaltimea polurilor unui "loc" īn care se realizeaza īncalcarea umbrei. Acest ceas, Dasein-ul nici nu mai are nevoie sa-l poarte la el, caci el īnsusi este oarecum acest ceas.

Ceasul solar public, īn care o fīsie de umbra se misca īn sens contrar miscarii soarelui pe o traiectorie marcata cu cifre, nu mai are nevoie sa fie descris. Īnsa de ce gasim noi de fiecare data ceva precum timpul īn locul pe care īl ocupa umbra pe suprafata prevazuta cu cifre? Nici umbra si nici traiectoria ei īmpartita īn segmente nu sīnt timpul īnsusi si cu atīt mai putin relatia de ordin spatial dintre cele doua. Dar unde este atunci timpul pe care īl citim astfel īn mod direct īn "ceasul solar", dar si īn orice ceas de buzunar?

Ce īnseamna citirea timpului? "A privi la ceas" nu poate totusi īnsemna doar atīt: sa observam ustensilul acesta situat la-īndemīna īn schimbarea sa si sa urmarim pozitiile acului indicator. Folosind aceasul si stabilind cīt este ora, noi spunem, īn chip explicit sau nu, acum este atīt sau atīt, acum este timpul sa..., sau mai este īnca timp, si anume acum, pīna la... Faptul-de-a-privi-la-ceas īsi are temeiul īntr-un fapt-de-a-si-face-timp si este ghidat de acesta. Ceea ce s-a putut deja vedea īn cazul calcularii celei mai elementare a timpului devine aici si mai clar: orientarea dupa timp prin privirea ceasului este, īn esenta sa, o rostire a unui "acum". Acest fapt este atīt de "de la sine īnteles" īncīt nu ne mai dam seama si cu atīt mai putin stim īn chip explicit ca īntr-un asemenea caz "acum"-ul este de fiecare data deja īnteles si explicitat īn continutul sau structural deplin, si anume ca databilitate, īntindere (Gespanntheit), caracter public si mundaneitate.

Īnsa rostirea lui "acum" este articularea prin discurs a unei prezentizari ce se temporalizeaza īn unitate cu o expectativa conservatoare. Datarea realizata prin folosirea ceasului se dovedeste a fi o prezentizare privilegiata a unei fiintari-simplu-prezente. Datarea [417] nu intra pur si simplu īn relatie cu o fiintare-simplu-prezenta, ci īnsasi relationarea aceasta are caracterul masurarii. Numarul prin care se face masurarea poate fi, ce-i drept, citit īn chip nemijlocit. Aceasta implica totusi faptul ca este īnteleasa o cuprindere a masurii īntr-o sectiune ce trebuie masurata, adica este determinat cīt de frecventa este prezenta sa īn ea. Masurarea se constituie temporal prin prezentizarea masurii care este prezenta īntr-o sectiune prezenta. Caracterul neschimbator cuprins īn ideea de masura īnseamna ca aceasta masura trebuie sa fie simplu-prezenta īn orice moment si pentru oricine, īn continutul sau. Datarea ce realizeaza masurarea timpului de care ne preocupam expliciteaza acest timp din perspectiva fiintarii-simplu-prezente ce devine accesibila ca masura si ca lucru masurat doar printr-o prezentizare privilegiata. Deoarece īn cadrul datarii prin care se face masurarea prezentizarea a ceea ce este prezent are o anumita preeminenta, citirea timpului īn ceas īn scopul masurarii se exprima īntr-un anume sens o data cu "acum"-ul. Prin masurarea timpului se īmplineste de aceea o publicitare a lui, conform careia acest timp survine de fiecare data si tot timpul si pentru oricine ca "acum si acum si acum". Acest timp "general", accesibil prin intermediul ceasurilor este aflat, ca sa spunem asa, precum o multitudine simplu-prezenta a "acum"-urilor, fara ca masurarea timpului sa se orienteze tematic catre timpul ca atare.

