I. Definirea si specificul proceselor afective
Omul nu se raporteaza indiferent la realitate; dimpotriva, obiectele, fenomenele, evenimentele care actioneaza asupra lui au un ecou, o rezonanta în constiinta sa, trezesc la viata anumite trebuinte, corespund sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu interesele, aspiratiile, idealurile.
Intre stimulii interni (reuniti sub denumirea de motivatie) si realitatea înconjuratoare au loc confruntari si ciocniri ale caror efecte sunt tocmai procesele afective.
In timp ce aprobarea sau satisfacerea cerintelor interne genereaza placere, multumire, entuziasm, bucurie, contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplacere, nemultumire, indignare, tristete etc.
In cadrul proceselor afective pe prim plan se afla nu atât obiectul, cât valoarea si semnificatia pe care acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este important ci relatia dintre el si subiect, pentru ca numai într-o asemenea relatie obiectul capata semnificatii în functie de gradul si durata satisfacerii trebuintelor. Aceasta ne ajuta sa întelegem de ce unul si acelasi obiect produce stari afective variate unor persoane diferite. Chiar la una si aceeasi persoana, un acelasi obiect produce stari afective diferite, evident în momente diferite, deoarece odata el a satisfacut integral cerintele persoanei respective, altadata doar partial sau deloc. Relationarea unica sau repetata a individului cu diverse obiecte, fenomene, evenimente et 232f51c c. se soldeaza cu construirea treptata, în plan subiectiv, a unor trairi si atitudini, a unor pozitii fata de acestea, trairi si atitudini ce pot fi oricând redeclansate.
Golu: Afectivitatea este acea componenta a vietii psihice care reflecta, in forma unei trairi subiective de un anumit semn, de o anumita intensitate si de o anumita durata, raportul dintre dinamica evenimentelor motivationale sau a starilor proprii de necesitate si dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern.
Zlate: Procesele psihice care sunt generate de relatiile dintre obiect si subiect sub forma de trairi, uneori atitudinale, poarta denumirea de procese afective.
Desi strâns legate de toate celelalte fenomene psihice, procesele afective îsi au propriul lor specific.
Afectivitate si cognitie.
Herbert, înca din 1825, arata ca emotiile nu pot exista în afara actelor intelectuale, ele fiind produsul ciocnirii reprezentarilor. Se aprecia corect factorul declansator dar nu si natura lor. Emotiile sunt declansate de informatiile ce vin din mediul extern, însa prin natura lor sunt trairi tensionale generate direct de motivatie.
► Schachter (1964) injectand subiectii cu epinefrina în conditiile de informare, semiinformare, ignoranta si placebo a constatat ca emotii mai puternice apar în situatiile de semiinformare si ignoranta.
► Zajoric (1984), inspirat de Schachter, a facut unele experimente în viata cotidiana si a obtinut rezultate asemanatoare.
► Piaget este de parere ca inteligenta si afectivitatea sunt inseparabile. Dupa opinia lui, afectivitatea joaca rol de sursa energetica de care depinde functionarea inteligentei, dar nu si structurile ei. Energetica conduitei releva afectivitatea, în timp ce structurile ei releva functiile cognitive. Interesanta este si apropierea care s-a facut între "stadiile dezvoltarii intelectului (stabilite de Piaget) si ''stadiile dezvoltarii afective" a copilului (creionate de Freud).
În esenta, cele doua modele sunt dinamice, fundate pe interactiunea permanenta dintre subiectul în formare si mediul sau. De fiecare data când un fapt (cognitiv sau afectiv) este interiorizat, va modifica subiectul care îl receptioneaza si din aceasta cauza el se va afla într-o dispozitie functionala diferita pentru a efectua interiorizarile ulterioare.
Psihologia moderna a evidentiat o serie de diferentieri existente intre cele doua categorii de procese.
