Valoarea
Omul se conduce dupa valori, valori pe care le sustine.
Prin raportarea la sine, omul se valorizeaza ca fiinta morala al carei scop este atingerea virtutii. Exista mai multe posibilitati prin care putem raspunde la problemele morale: etica raspunde prin teorii morale care precizeaza definitiile conceptelor de bine si de rau, drept si nedrept, fie prin analize concrete ale unor situatii de viata (etica aplicata) fie prin analiza unor valori determinate de traditie.
Prin raportarea la ceilalti, omul valorizeaza realitatea sociala prin conceptele de dreptate si de libertate în cadrul societa 14214u2017o tii. Obtinerea dreptatii în cadrul societa 14214u2017o tii se studiaza cu ajutorul politicii...
Etica
Morala încearca sa raspunda la întrebari de genul: Care actiuni sunt bune si care sunt rele? Cum trebuie sa actionez? Care ar trebui sa fie scopul suprem al actiunilor mele? Prin urmare, actiunile sunt valorizate ca fiind fie bune, fie rele. În încercarea de a raspunde unor astfel de întrebari s-au trasat doua mari directii: o directie teleologista si o directie deontologista.
Directia teleologista ne spune ca actiunile sunt bune sau rele în functie de capacitatea sau incapacitatea lor de a participa la realizarea unui bine suprem. Teleologismul, fiind orientat catre scop, se întreaba daca actiunile savârsite de o persoana sunt bune sau rele. Actiunile sunt bune daca acestea participa la obtinerea fericirii. Pentru eticile hedoniste (care sunt si ele teleologiste), absenta durerii din corp si a suferintei din suflet reprezinta împlinirea starii maxime de fericire. Prin urmare, orice actiune care duce la obtinerea fericirii si evitarea durerii, este o actiune buna din punct de vedere moral. Eticile eudaimoniste (tot o ramura a eticii teleologiste) încearca sa caute fericirea în conducerea vietii conform cu ratiunea. O actiune este corecta din punct de vedere moral, doar în masura în care este conforma cu desfasurarea unei vieti conforme cu ratiunea. Asadar, se poate observa din toate acestea ca valoarea de bine a unei actiuni este data doar de scopul pe care aceasta tinde sa îl realizeze.
Directia deontologista ne spune ca exista un cadru universal în care omul trebuie sa îsi desfasoare actiunile. Astfel, indiferent de ceea ce urmareste sa realizeze omul, acesta trebuie sa asculte de anumite principii normative (legi), principii stabilite de ratiune, ratiune care trebuie sa fie universala.
Termeni de retinut:
Teleologism (gr. teleos "scop") = teorie despre finalitate, conform careia în lume nici un proces (în acest caz, nici o actiune) nu decurge mecanic, ci numai în vederea unui anumit scop (în acest caz obtinerea binelui sau fericirii supreme).
Deontologism = teorie conform careia actiunile umane trebuie conduse conform unor principii (reguli) rationale, universale, indiferent de rezultatul la care acestea ar putea duce.
Hedonism (gr. hedone "placere") = conceptie etico-filosofica raspândita în antichitate de cirenaici ce sustin ca absenta durerii din corp si a suferintei din suflet sunt bunurile supreme.
Eudaimonism (gr. eudaimonia "fericire") = directie etica ce considera fericirea ca bine suprem si totodata motivul si scopul oricarei actiuni. Valoarea faptelor omenesti depinde de masura în care acestea contribuie la fericirea omului.
