CONSIDERATII GENERALE PRIVIND NOTIUNEA DE PERSONALITATE
2. TEMPERAMENTUL
3. APTITUDINILE
4. NUCLEUL PERSONALITATII: CARACTERUL
1. Consideratii generale privind notiunea de personalitate
Personalitatea umana, ca tema de reflectie se afla in centrul constructiei teoretice a stiintelor socio-umane si in filozofie.
Sensul termenului de personalitate a suferit, in timp numeroase transformari iar conceptul a cunoscut peste o suta de definitii. Primul sens al termenului („persona” lat) a fost acela de „masca”, „costumatie” prin care actorii teatrului antic intruchipau sau simbolizau pe cineva pe scena. Asadar personalitatea ar fi fost, sub acest inteles, o expresie oarecum exterioara a omului, prin care se deosebeste de alti de la o prima vedere (felul imbracamintei, manifestari caracteristice). De aici, al doilea sens, rolul indeplinit in teatru sau viata, functiile pe care si le asuma cineva si le indeplineste in societate, rolul de „persoana publica” al omului. Urmatorul sens desemneaza insasi individualitatea (corporala si psihica) a celui care indeplineste rolul, structurarea in interiorul individului a proceselor sale constiente, a trasaturilor psihofizice, a diferitelor insusiri personale intr-o formula unica, nerepetabila la ceilalti. Cel de-al patrulea sens al notiunii desemneaza importanta sociala a omului, expresia sa valorica (rangul) sau social.
Aceste sensuri releva faptul ca personalitatea poate fi definita atat „din exterior”, ca efect produs de un individ asupra celorlalti (ansamblul trasaturilor si conduitelor umane care provoaca raspunsuri psihocomportamentale din partea altora), cat si „din interior”, ca structura intima a elementelor biologice innascute (instincte, trebuinte, tip de activitate nervoasa superioara etc.), psihologice (limbaj, gandire, imaginatie etc.) si sociomorale, achizitionate in procesul socializarii (norme comportamentale, valori sociale, convingeri, idealuri, etc.)
Psihologia personalitatii vizeaza tematica omului concret care implica un anumit bagaj nativ cu o experienta unica, prins in diverse si variate relatii si actiuni. Astfel, campul personalitatii prezinta in prim-plan diversitatea pana la limita singularitatii si irepetabilitatii fiecarei persoane individuale. In realitate pe langa particularitatile care il deosebesc pe om de ceilalti el are si asemanari cu acestia dar acestea nu sunt totale. Fiecare are un mod propriu si concret, irepetabil, de a fi, de a gandi si de a simti. Unul dintre creatorii tragediei clasice grecesti, spunea: In lume sunt multe mari minuni, dar nu mai mari ca omul” (Sofocle – 497 -405 i.ch – Antigona) Intr-adevar, doar omul creeaza uneltele, amplificandu-si astfel forta si sporindu-si acuitatea simturilor; doar omul comunica, folosindu-se de un limbaj articulat, traieste in societate si transmite cunostintele dobandite de la o generatie la alta, prin cultura; doar omul isi considera specia minune intre minuni; doar omul isi ingroapa semenii apeland la ritualuri funebre; el este asa cum s-a spus – singurul animal care mananca atunci cand nu-i este foame, care bea cand nu-i este sete si face dragoste in toate anotimpurile. Omul constituie minune si pentru ca, din mii si milioane de exemplare, pe Tera nu se vor gasi doi indivizi identici: minunile nu se repeta…. (Adina Chelcea si Septimiu Chelcea, 1986).
In acceptiunea lui Allport („Structura si dezvoltarea personalitatii fiecare om este in anumite privinte ca toti ceilalti oameni (supus normelor de grup) si ca nici un alt om (supus normelor ideosincratice). Tot in aceasta lucrare, G.W.Alport include si alte note definitorii personalitatii.„Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic”.
Sintetizand punctele de vedere acceptate in literatura de specialitate, vom spune despre personalitate ca reprezinta un sistem ierarhizat sau o structura si nu o juxtapunere de trasaturi sau caracteristici. Modul de imbinare a functiilor psihice, a calitatilor si defectelor confera unicitate personalitatii umane. Ele sunt organizate la diferite niveluri astfel ca, abordarea personalitatii impune o perspectiva sistematica, integratoare.
Sistemele care alcatuiesc personalitatea au o natura dubla (psihofizica), ceea ce inseamna ca in structura acesteia sunt integrate ansamblurile morfofiziologice si psihosociologice. Atunci cand vorbim de personalitatea unui individ, trebuie sa ne referim la totalitatea caracteristicilor sale, incepand cu cele morfologic constitutionale, psihologice, psihosociologice si terminand cu cele sociologice.
Chiar daca personalitatea umana reprezinta produsul societatii si culturii in care omul se naste si traieste, chiar daca personalitatea reflecta in structura sa sistemul relatiilor sociale, contradictiile societatii sale, omul nu suporta pasiv influentele exterioare ci, dimpotriva se manifesta activ, modificand mediul sau de viata in raport cu trebuintele si aspiratiile sale, prin aceasta modificandu-se pe sine. Accentuand stabilitatea structurii interne a personalitatii, (dupa mai multi ani recunoastem oamenii peste care timpul a nins, tocmai datorita personalitatii lor, ramasa, in linii mari, aceeasi) nu vom exclude, totusi, caracterul dinamic al acesteia: oamenii evolueaza, se dezvolta, uneori se schimba radical. Avem in vedere nu numai personalitatea asa cum se manifesta, ci si asa cum este in realitate sau cum si-o imagineaza/doreste persoana respectiva. Apoi, ne intereseaza si felul cum personalitatea noastra este vazuta/(perceputa, apreciata, valorizata) de altii, comportamentul nostru fiind direct influentat de o asemenea „proiectie”. De asemenea, ne intereseaza si parerea / imaginea pe care o avem noi despre altii - ca produs al propriei noastre personalitati si deci ca element structural al ei – care intervine ca factor reglator in relatiile cu acestia. (Mielu Zlate, 1997).