▪în procesele cognitive omul opereaza cu instrumente specializate (în gândire, cu instrumentul analizei si sintezei, abstractizarii si generalizarii; în imaginatie, cu cel al aglutizarii si tipizarii, diminuarii si divizarii etc.),
▪în procesele afective el reactioneaza cu întreaga fiinta. Afectivitatea este o vibratie concomitent organica, psihica si comportamentala, ea este tensiunea intregului organism cu efecte de atractie sau respingere, cautare sau evitare.
Atunci când conflictul afectiv produs de ciocnirea dintre emotii, sentimente, pasiuni este solidar cu conflictul cognitiv, cu ciocnirea ideilor, conceptiilor, modalitatilor de rezolvare, randamentul activitatii intelectuale este mai mare.
Dimpotriva, daca tensiunea afectiva scade, ajungându-se pâna la starea de indiferenta, se va reduce si capacitatea individului de a solutiona probleme noi.
Dezacordul dintre rational si afectiv duce la dezadaptarea tranzitorie, mai ales atunci când un nivel intelectual superior se cupleaza cu emotii primare, violente, oarbe.
2) Afectivitate si motivatie.
V. Pavelcu reda sugestiv relatia dintre cele doua procese: afectivitatea nu este un simplu însotitor al motivului, desi capata proprietati motivationale. De exemplu, sentimentul poate capata o mare valoare propulsatoare pentru conduita umana.
Motivul devine afectiv si tensional în procesul realizarii scopului. "Afectul se naste în momentul în care impulsul este frânat sau suspendat de o alta forta externa sau interna. Astfel se creeaza câmpul afectiv si dinamic, tensiunea afectiva.
lon Radu (1985), arata ca motivul are un caracter vectorial, în timp ce procesul afectiv prezinta aspectul de "câmp". De asemenea, el considera ca emotia nu este doar "un fapt secund" derivat, ci atât cauza, cât si efect al motivatiei. Paul Popescu Neveanu arata mai de mult ca procesele afective sunt motive activate si desfasurate într-o situatie data, iar motivele sunt procese afective condensate, cristalizate, "solidificate".
E.B. Huriock a facut un experiment interesant prin care a demonstrat relatia dintre afectivitate si motivatie. El a împartit o clasa de elevi în trei grupuri (laudat, dojenit, ignorat) carora li se dau spre rezolvare sarcini simple timp de 5 zi( înainte de începerea activitatii, primului grup i se aduceau elogii pentru sarcina îndeplinita, celor din grupa a doua li se faceau observatii, iar ceilalti nu erau nici laudati nici dojeniti).
S-a constatat ca cea mai eficace a fost lauda, deoarece s-a asociat cu stari afective pozitive, tonifiante. Utilitatea dojanei scade pe masura ce este utilizata continuu, deoarece genereaza stari afective neplacute, negative; cea mai neeficienta a fost ignorarea, deoarece în cazul ei lipsesc starile afective.
Desi între afectivitate si motivatie exista o strânsa interactiune, ele nu trebuie confundate.
Golu: Prin convertibilitatea motivationala, afectivitatea devine intim legata si implicata in actiune, in comportament.
3) Afectivitate si alte functii psihice.
Practic, nu exista fenomen psihic cu care procesele afective sa nu se afle în relatii de interactiune si interdependenta.
Afectivitatea se regaseste în faza "ciocnirii motivelor" sau în "faza deliberarii din actul voluntar, ea este transfigurata în temperament, unele trasaturi ale acesteia, cum ar fi gradul de impresionabilitate, fiind chiar de ordin afectiv, altele (impulsivitatea, calmul, destinderea) având o mare încarcatura afectiva. Ea declanseaza si potenteaza permanent actele creative. Afectivitatea este prezenta începând cu pulsatiile inconstientului si terminând cu realizarile ultimative ale constiintei.
Este considerata ca fiind componenta bazala, infrastructurala a psihicului, dar si nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferentiaza profund de roboti si calculatoare, de asa zisa inteligenta artificiala.