Teorii morale
Viata condusa dupa virtute
Aristotel (sec. IV î.Cr.), "Etica nicomahica"
Omul trebuie sa îsi conduca viata dupa virtute. Ce înseamna aceasta? "Conform cu virtutea" înseamna adecvarea unui lucru la scopul pe care acesta trebuie sa îl îndeplineasca. Orice lucru are un scop pentru care a fost creat. La fel se întâmpla si cu omul. Omul a fost creat pentru a obtine fericirea, iar obtinerea fericirii se afla la capatul a actiunii. Prin urmare, omul actioneaza în vederea unui scop si acesta este ceea ce este bine pentru cel care actioneaza; iar binele final este binele suprem. Binele este scopul tuturor actiunilor... Dar în ce consta oare fericirea? Fiecare om vede fericirea în felul propriu. Aristotel distinge între trei feluri de viata: viata fiziologica (materiala), cea sensibila si cea rationala. Aristotel afirma ca fericirea nu poate consta decât în viata rationala (întelepciune). Esenta proprie fiintei omenesti nu este nici fiziologicul, nici sensibilul, ci întelepciunea, virtutea, binele, iar binele omului nu poate fi altceva decât fericirea lui. Fericirea nu o posedam ci ajungem la ea actionând, iar actiunile sunt mijloacele prin care noi ajungem la ele. Orice actiune este un mijloc pentru a ajunge la fericire. Dar despre ce actiuni vorbim? Vorbim doar despre actiuni corecte, rationale. Prin actiunile corecte, rationale, omul poate ajunge la obtinerea fericirii si, astfel, îsi poate conduce viata conform cu virtutea.
La fericire, omul ajunge prin intermediul virtutii. Virtutea este obisnuinta de a iubi binele, iar un fapt este virtuos când este facut cu intentia de a savârsi binele. Suntem virtuosi atunci când nu practicam binele din obligatie, siliti, ci cu placere. Practicarea binelui ar trebui realizata ca ceva ce ne este propriu, intern, ca scopul spre care tindem în mod natural. Întrucât actiunea se desfasoara conform virtutii, ar trebui sa se nasca în constiinta sentimentul de placere. Fericirea fara placere ar fi vorba goala si de aceea ea nu poate fi gândita fara placere, caci s-ar ajunge în situatia în care ar fi posibil ca un om sa fie fericit fara ca totusi sa traiasca multumit (non-sens).
"...desavârsit în mod absolut este scopul urmarit întotdeauna pentru sine si niciodata pentru altceva. Un asemenea scop pare sa fie fericirea: pe ea o dorim totdeauna pentru sine si niciodata pentru altceva; pe când onoarea, placerea, inteligenta si orice virtute le dorim atât pentru sine (caci, chiar daca n-ar duce la nimic, noi tot am simti un impuls pentru toate acestea), cât si de dragul fericirii, pe care credem ca, prin intermediul lor, am putea-o atinge."
Placerea si întelepciunea
Epicur, "Scrisoare catre Menoiceus"
Ce crede Epicur? Crede ca" placerile pe care le ofera prezentul nu sunt întotdeauna cele mai vii si mai durabile, ba uneori atrag dureri si neajunsuri". Spunem de la început ca morala lui Epicur poate fi rezumata în urmatoarele patru sfaturi:
"cauta acea placere care nu-i urmata de durere";
"evita durerea care nu procura nici o placere";
"accepta o durere care te scuteste de o suferinta mai mare în viitor sau care îti va procura mai multa placere";
fereste-te de placerea care te lipseste de o placere mai mare în viitor sau care îti va produce durere.
Epicur prefera asa-numita "placere stabila", calma, de durata, scutita de griji si emotii. Fericirea înseamna a trai fara grija sau suferinta. Acest ideal este usor de realizat întrucât trebuintele cu adevarat naturale (foamea, setea) nu sunt numeroase si nici pretentioase. Dorintele care framânta, de regula, pe oameni (bogatia, puterea, gloria) nu sunt necesare. Dupa Epicur, cu pâine si cu apa înteleptul îsi disputa cu zeii întelepciunea.