Finalitatea organizarii si dinamicii personalitatii este actiunea (eficienta) valorizarea, integrarea si afirmarea in realitatea sociala. Nota de calitate adaugata personalitatii ii confera acesteia apelativul de „valoare suprema” prin indeplinirea a doua conditii decisive (P.Popescu – Neveanu):
a fi cunoscut ca o valoare, ca individualitate care aduce o contributie de pret la viata societatii;
a avea constiinta propriei valori.
Personalitatea are un ecou public, poate fi receptata si isi gaseste modalitatea de exprimare: „Spun si regii, spun si magii, ca din cate pe lume avem, personalitatea este binele suprem” (Gothe-Faust”).
Determinarile personalitatii; rol si status-uri sociale
In analiza personalitatii umane, accentul se pune pe motivatii, obisnuinte, atitudini, pe maniera in care omul se situeaza in raport cu anumite valori sociale: receptiv, plictisit, indiferent, interesat, activ etc. aceste aspecte care reflecta dinamismul comportamental si sunt generate de relatia dintre individul uman si situatia in care se afla, isi gasesc expresia in doua categorii corelative de baza ale psihologiei:statutul si rolul persoanei.
Statutul
Statutul sau statusul exprima faptul ca, in cadrul grupurilor si colectivitatilor, personale se diferentiaza potrivit pozitiilor, functiilor si locurilor pe care le ocupa acestea in cadrul anumitor structuri si situatii sociale.
Termenul de ,,status” a fost preluat din filozofia sociala-promovata de Thomas Hobbes (1588 – 1679), John Loke (1632-1704) s.a. , preocupata de problemele autoritatii si ordinii sociale – desemand drepturile si datoriile unei persoane, puterea de care aceasta dispunea.
sociologie, Max Weber (1864-1920) a dat termenului de status un sens pur psihologic, apropiat celui de ,,prestigiu social” (de vazut dictionarul sociologic Zanfir).
Din perspectiva antropologiei culturale, Ralph Linton clarifica substantial continutul conceptului de ,,status”, definindu-l ca “loc al individului in societate”, ca “o colectie de drepturi si datorii”. Aceasta definitie a fost preluata in sociologie si psihosociologie. Astfel, Jean Stoetzel intelege prin status “ansamblul comportamentelor la care individul se poate astepta legitim din partea altora”. Asa, de pilda, este statutul de “jandarm” care desemneaza totalitatea comportamentelor pe care cel care ocupa aceasta functie este indreptatit sa le astepte de la subaltern, de la comandant sau sef, de la alti jandarmi, adica de la persoanele in raport cu care se defineste.
Din punct de vedere psihosocial, grupul social se prezinta ca un ansamblu de statute (pozitii) pe care le detin in interiorul lui indivizii care il compun. In societate, fiecare individ ocupa cel putin o pozitie; chiar si nou-nascutul ocupa o pozitie, cea de sugar. Majoritatea oamenilor care au depasit varsta leaganului ocupa mai multe pozitii: aceeasi adolescenta este fiica, sora, sefa de clasa; acelasi barbat poate fi sot, tata, ofiter, membru al unei echipe de fotbal. In acelasi timp nimeni nu ocupa toate pozitiile recunoscute intr-un grup sau in sanul unei societati si nici un individ nu participa, practic, la totalitatea culturii intr-o societate.
Contributia pe care fiecare pozitie (statut) – care continua sa fie recunoscut de membrii grupului – o aduce la atingerea scopurilor de grup constituie functia sa. Legat de fiecare statut, exista un ansamblu de convingeri comune privind functia statutului. Aceste convingeri constituie o parte a sistemului normelor de grup. Functiunile unui statut nu sunt obligatoriu aceleasi pentru membrii grupului care il recunosc si pentru un individ din exterior.
Statutele (pozitiile) se afla in interrelatii si sunt compatibile in grupul respectiv deoarece sunt organizate in vederea unor scopuri comune. Grupurile reprezinta deci structuri de pozitii pregatite pentru a atinge anumite scopuri. Fiecare statut fiind o parte a unui mare sistem de statute, nici unul din ele nu are semnificatii in afara celor de care este legat. Astfel, statutul de mama nu poate exista in afara statutului de copil, statutul de lider in afara statutului de membru al grupului . Fiecare statut sau pozitie demarcheaza una sau mai multe pozitii cu care se afla in relatie.
Asadar, in cadrul unui sistem social, putem distinge “statuturi atribuite” sau innascute, pentru care individul nu a optat (de exemplu, statutul de barbat sau femeie, originea sociala etc.) si, statuturi achizitionate” sau dobandite, pe care individul si l-a insusit si pentru obtinerea carora a facut eforturi, a acceptat anumite renuntari (de exemplu: statutul profesional, apartenenta politica, etc.). Locul central in constelatia statuturilor asociate unei persoane il ocupa statutul profesional in jurul caruia se cristalizeaza celelalte statuturi partiale. De exemplu. Statutul de jandarm influenteaza toate celelalte statuturi ale persoanei, confera unitate statutului social.
Pot exista si situatii de incongruenta a statutului unei persoane, de conflict intre statuturile pe care le are la un moment dat. Conflictul “inter – statul” poate originea sociala si apartenenta politica), dar si de exclusivitatea unor statuturi achizitionate (de exemplu: apartenenta politica si credintele religioase).
Unele statuturi sunt, insa, generatoare de conflicte prin natura lor interna. Sa luam de exemplu, statutul de ofiter intr-o unitate de jandarmi. Prin pozitia sa, subofiterul face parte atat din nivelul de executie, cat si din cel de conducere. Apartine, deci, concomitent la doua grupuri in care trebuie sa se integreze, sa corespunda cerintelor uneori contradictorii si alte statuturi profesionale sunt intern conflictuale (de exemplu: maistrii intr-o intreprindere, asistentii universitari in institutiile de invatamant s.a.m.d.).