Deoarece temporalitatea faptului-de-a-fi-īn-lume factic face posibila īn chip originar deschiderea spatiului iar Dasein-ul spatial a indicat de fiecare data, pornind de la un "acolo" pe care l-a des-coperit, un "aici" de ordinul Dasein-ului, timpul de care ne preocupam īn temporalitatea Dasein-ului este legat de fiecare data, īn ce priveste databilitatea sa, de un loc. Nu timpul este legat de un loc, ci temporalitatea este conditia posibilitatii ca datarea sa se poata lega de ceea ce este spatial si local, astfel īncīt aceasta masura sa capete obligativitate pentru oricine. Nu timpul este mai īntīi pus īn conexiune cu spatiul, ci "spatiul" pe care se presupune ca trebuie sa-l conexionam cu survine doar pe temeiul temporalitatii ce se preocupa de timp. Īn conformitate cu fundarea ceasului si a calcularii timpului īn temporalitatea Dasein-ului, cea care constituie aceasta fiintare ca una istorica, se va putea vedea īn ce masura folosirea ceasului este ea īnsasi istorica din punct de vedere ontologic iar orice ceas ca atare "are o istorie"

[418] Timpul publicitat prin masurare nu devine nicidecum spatiu prin datarea ce porneste de la raporturile spatiale dintre masuri. Tot astfel, elementul esential din punct de vedere existential-ontologic īn masurarea timpului nu trebuie cautat īn aceea ca "timpul" datat este determinat cu ajutorul numerelor pornind de la distante īn spatiu si de la schimbarea locului unui lucru spatial. Dimpotriva, elementul hotarītor din punct de vedere ontologic rezida īn prezentificarea specifica ce face cu putinta masurarea. Datarea realizata pornind de la o fiintare-simplu-prezenta "spatiala" nu este cītusi de putin o spatializare a timpului, cu atīt mai mult cu cīt aceasta presupusa spatializare nu īnseamna altceva decīt o prezentizare a fiintarii-simplu-prezente īn orice acum si pentru oricine īn prezenta ei. Īn masurarea timpului ce rosteste īn chip necesar si prin esenta sa un "acum", prin obtinerea masurii ceea ce este masurat este ca atare uitat, astfel ca īn afara de distanta si de numar nu mai putem gasi īn ea nimic.

Cu cīt Dasein-ul ce se preocupa de timp are mai putin timp de pierdut, cu atīt mai "pretios" devine acest timp si cu atīt mai la-īndemīna trebuie sa fie si ceasul. Nu numai ca timpul trebuie sa poata fi indicat "mai exact", ci īnsasi determinarea timpului trebuie sa ceara cīt mai putin timp si totusi ea trebuie sa se potriveasca cu indicarea timpului facuta de ceilalti.

Se cuvenea sa aratam pentru īnceput doar "legatura" īn genere dintre folosirea ceasului si temporalitate, cea care īsi face timp. Asa cum analiza concreta a calcularii timpului īn configurarea lui astronomica apartine interpretarii existential-ontologice a des-coperirii naturii, tot astfel fundamentul "cronologiei" calendaristice nu poate fi evidentiat decīt ca una dintre sarcinile analizei existentiale a cunoasterii istorice .

[419] Masurarea timpului realizeaza o publicitare accentuata a timpului, astfel ca abia pe aceasta cale ajungem sa cunoastem ceea ce numim de obicei "timp". Prin preocupare, fiecarui lucru īi este atribuit "un timp al sau". Lucrul "detine" acest timp si īl poate "detine", asemeni oricarei fiintari intramundane, doar pentru ca el este īn general "īn timp". Timpul, "cel īn care" survine fiintarea intramundana, īl cunoastem ca timp mundan. Acesta, pe temeiul constitutiei ecstatic-orizontale a temporalitatii careia el īi apartine, are aceeasi transcendenta ca si lumea. Cu starea de deschidere a lumii, timpul mundan este publicitat īn asa fel īncīt orice fiinta preocupata temporal, aflata īn-preajma fiintarii intramundane o īntelege pe aceasta cu ajutorul privirii-ambientale ca survenind "īn timp".