Daca ratiunea omului poate fi reprodusa de calculator, starile si trairile afective vor ramâne apanajul lor specific.
1) Polaritatea proceselor afective
▪ consta în tendinta acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul celui negativ
▪ apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferentiate a trebuintelor, aspiratiilor (totala sau partiala, de lunga sau de scurta durata).
▪ procesele afective sunt cuplate doua câte doua în perechi cu elemente contrare: bucurie-tristete, simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare, iubire-ura etc.
▪ Polaritatea se exprima în caracterul placut sau neplacut al starilor afective, stenic sau astenic al acestora (unele mobilizând, "împingând" spre activitate, altele dimpotriva, demobilizând, întârziind sau inhibând activitatea), în fine, în caracterul lor încordat sau destins (unele fiind tensionale, altele relaxante).
▪ este inexact faptul ca starile afective placute sunt întotdeauna stenice, pe când cele neplacute, astenice.
Succesul, se exemplu, ca stare afectiva placuta poate fi stenica pentru unii oameni împingându-i spre activitate, dar astenica pentru altii facându-i sa se multumeasca cu ceea ce au obtinut.
La fel de eronata este si opinia ca trairile afective ar fi perfect, exclusiv sau absolut polare. In realitate, o traire afectiva este predominant placuta, dar la gândul ca se va termina, consuma, ea genereaza si o usoara unda de regret sau de tristete.
De asemenea, nu este obligatoriu ca ceea ce este placut pentru o persoanâ sâ fie la fel de placut si pentru o alta. Polaritatea trairilor afective se manifesta în functie de particularitatile situatiei, dar mai ales dependent de particularitatile personale.
2) Intensitatea proceselor afective
E indica forta, taria, profunzimea de care dispune la un moment dat trairea afectiva. Din aceasta perspectiva, vom întâlni unele stari afective intense si chiar foarte intense si altele mai putin intense.
E este în functie atât de valoarea afectiva a obiectului, de semnificatia lui în raport cu trebuintele subiectului, cât si de capacitatea afectiva a subiectului.
E Se stie ca unii oameni vibreaza afectiv mai intens, chiar si la evenimente comune, fara prea mare importanta, pe când altii raman oarecum reci, impasibili sub raport afectiv, chiar si în fata unor evenimente dramatice.
E Cresterea intensitatii starilor afective se obtine nu prin repetarea stimulului (ca la memorie), care ar duce la tocirea afectivitatii, ci prin schimbarea (amplificarea) semnificatiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu care suntem în relatie.
O asemenea crestere a intensitatii trairilor afective trebuie sa se produca însa în anumite limite optime, depasirea acestora soldându-se cu perturbarea activitatii.
lata, deci, ca necesar este nu doar optimumul motivational, ci si optimumul afectiv.
3) Durata proceselor afective
E consta în întinderea, persistenta în timp a acestora, indiferent daca persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau toata viata, o emotie poate dura câteva ore sau câteva clipe; frica si groaza în fata unui accident persista si dupa ce pericolul a trecut; dragostea se pastreaza chiar daca fiinta iubita nu mai este.
E alimentând permanent semnificatia afectogena a unui stimul (obiect sau persoana) putem tine mereu treaza starea afectiva fata de el.
4) Mobilitatea proceselor afective
E trecerea rapida în interiorul aceleiasi trairi emotionale de la o faza la alta - trecerea de la stadiul primar, care exprima o traire nespecifica de incertitudine, bazat îndeosebi pe deficitul de informatie, la stadiul secundar, care presupune o traire specifica, adecvata deznodamântului favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanta informatiei;
E fie trecerea de la o stare afectiva la alta - trecerea de la emotie la un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un sentiment, dar de alt tip (de la dragoste la ura si invers).