Dupa felul in care isi reprezinta pozitia pe care o ocupa, comportamentul lor va fi subordonat unor cerinte sau altora. Maistrul care isi imagineaza pozitia lui mai aproape de muncitori decat de inginer va dezvolta un comportament de solidaritate cu acestia. Asistentul universitar care-si interpreteaza statutul ca fiind identic cu cel al cadrelor didactice, va fi mai retinut in relatiile cu studentii decat colegul lui, si acesta asistent universitar dar care isi apreciaza statutul comparabil intr-o buna masura cu al studentilor. Fireste in depasirea conflictelor intervine din plin si posibilitatea de decizie pe care indivizii o au sau nu. In cadrul organizatiilor puternic formalizate (cum este si organizatia militara optiunea individuala este limitata, comportamentul fiecaruia fiind in buna masura determinat de regulamente si dispozitii oficiale (vezi cap …)
Prin urmare, statutul exprima persoana ca membru al societatii, precum si indatoririle, drepturile si obligatiile acesteia. Statutul se manifesta ca sursa asentimentului de satisfactie personala, reprezinta protectia indivizilor care ii permite sa avanseze increzator in viata. Deci, statutul social coreleaza semnificativ cu atitudinea si satisfactia fata de munca, fundamentandu-se pe stabilitatea si previzibilitatea experientelor omului in mediul sau de viata.
Schimbarea statutului social determina modificari in atitudinea fata de munca, si de regula, sporeste satisfactia o data cu promovarea.
Statuturile sociale se exprima printr-o serie de simboluri si semne distinctive, cum sunt decoratiile si medaliile, uniformele si portul national, imbracamintea, locul si programul de munca, locuinta, cartierul unde domiciliezi, s.a.m.d., o intreaga semiotica, adica un limbaj transmitator de informatii despre rolurile sociale, pe calea uniformelor si insignelor (Henri H. Stahel, 1968).
Rolul
Pozitiile ocupate de persoane sunt relative, ele au o semnificatie numai in raport cu alte pozitii. Aceasta semnificatie rezida in relatiile de rol pe care un grup sau o societate le prescriu in raport cu doua sau mai multe pozitii. Din orice pozitie, deci din orice statut decurg relatii de reciprocitate si complementaritate. De exemplu: semnificatia pozitiei de tata rezida nu numai in prescriptiile privind comportamentul sau in raport cu copilul, ci si de prescriptiile care se adreseaza copilului in raport cu tatal. Tot asa stau lucrurile si in cazul relatiilor medic+bolnav, sef-subordonat, sot-sotie, etc.
Reciprocitatea si complementaritatea relatiei sunt cuprinse in notiunea de rol care, strans legat de notiunea de statut, expresiva reversul statutului: ansamblul comportamentelor pe care altii le asteapta de la noi. De exemplu: comportamentele pe care le asteapta elevul de la profesor, cetateanul de la jandarm, bolnavul de la medic alcatuiesc rolul profesorului, al jandarmului, al medicului. Exercitatea unor roluri in viata publica este facilitata de portul uniformei. Un jandarm are o autoritate crescuta, intervine mai eficient cand poarta uniforma. Pentru alte roluri se prevede uniforma numai in exercitiul functiunii de exemplu: roba juristilor. In institutiile in care uniforma este obligatorie, dreptul de a purta „haine civile” exprima un statut profesional superior. De exemplu directorul general intr-o intreprindere nu este obligat sa poarte halat de protectie.
Relatiile de rol vizeaza comportamentele si aptitudinile membrilor grupului. Putem lua ca exemplu, un grup militar format din 9-10 subordonati si un comandant in termenii relatiei de egalitate dintre subordonati si de „centre receptare” de ordine intre comandant si subaltern. Aceste relatii sunt foarte asemanatoare de la o unitate militara la alta, oricare ar fi personalitatile membrilor.
Termenul de rol poate avea un sens larg, vizand normele generale ale contributiei pe care trebuie sa o aduca un individ la o relatie comportamentala. Astfel, rolul se apropie de statut, fiind vorba despre elemente idealizate sau prescrise, de exemplu intr-un cuplu conjugal, afectiunea, ajutorul, fidelitatea sexuala exprima calitati pe care trebuie sa le aiba unul sau altul dintre membrii cuplului.
Termenul de rol poate avea si un sens mai limitat, referindu-se la regularitatea reala a comportamentului oamenilor care interactioneaza. In acest caz, este vorba nu de rolul prescrise, ci de roluri emergente. Atunci cand sunt prescrise, rolurile sunt legate strans de normele care stabilesc maniera individului de a-si asuma functiile ce decurg din statut, maniera in raport cu care exista in interiorul grupului un acord general. Functiile statului depind de mentinerea anumitor tipuri de relatii intre cei care ocupa o pozitie si ceilalti. Insa nu toate actiunile si comportamentele celui care detine un anumit statut sunt esentiale in raport cu functiile acestui statut. Unele nu au nici un raport, in timp ce altele pot sa interfereze real cu functiile respective. De exemplu: o parte necesara a statutului de medic este grija fata de bolnavi, in timp ce un balot alb este permis dar nu face parte din necesitate din rol; a otravii bolnavii este un lucru interzis si total exclus de rolul prescris.
Interpretarea rolului, intre ce este esential si ceea ce este interzis, permite o oarecare libertate, fiecare om personificand rolul intr-o maniera originala. Asa dupa cum nu exista doi oameni identici, tot astfel in viata sociala nu se intalnesc doua modalitati identice de interpretare a rolurilor sociale. Rolurile sociale nu trebuie interpretate static si rigid, ele fiind modificate de insesi persoanele care joaca respectivele roluri. Purtand amprenta personalitatii, rolurile introduc anumite inovatii, elemente noi prin comunicare, relatii interpersonale si in procesul socializarii. Acest lucru este reciproc, in sensul ca nu numai personalitatea influenteaza rolurile sociale ci si acestea influenteaza personalitatea. Sub presiunea societatii in care traieste, individul achizitioneaza trasaturi de personalitate ca prudenta, supunerea fata de reguli, etc.
Nepotrivirea dintre trasaturile de personalitate ale persoanei purtatoare de rol si statutul atribuit sau dobandit genereaza contradictii. Selectia si orientarea profesionala urmareste tocmai punerea de acord a rolurilor cu statuturile profesionale.