Toate acestea pot fi posibile gratie virtutii care va procura fericirea (atharaxia: linistea sufletului). Patru virtuti ne conduc la fericire:
Prudenta: ne face sa deosebim adevaratele placeri de acelea care sunt numai trecatoare;
Cumpatarea: ne face sa ne împotrivim dorintelor efemere;
Curajul: ne elibereaza de temerile neîntemeiate care ne tulbura linistea si ne pregateste un bine viitor facându-ne sa înduram un rau prezent inevitabil;
Dreptatea: ne fereste de încalcarile altora.
Sa sintetizam: Epicur pleaca de la faptul ca toate fiintele nazuiesc, de la natura, sa ocoleasca durerea si sa traiasca placerea ce duce la fericire. Dupa Epicur, placerea este un bun si durerea, un rau. Prin urmare, placerea devine pentru întelept cel mai înalt bun, iar durerea singurul rau de care trebuie sa se fereasca, rezultatul fiind linistea adânca a sufletului (atharaxia).
O precizare: se crede ca epicureismul este exclusiv o exacerbare a placerilor senzoriale (corporale), desi Epicur doar pleaca de la acest tip de placeri. La aceasta denigrare a filosofiei lui Epicur a contribuit si un elev de-ai lui, pe nume Metrodor, care spunea: fiecare început al valorii este placerea burtii; tot produsul plin de întelepciune ajunge la sfârsit la aceasta.
Trebuie înlaturata orice neîntelegere: nu orice placere este demna de nazuinta înteleptului, dupa cum nu orice durere trebuie ocolita. Nu se ocoleste, mai ales, acea durere care este urmata de o placere mai înalta. Epicur pretuieste mai ales placerea spirituala înteleasa ca atharaxia. El spune ca este peste putinta omului de a trai o viata placuta fara întelepciune. De altfel Epicur recomanda urmatoarele:
- totul cu masura;
- lipseste-te bucuros de ceea ce nu ai;
- fugi din calea placerilor costisitoare.
Acesta este adevaratul sens al epicurianismului. Înteleptul priveste nebuniile vietii la fel ca zeul care asista la reprezentarea unei comedii sinistre. Zeii si înteleptii se bucura de fericire.
Placerea este scopul vietii
Diogene Laertios, "Despre vietile si doctrinele filosofilor"
Aristip a fost un discipol infidel al lui Socrate. Daca Socrate stabilise ca scop al vietii fericirea sub forma virtutii, Aristip hotaraste ca bunul cel mai înalt este placerea (hedone).Daca atingem placerea nu mai dorim nimic. Ceea ce ne intereseaza este prezentul. Momentul (clipa) este privilegiat. Fericirea este o suma de momente de placere si valoarea ei se justifica doar prin aceste momente.
Cicero are o parere detestabila despre Aristip si se exprima brutal: ce sclavie nenorocita, aceea a virtutii în slujba placerii.
Aristip pretuieste orice placere dar, dupa Diogene Laertios, el ar fi pretuit mai mult placerile trupesti. De aceea orice mijloc care urmareste ca scop al vietii placerea este justificat. Bine este doar ceea ce ne procura placerea. Singura fericire este placerea oferita de satisfacerea imediata a dorintei. Aristip exacerbeaza facultatea de a dori si finalul ei: trecerea în act a dorintei si, prin satisfacerea ei, procurarea placerii. Virtutea se transforma astfel în capacitatea de a avea placeri, iar intensitatea placerii o aflam în senzatie si în desfasurarea directa a momentului.
Toate vietuitoarele traiesc la limita a doua stari: placerea (dorita de orice fiinta) si durerea (cea mai respingatoare dintre starile posibile). Placerile nu se deosebesc între ele, dar scopul tuturor placerilor este placerea trupeasca. Aristip deosebeste aici între "placerea în repaus" (care urmeaza dupa îndepartarea durerii) si "placerea în miscare" (actiunea sau starea care procura o placere imediata, ca atunci când cineva îsi potoleste setea).