EMobilitatea presupune trecerea de la o faza la alta, de la o traire la alta numai în conditii de necesitate, deci atunci când situatia si solicitarile o cer; trebuie deosebita de fluctuatia trairilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta însa fara nici un motiv, fara sa fie ceruta de o solicitare obiectiva sau de vreo necesitate subiectiva; fluctuatia trairilor afective este un indiciu al slabiciunii, imaturitatii sau chiar patologiei proceselor afective.
5) Expresivitatea proceselor afective
E consta în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi "vazute", "citite", "simtite". Exteriorizarea, manifestarea în afara, se realizeaza prin intermediul unor semne exterioare care poarta denumirea de expresii emotionale. Cele mai cunoscute expresii emotionale:
. mimica (ansamblul modificarilor expresive la care participa elementele mobile ale fetei: deschiderea ochilor, directia privirii, pozitiile succesive ale sprâncenelor, miscarile buzelor ete., prin intermediul carora exteriorizam bucuria, suferinta, mâhnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza etc.);
. pantomimica (ansamblul reactiilor la care participa tot corpul: tinuta, mersul, gesturile; mersul sprintar, sâltaret tradeaza bucuria, buna dispozitie, pe când mersul încet, agale tradeaza suparare, tristete);
. modificarile de natura vegetativa (amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei, vasocontractia, vasodilatatia, cresterea conductibilitatii electrice a parului, hiper sau hipotonusul muscular, modificarea compozitiei chimice a sângelui sau a hormonilor etc. soldate cu paloare/ înrosire, tremuraturi, lacrimi, transpiratie, gol în stomac);
. schimbarea vocii (a intensitatii, ritmului vorbirii, intonatiei, timbrului vocii etc.; dupa intonatie; un "da" poate fi mult mai negativ decat un"nu").
Expresiile emotionale nu sunt izolate unele de altele, ci se coreleaza si se subordoneaza starilor afective, dând nastere la ceea ce se numeste conduita emotional-expresiva. De exemplu, conduita expresiva a tristetii (atârnarea bratelor, aplecarea capului, pleoapelor si coltul buzelor lasate în jos, miscari fara vigoare, ochii "stinsi, fata "pamântie'') se deosebeste de conduita expresiva a bucuriei (tinuta dreapta, ochi deschisi, stralucitori, mobilitatea bratelor, în genere, a muschilor etc.).
Trebuie retinut faptul ca expresiile si conduitele emotionale se invata, se însusesc în timpul vietii, fie prin imitatie, fie prin efort voluntar. Ca asa stau lucrurile ne este demonstrat de faptul ca la orbii din nastere expresivitatea emotionala este foarte saracacioasa, fata este crispata, putin expresiva. Daca si lor li se aplica o serie de procese speciale, li se vor putea forma unele conduite expresiv-emotionale.
Pe lânga capacitatea de învatare a expresiilor emotionale, omul o are si pe aceea de a le provoca si dirija voluntar, constient, de a le simula si folosi conventional pentru a transmite o anumita stare afectiva, chiar daca aceasta nu exista. De aici posibilitatea aparitiei unor discrepante între trairile afective si expresiile emotionale. Nu întotdeauna un actor traieste efectiv starile emotionale pe care le exteriorizeaza. Conventionalizarea sociala a expresiilor si conduitelor emotionale, codificarea lor în obiceiuri, ritualuri tocmai în functie de particularitatile contextului social în care se manifesta are o mare valoare adaptativa, in sensul ca faciliteaza comportarea individului asa cum trebuie sau asa cum i se solicita. Semnificativ este faptul ca sub influenta conditiilor sociale au aparut expresii emotionale noi, specific umane, cum ar fi zâmbetul cu diversele sale varietati: binevoitor, ironic, condescendent, aprobativ, dispretuitor, rautacios etc.
Identificarea mecanismului producerii emotiei a fost o problema dificila, care a generat serioase dispute stiintifice.
Teoria intelectualista
Considera emotiile, starile afective in general, drept efecte ale acordului/conflictului dintre reprezentari.