Insa intalnim si cazuri de identificare a individului cu rolul social pe care il joaca in virtutea statutului sau. Cand individul continua sa-si asume rolul dincolo de limitele stricte ale statutului sau, rolul da nastere unui „personaj” : exista pe de o parte, situatia in care individul refuza sa adere la un anumit rol special pretins de incadrarea sa in grupul din care e obligat a face parte, aderarea completa la rol, pana la formarea unui personaj (Herri H Stahl, 1968), Anumite roluri profesionale impun identificarea totala a personalitatii cu statutul dobandit. Societatea cere ca jandarmul de exemplu sa-si exercite rolul in orice imprejurare, nu numai in executarea sarcinilor in timpul serviciului in orele de program. Munca de jandarm, permanent in slujba cetateanului, a adevarului si dreptatii, solicita oamenii de valoare, cu o personalitate bine conturata, care sa inspire respect si incredere populatiei. Personalitatea jandarmului este pusa in valoare in relatia acestuia cu comunitatea, atat fata de cetatenii care se conformeaza regulilor si normelor statului de drept si al convietuirii sociale, cat si fata de cetatenii care incalca asemenea norme de si reguli.
2. Temperamentul
In studiul psihologic al personalitatii trebuie realizata dialectica general – particular -individual. Particularul prezinta un grad de generalitate intermediara. Psihologia nu poate proceda numai prin relevarea generalitatilor sau numai a individualitatii, ci trebuie sa procedeze la o sinteza a generalului cu particularul si singularul.
Desi nu putem prezenta o definitie a personalitatii unanim acceptata - avand in vedere o realitate atat de complexa si dinamica cum este personalizata – se poate spune ca notiunea de personalitate se refera la organizarea interioara sintetica, unitara si totodata individualizata a insusirilor psihofizice, a structurilor cognitive si atitudinale, a capacitatilor individuale, etc. care ii determina o adaptare specifica la mediu. Ea cuprinde totalitatea predispozitiilor si a insusirilor dobandite de om in cursul vietii, intr-un anume fel structurate ceea ce ii asigura integrarea originala unica in mediul social dat; personalitatea reprezinta sinteza particularitatilor psihoindividuale in baza careia ne manifestam specific deosebindu-ne unul de celalalt.
Pe baza caracteristicilor pregnate morfo – fiziologice, psihologice, morale, etc. comune, indivizii umani sunt grupati in clase omogene care alcatuiesc tipurile de personalitate. „Parintele medicinii. „Hipocrat din Kos (460-375 i.e.n.) a fost deschizatorul de drum in alcatuirea tipologiilor, astazi existand peste cinzeci de tipologii diferite. Cunoasterea tipologiilor personalitatii – a celor validate stiintific – serveste atat la caracterizarea oamenilor, cat si la prognoza modului lor de a reactiona. De asemenea, educatia si autoeducatia presupune stabilirea tipului de personalitate, chiar daca cei mai multi dintre noi (aproximativ 60%) apartinem tipurilor intermediare si mixte.
Tipurile temperamentale
Tipurile temperamentale (sanguin, coleric, melancolic si flegmatic) descrise de Hipocrat rezulta din predominanta uneia dintre umorile organismului uman: sange, bila neagra, bila galbena, flegma. Amestecul acestora (temperamentul) in anumite proportii ar asigura starea de sanatate. Conceptia lui Hipocrat se bazeaza pe sistemul filozofic al lui Empedocle ( 490 – 430 h.Cr.) potrivit careia natura ar fi compusa din patru elemente materiale necreate, indestructibile si imuabile: aer (cald si umed), pamant (rece si uscat), foc (cald si uscat), apa (rece si umed).Cele patru temperamente au fost puse chiar in legatura cu cele patru anotimpuri: colericii sunt precum valvataia verii, sanguinici sunt plini de viata ca primavara, flegmaticii sunt reci ca iarna iar melancolicii sunt tristi ca toamna! Teoria temperamentelor umorale, foarte raspandita in antichitatea timpurie, preluata si dezvoltata de Galenus (medic grec, 130-200 d. Ch.), care a identificat noua tipuri temperamentale, a fost respinsa de cercetarea stiintifica moderna, dar denumirea tipurilor (sanguinic, melancolic, coleric, flegmatic) s-a pastrat, caracterizand – dupa fiziologul rus I.P. Pavlov (1849 – 1936) – tipurile de activitate nervoasa superioara si pe baza celor trei proprietati ale sistemului nervos (forta, mobilitate, echilibru):
puternic – neechilibrat – excitabil = coleric;
puternic – echilibrat – mobil = sangvinic;
puternic – echilibrat - inert = flegmatic;
slab = melancolic.
In mod obisnuit, colericii sunt caracterizati ca irascibili (in limbaj popular „iute din fire” sau „iute ca focul”), sanguinicii sunt considerati optimisti (plini de viata), melancolicii – tristi (isi „macina” propriile ganduri) iar flegmaticii – apatici („nu pot fi scosi din fire”).
Profilul temperamental al individului poate fi determinat luand in considerare urmatoarele caracteristici manifestate: impresionabilitatea – adancimea si taria cu care sunt traite fenomenele psihice, profunzimea impresiilor produse asupra persoanei, ecoul acestora in fiecare individ; impulsivitatea – care se vadeste in caracterul brusc al raspunsurilor, in descarcari sacadate ori cu latenta mare, intensitate redusa, desfasurari domoale; ritmul reactiilor si trairilor interioare, care poate fi uniform sau neuniform; tempoul care se exprima prin frecventa fenomenelor intr-o unitate de timp. Sunt indivizi cu manifestari abundent, cu un tempou tumultuos, pe cand altii au o frecventa redusa de evenimente psihice (tempou redus); indicele expresivitatii psihice, care apare in intonatie, in debitul si viteza vorbirii, in manifestarile emotionale si in mimica. Existenta si imbinarea acestor trasaturi ne dau tabloul temperamental al persoanei, structura imanenta a personalitatii.
Temperamentele nu pot fi taxate drept „bune” sau „rele”, avantajoase sau dezavantajoase. In schimb, aceasta zestre personala poate fi gresit valorizata daca nu este slefuita, perfectionata prin educatie si cultura. Oricare dintre temperamente poate constitui o frana in integrarea psihosociala a personalitatii daca se valorizeaza fara discernamant, rupt de contextul social, de asteptarile celorlalti, dar poate deveni un avantaj daca este utilizat cu tact si dorinta de cooperare. Plecand de la aceste considerente, pentru munca jandarmului toate tipurile de temperament au elemente pozitive si elemente negative. Printr-o pregatire temeinica, autoeducatie si autocontrol se pot dezvolta cele pozitive in detrimentul celor negative.