Ce întelege Aristip prin "placere particulara" si fericire? Placerea este aceea pe care ne-o dorim, mai ales placerea în miscare, ea este scop în sine întrucât o dorim pentru ea însasi. Aici intervine nuanta care face diferenta: fericirea, ca suma a placerilor, nu o dorim pentru ea însasi, ci pentru ca ea reprezinta suma tuturor placerilor particulare. Asa se întelege si de ce placerea este buna chiar daca ea provine din fapte necuviincioase. Ea este scopul, ei i se subordoneaza totul. Nu exista placeri nobile si placeri vulgare; toate placerile sunt naturale si, prin urmare, au aceeasi calitate. Aristip pune mai mult pret pe placerea actuala, pentru ca viitorul e nesigur si ne inspira grija, adeseori, fara de folos.Atentia îndreptata spre viitor produce dorinta unei placeri inactuale, iar aceasta dorinta e o adevarata sclavie. Pentru a ne elibera, trebuie sa ne gândim la prezent fara a regreta trecutul si fara a dori viitorul. Fericirea izvoraste dintr-un ansamblu de placeri corporale care, cu cât sunt mai multe si mai intense, cu atât fericirea este mai mare.
Conceptia lui Aristip seamana cu aceea a lui Epicur fara sa fie si identica. Sunt de punctat câteva deosebiri:
Epicur pune accent pe forma negativa a placerii (adica pe absenta durerii); Aristip accentueaza forma pozitiva a placerii, prezenta ei efectiva, placerea în miscare, caci suprimarea placerii nu e durere, dupa cum absenta durerii nu e placere (lipsa de durere este asemenea unui om care doarme);
Epicur cauta, în final, atharaxia; Aristip pare sa se multumeasca mai curând cu placerea corporala, desi nu lipseste nici la el, întru totul, modelul înteleptului;
din a doua deosebire rezulta un corolar: înteleptul lui Aristip este atasat de placerea corporala; cel al lui Epicur de constiinta fiintei. Epicur pleaca de la placerile trupului si ajunge la placerile cugetului (întelepciunii). Aristip pleaca de la corp si ramâne în preajma lui.
Principiul celei mai mari fericiri
J.Stuart Mill, "Utilitarismul"
Morala antica hedonista a lui Aristip si Epicur a fost preluata de timpurile moderne sub numele de utilitarism. E adevarat ca, pe lânga o noua terminologie, morala celor antici a primit o dubla transfomare: de metoda si de tehnica. Ceea ce la cei vechi era redat într-o forma libera si sintetica, este exprimat de moderni într-o forma stiintifica si analitica. Fondul acestor morale este însa acelasi si el se poate rezuma în fraza urmatoare: cât mai multe placeri în cât mai mult timp.
Fundamentul moralei este utilitatea (sau principiul celei mai mari fericiri). Potrivit acestui principiu actiunile oamenilor sunt bune (daca aduc fericirea) si rele (daca aduc nefericirea). Când defineste fericirea, Mill este identic cu anticii. Asfel, fericirea consta în placere sau în absenta suferintei (durerii), iar nefericirea, în durere sau absenta placerii. De la început omul îsi propune un singur scop: placerea si absenta suferintei. Un lucru este dezirabil daca este în sine o placere sau mijloceste o placere, înlaturând suferinta. Mill recunoaste ca o asemenea "teorie a vietii" poate provoca multe antipatii întrucât proclama placerea ca suprem principiu. Spune însa ca.totusi, utilitaristii recunosc superioritatea placerilor spirituale care, prin durata, certitudine, intensitate, sunt mai puternice decât placerile trupului, dar nu uita sa adauge ca acest primat consta mai curând în avantajele pe care le procura decât în natura lor intrinseca. Explica imediat: o fiinta inferioara îsi poate satisface în totalitate setul de placeri, în vreme ce omul va fi mereu nemultumit de imperfecta realizare a dorintelor sale. Caci dorintele, neîmplinindu-se, devin neplaceri. E adevarat ca aceasta privatie se poate învata ("e mai bine sa fi un om nemultumit decât un porc satisfacut"). si continua: "Iar daca imbecilul sau porcul sunt de alta parere, e fiindca ei nu cunosc decât o parte a problemei". Care este, în consecinta, principiul celei mai mari fericiri pentru noi sau pentru ceilalti? "Este o viata lipsita de durere, bogata în placeri".