De ex., acordul dintre reprezentari produce bucurie, in timp ce conflictul dintre ele genereaza tristetea.
Trairile afective odata aparute dau nastere unei serii de modificari organice.
Conceptia intelectualista este unilaterala si simplista facand emotia reductibila la actul de cunoastere.
Teorii fiziologice periferice
In varianta clasica, succesiunea cauzala a determinismului emotiei ar fi: stimulul (situatia) → perceptia stimulului → emotia → expresiile emotionale (mimica, modificari vegetative etc).
Intre anii 1890-1893, W. James si C. Large rastoarna aceasta ordine si propune alta: stimul → perceptia stimulului → expresia emotionala → emotia.
Concluzia care se desprinde din acest model periferic este ca expresiile (reactiile) fiziologice periferice preced, si, practic, detrmina aparitia emotiei. Au devenit, astfel, celebre afirmatiile celor 2 autori: ,,sunt trist pentru ca plang", ,,mi-e frica pentru ca fug".
Teoria James-Large nu a rezistat verificarii faptico-experimentale.
Datele clinicii umane au demonstrat posibilitatea disocierii intre trairile emotionale si expresiile fiziologice , acestea putand sa existe in anumite cazuri independent unele de altele.
Tot experimental s-a demonstrat ca producerea artificiala a unor reactii fiziologice viscerale sau musculare nu genereaza trairi emotionale specifice.
Ceea ce se cuvine sa retinem din teoria James-Large este influenta inversa posibila, dupa principiul feed-back-ului pozitiv, a reactiilor fiziologice periferice asupra intensitatii trairii emotionale initiale: plansul intensifica emotia de durere, rasul amplifica emotia de veselie.
3. Teorii fiziologice centrale
Pornind de la experientele de extirpare a unor portiuni din creier - experiente care au scos in evidenta rolul diencefalului in producerea reactiilor afective - Cannon si Bard au propus teoria talamica a emotiei.
Potrivit acestei teorii, trairea emotionala constituie prin excelenta un eveniment central.
In mecanismul de producere a emotiei talamusul ar avea un rol important.
Succesiunea evenimentelor ar fi - dupa Cannon :
- Stimularea la nivelul receptorului determina impulsul catre talamus. De aici descarcarile talamice produc - la nivelul viscerelor si muschilor striati
- modificari vegetative si motorii caracteristice, iar simultan - gratie descarcarii ascendente spre cortex - apare trairea emotionala.
Este vorba de un aspect de simultaneitate in principiu.
Sursa trairii afective rezida - dupa Cannon - in procesele talamice nu in cele vegetative.
E Cercetarile ulterioare au scos in evidenta participarea si a altor regiuni ale creierului in elaborarea emotiei.
Papez si apoi McLean au propus explicatii bazate pe conexiuni corticotamamice, aratand ca:
participarea scoartei cerebrale este esentiala in ceea ce priveste aspectul subiectiv al emotiei,
in timp ce hipotalamusul ramane centrul efector al expresiei emotionale.
Ipoteza sistemului limbic a fost treptat completata si validata.
Caracteristic acestui grup de teorii este faptul ca pun pe seama SNC atat componenta subiectiva, cat si controlul, raspunsurile vegetative si comportamentale.
De regula, autorii amintiti extrapoleaza la om concluziile unor experiente efectuate pe animale.
Teorii cognitiv - fiziologice
Sistematizarea datelor culese in experiente fiziologice au dus la modele partiale, care ajung sa fie depasite progresiv prin integrarea unor informatii inedite in modele mai cuprinzatoare.
Se contureaza ideea ca emotia reprezinta un sindrom organizat in care dimensiunea cognitiv-subiectiva, cea vegetativa si manifestarile motorii comportamentale isi au fiecare importanta lor.