Temperamentul nu se poate schimba (fiind innascut, nu dobandit), dar poate fi controlat si adaptat la conditiile specifice in care isi desfasoara activitatea fiecare jandarm.
Vom prezenta in continuare cateva particularitati specifice fiecarui tip de temperament, punand accent atat pe aspectele pozitive cat si pe aspectele negative ale fiecaruia.
Sanguinicul este optimist, social, curajos, vesel cu buna-dispozitie, deschis, sensibil, amabil, rapid in reactii, capacitati de decizii, etc.
Ca aspecte negative mentionam ca este usuratic, nu-si face probleme, manifesta multumire se sine, este usor influentabil, vorbaret, cu dificultati de decizie.
Sanguinicul este compatibil cu activitati care privesc relatia cu comunitatea, si pentru sarcini de conducere a unor activitati complexe, fiind inteles si urmat de subalterni si colegi.
Colericul are multa initiativa, se mobilizeaza usor pentru actiuni care impun curaj, rezistenta fizica si psihica de lunga durata.
In acelasi timp este nelinistit, nerabdator, inegal in manifestarile sale, trece cu usurinta de la buna dispozitie la suparare, acestea fiind aspecte negative, pe care trebuie sa si le constientizeze si sa le evite in activitatea sa.
Colericul este indicat cu precadere pentru actiunile operative, cu un mare risc, si mai putin indicat pentru activitati monotone cu publicul si de conducere.
Flegmaticul se evidentiaza prin echilibru, este calm, prietenos, cu sange rece, buna dispozitie, toleranta, rabdator, perseverent, fidel.
Ca aspecte negative flegmaticul are o reactivitate redusa, procese afective mai slabe, adaptabilitate mai scazuta, calculat peste masura, comoditate, fara pasiuni.
Flegmaticul obtine rezultate foarte bune in activitati stabile, care nu presupun schimbari rapide, comparativ cu rezolvarea unor situatii grave prin luarea unor hotarari juste.
Melancolicul se remarca prin seriozitate, cu simtul datoriei, responsabilitate, procese afective intense si de durata, dependenta si supunere, constiinciozitate. Uneori manifesta pesimism, predispozitie pentru anxietate, nesiguranta, sentiment de inferioritate, mobilitate redusa, etc.
Melancolicul este indicat in activitati de birou cu publicul, de intermediere a unor documente si mai putini pentru activitati in forta, operative.
Asa cum am prezentat aceste temperamente rezulta ca nu exista temperament ideal pentru munca de jandarm dar nici nu putem aprecia ca exista vreunul net contraindicat.
De asemenea, cum am prezentat anterior, nici o persoana nu are un temperament pur, la fiecare individ existand un temperament dominant, cu influente mai mult sau mai putin importante din celelalte tipuri temperamentale. Modalitatile de manifestare a celor doua aspecte, pozitive si negative, tin de personalitatea fiecaruia dintre noi.
Fiecare jandarm trebuie sa-si autoevalueze, cu maxima obiectivitate, propriile calitati si defecte, consolidandu-se trasaturile pozitive si in acelasi timp diminuandu-le, pana la eliminare pe cele negative, toate acestea cu scopul cresterii eficientei muncii pe care o presteaza.
Tipologiile psihologice
Tipologiile psihologice s-au dezvoltat in special in ultimele decenii (Freud, Jung, Jaensch, Liischer s.a.). Cea mai larg acceptata este tipologia lui C.G.Jung, dezvoltata in zilele noastre de H.J.Eysenck. Psihiatrul elvetian C.G. Jung (1875 – 1961) clasifica oamenii, luand drept criteriu felul in care se raporteaza la mediul inconjurator, in doua tipuri extreme (extravertit si introvertit) si un tip intermediar (ambivalent).
Extrovertitul este o persoana orientata spre lumea exterioara, evita singuratatea, cauta initiativa si isi asuma sarcina conducerii activitatii de grup, e agreat de ceilalti. Isi asuma responsabilitati sociale, infrunta riscul, e optimist, iubeste viata plina de neprevazut. Extrovertitul tipic simte nevoia comunicarii cu ceilalti, are multi prieteni, actioneaza rapid, e gata de riposta tinde spre agresivitate si isi pierde usor stapanirea de sine si controlul sentimentelor.
Introvertitul se caracterizeaza prin centrarea asupra lui insusi, prin orientarea catre sine. Persoanele introvertite sunt contemplative, linistite, rezervate fata de altii. Deosebit de sensibile, persoanele introvertite sunt inclinate mai mult spre lumea abstractiilor decat spre viata practica, dau dovada de timiditate si lipsa de incredere in ele insele, isi autoanalizeaza perpetuu sentimentele iau toate lucrurile in serios si isi fac planuri de viitor, evitand actiunea sub impulsul momentului, duc o viata ordonata.
3. Aptitudinile
Aptitudinile (din lat. aptus – apt de…) sunt procese si insusiri psihice si fizice, in mod original structurate , a.i. sa permita efectuarea cu succes a anumitor activitati. Aptitudinile desemneaza acele insusiri neuropsihice ale fiintei umane care-i permit acestuia sa efectueze activitatea la un nivel superior mediei. A poseda aptitudini inseamna a rezolva la indici de performanta optima, de regula, deasupra mediei generale a populatiei, o categorie sau alta de sarcini.
La baza oricarei aptitudini stau anumite particularitati caracteristice, determinate genetic. Aceste predispozitii trebuie insa raportate la mediu, la conditiile de dezvoltare ale persoanei si la efortul intreprins de individ pentru a le transforma in factori de eficienta. In genere, dispozitiile native favorizeaza aptitudinea individului dar nu le determina. Zestrea ereditara este supusa, intreaga viata, unui proces de prelucrare, de transformare si perfectionare, ceea ce inseamna ca necesarul intr-un domeniu ( artistic, profesional, sportiv) este consecinta individului insusi, perseverentei si muncii sustinute. Aptitudinile se dezvolta numai stimulate de interese de cunoastere si de atitudini participative care mentin efortul voluntar. Interactiunea dintre aptitudini si atitudini se manifesta prin perseverenta individului in obtinerea unor rezultate, prin stabilitatea si constanta sa in efort, prin atasamentul pentru profesiune.