Dupa Mill, natura umana este astfel alcatuita încât nu poate dori decât fericirea. Orice actiune este judecata numai în functie de acest criteriu ultim. Viata omeneasca nu poate decât sa râvneasca la fericire .Aceasta este sinonima cu "folosul", si noi numim morali numai oamenii care sunt folositori. Nu ne putem închipui cum un lucru folositor ar putea produce individului sau societatii o nefericire.
Natura umana este astfel alcatuita încât nu poate dori decât fericirea. Orice actiune este judecata dupa acest criteriu ultim. Prin urmare, a fi fericit înseamna cea mai mare fericire pentru cei mai multi.
Înclinatie si datorie
Immanuel Kant, "Bazele metafizicii moravurilor"
În viata de zi cu zi, omul poate actiona, moral vorbind, din doua considerente: din înclinatie sau din datorie.
Înclinatia înseamna a actiona dupa impuls, a actiona pentru ca simtim nevoia de a o face. Înclinatia tine la Kant de imperativul ipotetic. Un imperativ ipotetic (germ. mussen) s-ar traduce prin: daca vrei sa obtii un lucru, ar trebui sa faci asta.
Datoria consta în a actiona în conformitate cu legea morala, lege morala care este universala si care are caracteristica de a fi rationala. Datoria tine de imperativul categoric. Un imperativ categoric (germ. sollen) s-ar traduce prin: indiferent de ce vrei tu, trebuie sa faci asta.
De asemenea, trebuie sa distingem între a actiona din datorie si a actiona conform datoriei. Noi actionam conform datoriei atunci când actiunile noastre se conformeaza datoriei, fara însa a trece prin o serie de conflicte interioare. Cu alte cuvinte, atunci când actionezi conform datoriei, se întâmpla asta doar pentru ca interesele tale egoiste se conformeaza legii morale care este universala. A actiona exclusiv din datorie înseamna a actiona fara a avea neaparat înclinatia de a o face (prin urmare, atunci când apar conflicte cu ceea ce vrem noi sa facem - a-ti conserva viata chiar daca simti nevoia de a te sinucide); doar asa se poate spune ca actiunea noastra are un continut moral. "Daca nenorociri si o suparare fara nadejde au înabusit cu totul placerea de viata, daca nenorocitul îsi doreste moartea, dar totusi îsi conserva viata fara a o iubi, nu din înclinatie sau frica, ci din datorie, atunci maxima lui are un continut moral".
Dar cum putem afla daca actionam moral? Actiunile morale tin de ratiunea practica. Ce înseamna asta? Nu tin de ratiunea teoretica deoarece de asta tine doar stiinta; tin de ratiunea practica deoarece practica le-a facut sa devina actiuni morale. Cu alte cuvinte, actiunile morale nu pot fi rupte de viata, de lumea în care traim, nu pot fi doar speculative. Prin urmare, se poate spune ca practica face legile morale. O actiune ar putea deveni o lege morala doar daca toata lumea ar realiza-o pentru ca a ajuns rational la concluzia moralitatii acestei actiuni. Practica îndelungata ne-a convins sa ne iubim aproapele, iar a-ti iubi aproapele a devenit astfel o lege morala universala deoarece este rational sa pornesti într-o relatie de comunicare cu cel de lânga tine considerându-l un prieten si nu neaparat un dusman.