Timpul "īn care" se misca si odihneste fiintarea-simplu-prezenta nu este "obiectiv", daca prin aceasta avem īn vedere faptul-de-a-fi-simpla-prezenta-īn-sine, propriu fiintarii ce survine intramundan. Īnsa, tot astfel, timpul nu este nici "subiectiv", daca prin aceasta īntelegem faptul-de-a-fi-simpla-prezenta si faptul-de-a-surveni-pur-si-simplu īntr-un "subiect". Timpul mundan este "mai obiectiv" decīt orice obiect posibil, deoarece el este "obiectat" (objiciert) de fiecare data deja ecstatic-orizontal ca conditie a posibilitatii fiintarii intramundane o data cu starea de deschidere a lumii. De aceea, timpul mundan, contrar opiniei lui Kant, este aflat la fel de nemijlocit īn fizic ca si īn psihic, fara ca pentru a-l gasi īn primul sa trebuiasca sa trecem prin cel de-al doilea. "Timpul" se arata īn prima instanta tocmai pe cer, adica acolo unde īl gasim cīnd ne orientam īn chip natural dupa el, astfel ca "timpul" este identificat chiar cu cerul.

Timpul mundan īnsa este si "mai subiectiv" decīt orice subiect posibil, deoarece el face mai īntīi posibil aceasta fiinta - cu conditia sa īntelegem corect sensul grijii ca fiinta a sinelui existent factic. "Timpul" nu este simplu-prezent nici īn "subiect" si nici īn "obiect", nici "īnauntru" nici "īn afara" si el este "anterior" oricarei subiectivitati si obiectivitati deoarece reprezinta īnsasi conditia posibilitatii acestui "anterior". Are el atunci īn genere o "fiinta"? Iar daca nu, este el atunci o fantoma sau este "mai fiintator" decīt orice fiintare posibila? O cercetare ce va merge mai departe īn directia acestor īntrebari [420] se va lovi de aceeasi "limita" care s-a ridicat deja īn cazul tratarii preliminare a legaturii dintre adevar si fiinta . Cum aceste īntrebari vor primi īn cele ce urmeaza un raspuns, nu īnainte de a fi puse īn chip originar, se cuvine mai īnainte sa īntelegem ca temporalitatea, ca una ce este ecstatic-orizontala, temporalizeaza ceva precum timpul mundan, cel care constituie o intratemporalitate a fiintarii-la-īndemīna si a fiintarii-simplu-prezente. Aceasta fiintare īnsa nu va putea fi nicicīnd numita īn sens strict "temporala". Asemeni oricarei fiintari ce nu este de ordinul Dasein-ului, ea va fi netemporala, fie ca ea survine, ia nastere si trece īn mod real sau ca subzista "ideal".

Daca, potrivit celor spuse mai sus, timpul mundan apartine temporalizarii temporalitatii, atunci el nu se poate evapora "subiectivist" si nici nu poate fi "reificat" printr-o proasta "obiectivizare". Ambele posibilitati vor fi evitate abia atunci cīnd, patrunzīndu-le cu claritate si nu doar pe temeiul unei pendulari nesigure īntre ele vom putea īntelege īn ce fel īntelege Dasein-ul cotidian "timpul" īn maniera teoretica, pornind de la īntelegerea pe care o detine īn chip nemijlocit despre timp si īn ce masura acest concept de timp si dominatia acestuia īi blocheaza posibilitatea sa īnteleaga ceea ce este avut prin el īn vedere pornind de la timpul originar, īn speta ca temporalitate. Preocuparea cotidiana, cea cere īsi da siesi timp, afla "timpul" īn fiintarea intramundana ce survine "īn timp". De aceea, pentru a elucida geneza conceptului obisnuit de timp, trebuie sa pornim de la intratemporalitate.