Problema raportului cantitativ dintre contributia ereditarului si cea a dobanditului ramane controversata. Intre cele doua segmente evolutive trebuie prezentata mai degraba continuitate decat opozitie, aptitudinile fiind facultati generice, oamenii deosebindu-se numai dupa gradul de dezvoltare a acestora. „… nici o trasatura sau calitate psihica nu este exclusiv ereditara si nici una exclusiv ambientala la origine. Nimeni nu poate spune ca ochii albastrii sunt mosteniti, iar stratul de piele bronzata dobandit, caci nutritia in copilarie poate afecta culoarea ochilor, iar pielea bronzata nu se produce deloc daca pigmentii din piele nu sunt pregatisi de natura pentru a raspunde razelor soarelui” (Allport, 1037).
Manifestarea timpurie, precocitatea talentelor a definit categorii de aptitudini releva efectul ereditar in dezvoltarea psihica (Mozart si Haydn manifesta aptitudini muzicale inca la varsta de 2-3 ani, Rimski Korsakov la 4 ani, G.Enescu la 5 ani, Van DyK si Rafael realizeaza lucrari valoroase la 8-10 ani, Goethe scrie lucrari literare la 8 ani), dupa cum si manifestarea tarzie este tot atat de evidenta (W Scott a scris primul sau roman la 34 de ani, Hortensia Papadat Bengescu a inceput sa scrie dupa 35 ani, Cervantes desi incepuse sa scrie pe la 35 de ani, creeaza marea sa opera Don Quijotte intre 58-68 ani).
Felurile aptitudinilor
Din punct de vedere structural, aptitudinile pot avea complexitati diferite. Unele au o structura relativ simpla (auditive, vizuale, olfactive tactile) altele insa sunt deosebit de complexe (artistice, literare, stiintifice organizatorice, pedagogice). De pilda, aptitudinile literare se manifesta prin: facilitate asociativ-verbala; gandire in imagini (frecventa figurativa de stiluri); creativitate in gandirea unor asociatii verbale si originalitate figuri de stil; spirit de observatie; impersonalitate. Aptitudinile matematice se regasesc in : gandire abstracta (capacitatea de a sesiza relatii abstracte); gandire in imagini (reprezentarea relatiilor spatiale); creativitate in compunerea de probleme; asimilarea relativ repede a cunostintelor noi.
Aceeasi aptitudine poate constituii cheia reusitei in activitati diverse. Asumarea aptitudinilor generale pot fi considerate inteligenta, memoria durabila, orientarea spatiala, spiritul de observatie senzitivitatea. Aptitudinile speciale au aplicabilitate restransa, in anumite domenii (simtul melodiei, transpunerea imaginativa a unor scene etc. Aptitudinile genereaza, faciliteaza dezvoltarea unor aptitudini speciale.
Una dintre cele mai complexe aptitudini este inteligenta , aptitudine care intra in structura multor aptitudini speciale. Inteligenta est o forma de echilibru intre organisme si mediu (J. Piaget), e forma superioara de adaptare care se manifesta prin eficienta in intelegerea si rezolvarea de probleme, in dezvoltarea de noi relatii, in invatare, in selectarea adecvata a influentelor, dar mai ales prin capacitatea individului de a utiliza achizitiile, experienta proprie in imprejurari noi. Adaptarea superioara la mediu este facilitata de conduita inteligenta, conduita care realizeaza mai ales o adaptare comportamentala. Factorii sociali ai dezvoltarii si perfectionarii inteligentei sunt cooperarea, schimbului de idei, controlul reciproc. Inteligenta specializata poarta denumirea ca: inteligenta tehnica, practica, teoretica, sociala. Combinarea specifica, de aptitudini complexe care se manifesta intr-o forma calitativ superioara prin capacitatea de a crea opere noi si originale se numeste talent. Afirmandu-se numai printr-un proces continuu de perfectionare si slefuire , talentul nu reprezinta o specializare ingusta, ci o deschidere, o imbinare a unor aptitudini din diverse domenii.
In activitatea jandarmului, aptitudinile cele mai frecvente intalnite si valorificate sunt:
a) Inteligenta practica presupune capacitatea de adaptare la conditiile dinamice si complexe din colectivitate. Nivelul inteligentei poate fi evaluat dupa nivelul de dificultate al problemelor pe care jandarmul reuseste sa le rezolve.
b) Spiritul de observatie presupune dezvoltarea la nivel inalt a atentiei, contrarii, mobilizarii si distributivitatii si perceptiei dirijate. Nimic nu trebuie sa scape privirii atente a jandarmului in activitatea sa specifica si perceptii dirijate. Nimic nu trebuie sa scape privirii atente a jandarmului in activitatea sa specifica de ordine publica, patrularea pe timp de zi sau de noapte, etc.
c) Aptitudinea comunicare, pune in evidenta capacitatea de a se exprima corect, fluent si convingator, capacitatea de a dialog cu orice persoana, capacitatea de a formula intrebari, in scopul obtinerii unor raspunsuri clare privind aspectele cercetate in activitati complexe d legitimare a persoanelor, de efectuare a unor investigatii etc.
d) Puterea de convingere, se refera la valorificarea argumentarii in relatiile cu cetatenii in scopul motivarii actiunilor jandarmeresti, la capacitatea de a influenta comportamentul unei persoane si la capacitatea empatica (capacitatea jandarmului de a se transpune in pielea infractorului) in activitatea de aplanare a unui conflict, de sanctionare contraventionala a unei persoane, de recunoastere din greseli, etc.
e) Aptitudini psihofiziologice se refera la rezistenta la eforturi fizice prelungite (mers pe jos, statul in picioare, purtarea echipamentului si armamentului, coordonarea miscarilor manuale si a vitezei de reactie (lupta corp la corp) tinuta vestimentara, aspectul exterior etc.
f) Rezistenta la frustrare presupune neimplicarea jandarmilor la generarea unui conflict atunci cand se aduc cuvinte jignitoare, este persiflat de catre unii demonstranti, infractori etc. In functie de complexitatea muncii prestate, in activitatea sa jandarmul trebuie sa posede si alte aptitudini, principale raman insa, cele descrise anterior.