Important de retinut: deontologismul, înclinatia, datoria, conform datoriei, din datorie
Etica aplicata
Etica aplicata poate fi considerata o provocare adresata filosofilor. Prin etica aplicata filosofilor li se cere sa raspunda unor întrebari mai pamântesti, li se cere sa îsi adapteze mesajul unor probleme de zi cu zi. "Autori care pâna mai ieri scriau filosofia stiintei sau logica, acum sunt coplesiti de probleme precum cea a avortului, a valorii ecosistemelor sau de teoria imaginii mentale si de natura durerii. E doar o moda! - se va replica pe loc. Sigur, asa este, totusi, exista si altceva: «cererea sociala». Mai mult sau mai putin explicit, filosofii admit un argument de genul urmator: când anume probleme ale societatii au devenit presante, poate oare filosoful sa stea alaturi de drumul principal?" (Adrian Miroiu).
Dar cu ce se ocupa etica aplicata? Etica aplicata este etica aplicata problemelor vietii, unor probleme precum:
Avortul si constiinta de sine
Michael Tooley, "Avort si infanticid"
"A avorta înseamna a ucide o fiinta umana care are dreptul la viata". asta ne spune conceptia traditionala. Tooley ne spune însa altceva: pentru a spune ca foetusul este o fiinta umana, trebuie sa analizam daca acesta are anumite atribute, o serie de principii morale fundamentale. Când putem spune ca foetusul devine fiinta umana? Noi suntem fiinte umane doar în masura în care avem constiinta de sine, în masura în care putem spune ca noi suntem subiectul experientelor si starilor mentale. Un zigot nu respecta criteriul constiintei, prin urmare, avortul nu este un infanticid si nici un act imoral. Zigotul nu este o persoana, neavând constiinta.
Eutanasia
James Rachel, "Eutanasia pasiva si activa"
Eutanasia consta în uciderea unei persoane X de catre o alta persoana Y, ca urmare a respectarii dorintei lui X. Poate un doctor ca, la cererea unui bolnav în stadiul final, la cererea acestuia din urma, sa îl omoare?
James Rachel diferentiaza între mai multe tipuri de eutanasie: pasiva (atunci când doctorul înceteaza tratamentul asupra bolnavului) si activa (atunci când doctorul hotaraste sa îl ucida pe pacient. Totusi nu putem spune ca una este mai condamnabila decât cealalta. Întrebarea la care se rezuma problema eutanasiei este: în ce masura eutanasierea unei persoane poate fi o actiune realizata din mila? Putem spune ca ajutam o persoana sa nu mai sufere în momentul în care o eutanasiem? Facem un act corect din punct de vedere moral?
Recomandare: Adrian Miroiu (ed.), Etica aplicata; Editura Alternative, Bucuresti, 1995
Limite: originea conceptelor de bine si de rau
Morala de stapâni si morala de sclavi
Friedrich Nietzsche (sec. XIX), "Dincolo de bine si de rau",
"Genealogia moralei"
Fr. Nietzsche considera dihotomia între bine si rau a fi de fapt o dihotomie între o rasa superioara, adepta a valorilor razboiului, mândriei si sanatatii, si o rasa inferioara, adepta a valorilor opuse. Morala nu ar trebui sa apartina sclavilor. Doar niste sclavi ar putea accepta sa ajute pe cel slab si neputincios. Aristocratul trebuie sa pastreze un "patos al distinctiei", opus unor morale de sclavi. Numai un om puternic poate fi întemeietor de cultura pentru ca natura i-a dat aceasta forta. Sclavul este sclav. Doar stapânul este liber, liber de (asa zise) valori ale compasiunii, milei, libertatii, fericirii etc. Doar sclavul are nevoie de asa ceva. Aristocratul are nevoie de respect si devotament. Punând bazele pe o astfel de morala, sclavul asupreste, distruge omul puternic. Sclavul considera ca în numar sta puterea, aristocratul spune ca în onoare. Morala de stapân este echivalenta esentei vietii si vointei puternice, iar morala de sclavi se asociaza liberului arbitru si vointei slabe.
|