Potrivit acestei teorii, veriga principala care declanseaza o emotie de o anumita modalitate (+/-) si intensitate o constituie interpretarea semnificatiei stimulului si experimentarea activa de catre subiect a situatiei afectogene; asadar, emotia incepe cu cognitia si interpretarea.
Reprezentantii teoriei cognitiviste admit existenta a 3 sisteme care produc raspunsuri emotionale:
raspunsurile emotionale pot servi ca stimuli care contribuie la o exterienta emotionala
emotiile sunt constructe sociale forjate de procesele primare si secundare ale experientei integrate la nivelul creierului uman, care opereaza si la nivelul sistemului socio-cultural al individului;
raspunsuri cognitive si instrumentale la situatia afectogena.
Teoria interactionist - motivationala
Dezvoltata de C.E. Izard (1977).
Aceasta teorie incorporeaza procesele fiziologice in sistemul personalitatii si le confera o dimensiune psihologica.
Ea sustine ca emotiile interactioneaza unele cu altele, o emotie activand, amplificand sau atenuand pe alta.
Se sustine existenta unui numar mic de ,,emotii primare pure". Acestea au aproximativ aceleasi expresii si calitati experentiale in cele mai diferite culturi de pe glob, inclusiv la cele lipsite de un alfabet.
R.P. Boyle accentueaza necesitatea de a aborda problema mecanismelor emotiei prin raportarea la Eu si la contextul socio-cultural-istoric, ideologic, la obiceiuri si ritualuri.
In mecanismul proceselor emotional-afective se include, in mod legic, veriga intaririi sociale.
In acelasi timp, emotiile oamenilor se include ca factor esential al interactiunilor si coeziunii interpersonale, intragrupale.
Emotia apare ca un adevarat cordon ombilical, care leaga pe individ de societate si care activeaza trasatura sociabilitatii, prin care definim, de regula, fiinta umana.
6. Teoria sociologica a emotiei
R. Collins, pornind de la Darwin, dezvolta o teorie sociologica a emotiei.
Potrivit acestei teorii, emotiile sunt generate de legaturile sociale bazale; ele sunt ritualistic controlate si schimbate prin intermediul lanturilor de interactiuni si comportamente rituale, pe care membrii unei comunitati le stabilesc rutinier si sitematic.
Prin diversitatea istorica a formelor de activitate, a continuturilor si finalitatilor relatiilor si interactiunilor sociale se trece de la viata afectiva primara, omogena, la niveluri superioare, diferentiate, personalizate, individualizate de structuri si pattern-uri emotionale.
Dezvoltarea si organizarea stratificata a vietii sociale vor avea dtrept corespondent in plan psihologic individual o dezvoltare si organizare stratificata a sferei emotional afective.
R. Plutehik (1980) propune o teorie a emotiei care include urmatoarele postulate:
- câteva elemente comune sau patternuri prototipice pot fi identificate în orice emotie;
- fiecare emotie poate varia în intensitate, de la nivelul cel mai slab pâna la nivelul cel mai înalt;
- exista un numar mic de emotii de baza din combinarea carora apare multitudinea celorlalte.
In analiza emotiilor, autorul citat ia în considerare urmatorii parametri:
situatiile universale; emotiile primare; stimulul care le declanseaza; cognitia inferata; comportamentul produs; efectul de supravietuire (de exemplu, în ordinea parametrilor de mai sus: acceptarea, încrederea; membrii grupului; prietenia; reciprocitatea;afilierea).
Aceasta teorie tinde, dupa opinia autorului, la un mare grad de generalitate fiind valabila pentru om, animal, pentru situatiile universale.
Concluzia generala si de principiu care se poate desprinde din cele de mai sus este ca afectivitatea umana, neputand fi redusa la raspunsurile emotionale primare legate de motivatia biofiziologica, pp. constituirea unor mecanisme cu integrare ierarhica - neurofiziologica, psihologica (functia integrativa a Eului) si socio-culturala (pattren-urile si etaloanele impuse de cultura).
|