4. Nucleul personalitatii: caracterul.
Cuvantul caracter este de origine greaca, insemnand – la inceput – amprenta, pecete, semn distinctiv, tipar, trasatura individuala, un set de insusiri care deosebesc pe un om de un altul, un portret definitoriu pentru personalitatea umana. Caracter inseamna si virtute, omul de caracter fiind orientat spre avansarea unor trasaturi cu altruismul, constiinciozitatea, cinstea, etc. Formulari de tipul „A este un om de caracter” sau B „nu are deloc caracter” definesc in chip esential , sintetic o persoana.
Spre deosebire de temperament care se refera la insusirile implementate adanc in ereditatea individului, caracterul vizeaza calitatea de fiinta sociala a omului adica valorile dupa care acesta se conduce, raporturile pe care le intretine, judecatile lui de valoare, control si valorificare. Sensurile date notiunii de caracter pot fi reduse la trei:
a) caracteristica individuala, stil personal, ceea ce este esential in comportamentul unei persoane;
b) valoare personala (fermitate, hotarare, perseverenta, conduita independenta, responsabilitate, principialitate, corectitudine), deci expresie de vointa;
c) modul specific, ceea ce are omul particular spere deosebire de altii, ceea ce isi pune amprenta asupra faptelor si conditiilor omului.
Caracterul defineste cu deosebire profilul psiho - moral al omului, insusirea unui standard de norme morale, respectul pentru valorile sociale ceea ce inseamna ca societatea influenteaza, structureaza, orienteaza atitudinile caracteriale ale omului. De aceea, caracterul trebuie privit ca o expresie a atitudinii etice si politice, el nu este niciodata in stare pura fiind un produs socio-cultural purtand, asadar amprenta mediului social, al mentalitatilor si opiniilor colective insusite de om.
Caracterul confera valoarea personalitatii, omul este mai mult sau mai putin valoros din punct de vedere social, in functie de masura in care el contribuie la armonia, sau dimpotriva, la perturbarea angrenajului social din care face parte. Acest aspect explica faptul ca trasaturile de caracter se exprima in termeni polari: pozitivi (bunatate, generozitate, politete…) sau negativi (rautate, zgarcenie, impolitete…).
Cand vorbim de trasaturi pozitive de caracter ne referim la acele hotarari formate in concordanta cu valorile sociale, cu modelele de comportament apreciate in societate. Astfel de trasaturi care exprima atitudinea fata de societate sunt principialitatea sau capacitatea de a coopera cu ceilalti , sinceritatea, cinstea, spiritul critic si autocritic, increderea in oameni, combativitatea, independenta in gandire si actiune. Alte trasaturi de caracter exprima atitudinea fata de munca: placerea de a munci, harnicia, constiinciozitatea , disciplina, fermitatea, adica trasaturi care consolideaza personalitatea individului prin efort si valoare profesionala. Caracter inseamna si respectul propriei persoane: denumite personala, modestie, incredere in fortele proprii, siguranta de sine, trasaturi care exprima nevoia de apartenenta la valorile societatii, forta de exprimare sociala. Toate aceste trasaturi nu pot fi valorizate decat in practica sociala, in reactiile cu ceilalti oameni.
(1) Privit astfel, caracterul este subsistemul relational-valoric si de autoreglaj al personalitati si se exprima, in principal, printr-un ansamblu de atitudini-valorice. Latura instrumental - operationala a personalitatii: aptitudinile. Trasaturile caracteriale sunt specifice sau unice, fiecare om avand modul sau particular de a lua atitudini, de a se afirma, de a se manifesta. Pentru definirea caracterului avem in vedere nu manifestarile de circumstanta sau care sunt variabile, ci atitudinile stabile si generalizate, definitorii pentru persoana in cauza si care sunt intemeiate pe convingeri puternice. Constanta, stabilitatea, coerenta interna definesc in mod expres specificul individual al trasaturilor de caracter.
(2) Daca temperamentul exprima aspectul dinamic in desfasurarea personalitatii, caracterul face parte din continutul ei. El constituie nucleul psihosocial al relatiilor omului si este format din atitudini esentiale, din trasaturi mai stabile si mai constante manifestate in raport cu ceilalti cat si in raport cu propria persoana.
Nu orice relatie interpersonala este si componenta caracterului. Sistemul relatiilor caracteriale reuneste acele atitudini si interactiuni psihosociale care sunt definitorii pentru om, de mare eficienta psihica; sunt relatii dintre cele mai semnificative si esentiale pentru om si in acelasi timp selectiv integratoare: de acceptare, atasament sau de reprobari, de negare. Sunt relatii profund constiente si adanc motivate despre care omul poate oricand relata, le poate argumenta; sunt de mare stabilitate si nu sporadice ori ocazionale in viata fiintei umane, impunandu-se ca dominante in conduita persoanei indiferent ca este vorba de caractere pozitive sau negative.
Asadar, comportamentele caracterului – atitudinile – fac parte integranta din structura acestuia, nefiind entitati distincte. Atitudinea exprima o modalitate de raportare fata de anumite aspecte ale realitati si implica reactii afective, comportamentale si cognitive.
Aceasta definitie tridimensionala releva atitudinea ca vector de orientare al personalitatii (de exemplu: atitudini fata de sine, atitudini fata de munca, atitudini fata de institutie, etc.) exercitand astfel influente de directionare, motivare sau evaluare asupra comportamentului. Psihologia sociala a abordat pe larg acest domeniu, schimbarea atitudinilor fiind un camp de cercetare privilegiat al acestei discipline.
Orice atitudine include trei tipuri de componente:
Componenta cognitiva rezulta din modul in care individul uman percepe si conceptualizeaza aspectele realitatii. Baza cognitiva a atitudinii poate varia atat calitativ cat si cantitativ de la un individ la altul. Astfel, unii se limiteaza doar la propria experienta de viata, ignorand sursele alternative de cunoastere, alti se documenteaza intens si confunda surse si tipuri de cunoastere, in timp ce altii adopta o atitudine prin simpla imitatie sau contagiune.
Componenta afectiva (emotiile si sentimentele) este considerata ca dominanta in alcatuirea psihosociala a atitudinii, manifestandu-se prin intensitate variabila si prin orientarea pozitiva, negativa sau neutrala a trairii. Cu alte cuvinte, forta cu care suntem animati in realizarea ei .
Componenta comportamentala este o consecinta a elementelor cognitive si afective. Nu comportamentul determina atitudinea, ci atitudinea determina comportamentul, acesta fiind un proces al atitudinii: omul are o anumita pozitie fata de anumite persoane,evenimente situatii etc. iar aceasta pozitie se exprima, se materializeaza prin anumite comportamente.
In antiteza toate aceste elemente se afla in interactiune, sunt unificate alcatuind o structura. Caracterul confera astfel, un anumit sens si o anumita colaborare comportamentala.
In concluzie, relatiile caracteriale, esentiale, selective, constante, semnificative pentru om, constiente si puternic motivate, apreciate valoric pot fi pozitive sau negative, in functie de continutul si orientarea lor sociala, promovabile sau reprobabile.
Fiind insusiri esentiale si durabile , atitudinile determina un mod constant de manifestare. Datorita acestui fapt, cunoscand trasaturile de caracter noi putem prevedea, cu multa posibilitate, cum se va purta un om intr-o imprejurare sau alta.
Trasaturile de caracter care trebuie sa caracterizeze personalitatea jandarmului, se grupeaza in:
- trasaturi volitive de caracter;
trasaturi derivate din orientarea generala a personalitatii sale.
Trasaturile volitive de caracter cele mai importante sunt: controlul emotional, asumarea riscului, rezistenta fizica si psihica, hotararea, initiativa, perseverenta etc.
Trasaturile de caracter care deriva din orientarea generala a personalitatii jandarmului sunt calificate astfel:
a) trasaturi de caracter care exprima atitudinea jandarmului fata de propria persoana demnitatea, cinstea, corectitudinea, modestia, solicitudinea, increderea in fortele proprii etc.
b) trasaturi de caracter care exprima atitudinea jandarmului fata de societate, in general si fata de oameni, in special : umanismul, patriotismul , sociabilitatea, increderea in oameni, sinceritatea, etc.
c) trasaturi de caracter care exprima atitudinea jandarmului fata de munca, fata de propria activitate: atasamentul fata de institutia din care face parte, atasamentul fata de profesia aleasa, disciplina, solicitudinea, corectitudinea, tactul profesional, etc.
Toate aceste trasaturi sunt prezentate detailat si implementate in specificul muncii de jandarm in capitolele care vor urma, de educatie psihomorala.
In timpul executarii serviciului de ordine publica, confruntandu-se cu evenimente antisociale jandarmul, in astfel de momente poate fi curajos sau poate fi cuprins de teama. Atat curajul cat si teama, reprezinta doua atitudini diferite fata de un eveniment.
Cand jandarmul manifesta curaj in fata unor astfel de evenimente, atitudinea sa are la baza principii morale adanc ancorate in structura personalitatii sale, convingerea ca interventia sa este necesara si se impune in virtutea unor scopuri de natura socio-profesionale valoroase. Orientarea atitudinilor este pozitiva iar componenta executiva (sau comportamentala), implica vointa si deprinderile de interventie ale jandarmului, puse in slujba actiunii specifice.
In cazul in care jandarmul este cuprins de teama, atitudinile si implicit, comportamentul sau de actiune nu le putea contura. Starile emotionale sunt prea incordate, iar vointa nu le poate controla. Desigur, atitudinea de teama nu poate fi apreciata in absenta anumitor aspecte obiective legate de gradul de pericol (asumarea riscului) al situatiei, de conditiile in care se manifesta o stare tensionata generatoare de pericol, precum si mijloacele pe care le are jandarmul pentru a intervenii.
Nu intotdeauna jandarmul dispune de trasaturile de caracter prezentate anterior. El le dobandeste pe parcursul formarii sale ca jandarm si pe parcursul desfasurarii activitatii militare specifice, respectand rigorile profesiei pe care si-a ales-o.
In determinarea si formarea personalitatii jandarmului, insusirile temperamentale aptitudinile si caracteriale sunt esentiale, ele avand menirea sa-l individualizeze si, implicit sa-i reliefeze dinamismul si personalitatile sale de actiune oportuna si corecta.
Atitudinea canalizeaza activitatea spre sensul pe care acesta o are pentru jandarm, trecand-o prin sistemul sau de valori si imprimandu-i aspecte din constitutia personalitatii. Personalitatea jandarmului trebuie sa fie interpretata ca o unitate structurata si ierarhizata a trasaturilor si manifestarilor de conduita in contextul specificului activitatii profesionale si a vietii acestuia.
Datorita faptului ca personalitatea lucratorului M.A.I., deci si a jandarmului, are o puternica incarcatura profesionala o consideram una din cele mai organizate si integrate social, iar atitudinile jandarmului se exprima in limbaj, actele de conduita socio-profesionala, credinte, judecati de valoare si se manifesta ca un principiu unificator al relatiilor cu comunitatea in slujba careia se afla.
Omul, ca fiinta sociala are posibilitati numeroase de actiune. Aceasta difera de la un individ la altul intrucat la realizarea multiplelor probleme, unii oameni opereaza cu mai multa indemanare, cu mai mare usurinta adaugand chiar elemente noi, pe cand altii recurg la sabloane, la cai batatorite si, deci mai sigure. De exemplu, toti jandarmii executa activitati cu publicul, dar unii obtin performante mai mari iar altii mai reduse din punct d vedere profesional.
Avand in vedere sarcinile pe care le are omul indeplineste de-a lungul desfasurarii activitatilor sale, in vorbirea curenta se utilizeaza frecvent expresia „nu are aptitudini pentru”. Dar aptitudinea nu este o realitate prezenta sau nu in mod absolut, ci este un continuu pe care se situeaza toate fiintele umane. Fiecare dintre noi are aptitudini, mai mult sau mai putin dezvoltate, in toate domeniile.
|
